August 2010 ↓

Un loc de muncă. Asta a fost Steaua pentru Dorel Stoica. Adevăr grăi gura fotbalistului! Sigur, dacă omul era amator de floricele lingvistice ca antrenorul pe care-l părăseşte, ne-ar fi desfătat cu o declaraţie mai tare. Fiindcă ne place să fim minţiţi. Şi nu oricum, ci frumos. Ia să ne închipuim ce ar fi spus un Dorel cu talent literar. “Am visat din copilărie să ajung acolo unde mîngîia gazonul Lăcătuş”. Sau ” În Ghencea mi-am dat întîlnire cu legenda”. Dorel însă îl are drept model oratoric pe nea Piţi. În plus, a ales să fie sincer. Atît de sincer că n-a zis nici ceva inspirat din repertoriul lui Ilie. Cum ar fi: “Am plecat fortuit din Ghencea!”.

Dorel Stoica este un jucător onest, cu simţul măsurii şi al pasei exacte. A apărut tîrziu în fotbalul cu expunere. Cîteva luni a avut serviciu la Steaua, iar acum îşi ia transferul la Craiova. Probabil cu acordul ambelor părţi. Reîntîlnirea cu fosta şi viitoarea echipă îi prilejuieşte totuşi o remarcă sentimentală. “Merg cu sufletul la Ştiinţa”. Imediat ţine să ne asigure că atît timp cît a jucat în roşu şi albastru nu a făcut-o cu gîndul la alte combinaţii de culori. Asta pentru că a fost acuzat de malpraxis, cum se spune pe la medici. Eterna suspiciune. Eterna şi fascinanta suspiciune din care se hrăneşte fotbalul nostru. Uite că există ceva etern în acest colţ de lume din altă lume. Un loc în care e nevoie şi de tipi ca Dorel. Funcţionari eficienţi cu crampoane.

Fostul mare campion al tenisului a înjurat ca la uşa cortului o ziaristă. Vă simţiţi răzbunaţi?

Ce căuta Ilie Năstase la Timişoara? Aceasta era întrebarea reporterei adresată fostului campion al tenisului. Abruptă şi tabloidă, în miez de noapte. Fata nu se dusese acolo din iniţiativă personală, fusese trimisă de publicaţia pentru care lucra. Nu toate publicaţiile din România sînt instituţii de ţinută academică, între unele dintre ele  şi onorabilitate există legături incerte, dar realitatea de pe tarabă arată că exact aceste întreprinderi media care practică sistematic scufundările în derizoriu au un succes remarcabil. Există o piaţă a sordidului, a ochiului pus pe gaura cheii şi în alte zone care nu mai sînt demult tabu. Cererea se întîlneşte cu oferta, iar acum e prea tîrziu să mai stabilim care parte e mai vinovată.

A intrat ziarista cu bocancii în viaţa privată a lui Năstase? I-a violat intimitatea? Da, dar nu chiar cu bocancii, ci cu camera şi cu microfonul. Avea dreptul Ilie să se simtă agasat? Da. Povestea e veche, şi din cauza acestui tip de presă, detestat, dar foarte căutat, au de suferit în bloc jurnaliştii care îşi fac onest şi cu dăruire meseria. Lumea e dispusă să uite anchete care au schimbat preşedinţi şi miniştri corupţi, dar are întipărită pe retină imaginea reporterului odios din blockbusterele americane, tip care sfîrşeşte cu un pumn în ochi de la eroul filmului. Nu mi-am propus totuşi să vă ţin un curs de conduită a relaţiei ziarist(reporter)-cititor(telespectator). Aş fi suspectat de ipocrizie, în cel mai bun caz.

Potopul de ocări venite din partea lui Năstase va fi fost reconfortant pentru destui dintre cei care au urmărit imaginile filmate de o cameră tremurîndă sub agresiunea fostului lider ATP. Mulţi vor fi jubilat, pentru că, iată, s-a găsit cineva să le dea una peste bot nesimţiţilor de la presă care se bagă în sufletul oamenilor. Şi ce e mai rău trece în plan secund. Autorul acestui rău e Năstase. Atacul la decenţă e al lui. O glorie a sportului românesc se dă în spectacol ca un derbedeu sub pretextul că îşi apără viaţa personală. Ilie Năstase, cel care înjură ca la uşa cortului o ziaristă insistentă, dă ocol mapamondului pe Youtube concomitent cu imaginile din clipul de promovare a brandului turistic de ţară. Împreună cu Nadia şi Hagi, Ilie Năstase ne îmbie să ne ducem economiile la BRD, dar izbucnirea lui e sinonimă cu falimentul buneicuviinţe. E treaba tabloidelor să vadă cu ce pipiţe mai umblă Năstase, dar e treaba tuturor atunci cînd el, general al Armatei Române, îşi pune poalele-n cap şi se poartă ca un personaj din lumea interlopă.

Nu îmi fac iluzii. De aceea, aştept sudalmele. Observaţi că am folosit un termen eufemistic. A, eufemism nu vine de la femei!

Despre oboseala şi privaţiunile fotbaliştilor, aceşti eroi ai timpurilor moderne

Îi invidiaţi pe fotbalişti? Pentru faima şi banii pe care îi cîştigă, pentru vacanţele exotice pe care şi le permit? Pentru fetele tunate care roiesc în jurul lor şi al maşinilor lor la fel de tunate? Greşiţi! Nici nu ştiţi în ce eroare fatală vă aflaţi! Habar nu aveţi cîte sacrificii se ascund în spatele performanţei! Cum care performanţă? Performanţa de a avea un salariu de peste 10.000 de euro pe lună. Plus sau minus nesemnificativ.

Patronii Stelei şi ai Vasluiului ne-au ridicat vălul de pe ochi. Gigi şi Adrian ne-au spus că echipele noastre sînt obosite. Echipele participante la Europa League sînt şi mai obosite. În afară de faptul că fotbalistul e o natură sensibilă din punct de vedere emoţional, el a ajuns la capătul puterilor. Sfîrşeala aceea care se instalează după 5 etape de campionat şi două meciuri în cupele europene. 90 de minute alergate o dată pe săptămînă consumă bagajul energetic al jucătorului. Cei 5-6 kilometri parcurşi în timpul unei partide, uneori în pas de voie, macină fotbalistul român. Kilometrii ăştia înghiţiţi o dată pe săptămînă sînt o adevărată Golgotă pentru organism. Scurtă precizare, Golgota nu e o terasă umbroasă unde te aşteaptă o bere după efort, nici un club de noapte unde îţi dai frîu liber adrenalinei. Din fericire, în ambele situaţii neuronii sînt la adăpost de orice agresiune.

Dar sursele de oboseală ale fotbalistului stelist, vasluian, polist, ceferist ori dinamovist nu sînt doar antrenamentele şi meciurile. Purtătorul nostru de crampoane suportă cu stoicism (termen fără legătură cu MM) călătoriile cu avionul, transferul de la aeroport la hotel, cazările la hoteluri. Aţi mers vreodată cu avionul? Aţi mers. De fapt aţi zburat. După ce veţi fi aplaudat entuziasmat şi ca un bun român la aterizare, aţi observat că vă simţiţi ca atunci cînd aţi fi alergat 2000 de kilometri? Nu? Atunci nu sînteţi bun de fotbalist, nu obosiţi suficient de repede. Nu vă extenuează nici să locuiţi într-o cameră de hotel de 4 sau 5 stele, asta în cazul că v-aţi permis vreodată? Iarăşi nu aveţi stofă de jucător de fotbal. De internaţional român, burundez sau senegalez. Nu simţiţi aşa un vertij cînd beneficiaţi de bufet suedez cu tot felul de fantezii culinare, iar la celelalte mese vi se pun pe masă lapte de cuc şi ureche de mistreţ? E clar, trăiţi pe altă lume.

E lumea celor care muncesc de-adevăratelea. Cu capul sau cu braţele. Sau şi, şi. Da, aud murmurele, e un articol populist. Ştiu un medic populist care face 4-5 operaţii de cancer pe zi, iar după un an de muncă se duce în creierul munţilor să se odihnească două-trei zile. Cică e obosit. Dar, ce, măi frate, dă cu sapa?