All Victor tennis club

Dacă vreţi să-l înjuraţi pe Hănescu, încercaţi în altă parte!

S-a întîmplat tot pe terenul 18 de la All England Lawn Tennis and Crocquet Club. La Wimbledon. Uimbăldon, transcris fonetic. Vedeţi ce scrobit sună? Ce încărcătură nobiliară, ce eleganţă desăvîrşită […]

Dacă vreţi să-l înjuraţi pe Hănescu, încercaţi în altă parte!

S-a întîmplat tot pe terenul 18 de la All England Lawn Tennis and Crocquet Club. La Wimbledon. Uimbăldon, transcris fonetic. Vedeţi ce scrobit sună? Ce încărcătură nobiliară, ce eleganţă desăvîrşită conţin aceste cuvinte? Şi tocmai în locul acela cu lorzi şi multă verdeaţă, panseluţe şi fandoseală cu frişcă şi căpşune un român s-a înjurat şi s-a scuipat cu spectatorii. Nu se face aşa ceva, Victor trebuie pedepsit, trebuie ars pe rug ca eretic. Eretic într-o ţară de eretici, dar ce mai contează! 

Vai, vai, ce ruşine, dragă!
Vai, tu, ce jenaţi ne simţim că un băiat de-al nostru cu sînge banal, roşu, a răspuns ireverenţios măscărilor de la aristocraţii cu sînge albastru spre bleumarin din tribune! El, ambasadorul mămăligii naţionale, el, stră-stră-strănepot al ciobănaşului mioritic care punea mîinile pe piept înainte să moară, el, tipul ăsta înalt din România, de la Bucureşti, el, miticul acesta blînd ca strămoşii lui care nu au purtat nici un război de cucerire, aşa ne învăţau la istorie, tocmai el a violat codul sportivităţii, a îndrăznit să riposteze, să se revolte, să nu pună capul în pămînt, să nu-şi astupe urechile, a cutezat să servească la derută pentru a termina game-ul mai repede şi a-i dărui victoria neamţului Brands, şi-a permis să întindă mîna arbitrului care a refuzat să răspundă, deşi tocmai acesta îl şicanase şi îl tratase ca pe un competitor second hand, pricepeţi?, toate acestea şi altele subînţelese le-a comis Hănescu într-un moment în care a ales să fie altul. De fapt, el însuşi. Un om care riscă o amendă, un vot de blam din partea ipocriţilor de care e plină lumea, dar un om care s-a săturat să fie privit ca un papă-lapte, pe care-l poţi face preş cînd ţi se năzare.

Începînd de vineri, 25 iunie 2010, sînt suporterul necondiţionat al lui Victor Hănescu. Indiferent cîte victorii şi cîte înfrîngeri va număra cariera sa. Poftim? Aplaud un gest golănesc? O ieşire pe care nu ar trebui să o vedem pe terenul de sport, unde aşa şi pe dincolo, fair-play, cavalerism, onoare, bla, bla, bla? Nu, aplaud furia în stare pură. Trezirea la viaţă a lui Victor, tocmai pentru că nu-l credeam în stare de aşa ceva. Mă exaspera calmul resemnat, privirea lui profund românească. De ieri am descoperit altă persoană. Între un mort umblător care respectă regulamentul şi un viu căruia i se urcă sîngele lui banal de roşu la cap şi zice „ceapa mă-sii de viaţă” sau ceva mai rău, îl prefer pe al doilea.

Revolta e primul aliat al unui învingător, indiferent ce scrie pe tabelă.