June 2010 ↓

Cel mai mare jucător de tenis începe să aibă o problemă cu fotbalul. E de-al nostru

Federer e tipul acela elegant şi nu foarte simpatic despre care se spune că ar fi cel mai bun jucător de tenis din istorie. Afirmaţia se susţine matematic, dar nu numai. Roger a cîştigat cele mai multe turnee de Grand Slam, a stat pe primul loc al ierarhiei ATP pînă s-a plictisit, arată o uşurinţă ofensatorie pentru ceilalţi în mînuirea rachetei şi nu ştie să piardă. Reacţionează rău cînd e înfrînt, iar de cele mai multe ori nu găseşte merite adversarului. Îşi recunoaşte cu jumătate de gură propriile slăbiciuni. E axiomă că atunci cînd apelează la challenge, vizibil iritat de posibilele greşeli ale arbitrilor, se înşală. Cam în 3 din 4 situaţii proba video îl contrazice. Imediat se scutură mîndru, apoi începe să joace. Fantastic.

Federer este acelaşi tip elegant şi nu foarte simpatic care a spus că începe să aibă o problemă cu fotbalul din cauza erorilor de arbitraj. Bineînţeles că elveţianul se bagă unde nu-i fierbe oala. Oala fotbalului fierbe pentru Sepp, Michel, Jorge, Roberto şi ceilalţi membri ai castei aplicării regulamentului în formele sale “umane”. Căci asta propovăduiesc seniorii furtului la lumina reflectoarelor şi în zumzetul trompetelor de carton. Ei, ecologiştii spiritului originar al fotbalului, ne sperie cu invazia tehnologiei. Acesta ar urma să desfigureze fotbalul nostru drag, pe care l-ar cibernetiza, împingîndu-l în galaxia curăţeniei cosmice. Or dînşii, insomniacii care veghează la păstrarea valorilor ancestrale, nu pot fi de acord. Ei vor bălegar natural, arbitraj fără E-urile induse de camerele TV. Blatter şi Platini împreună cu servitorii lor Larrionda şi Rosetti guvernează peste o turmă de oiţe docile, care au dreptul la regrete, dar nu la recurs. Dacă ar accepta ce vede toată lumea, ei şi-ar pierde puterea. S-ar transforma în nişte supraveghetori ai protocolului marilor competiţii.

Asta spune Roger. Că fotbalul e otrăvit dinăuntru de nişte demoni pitici, deghizaţi în sfinţişori purtători de biblii contrafăcute. Apocalipsa celui mai popular sport al planetei nu e anunţată de tehnicieni ca Mourinho, care pun rezultatul mai presus de spectacol. Fotbalul are resurse interioare să se regenereze şi să creeze anticorpi la emetizare. Nu ştie totuşi să lupte împotriva minciunii instituţionalizate. Federer ştie, fiindcă a testat. Tenisul nu a fost ucis de hawk-eye, dimpotrivă. Reluările captează şi înfierbîntă publicul. Verdictul imaginilor îl pune adeseori în posturi ridicole pe însuşi regele Roger. Dar face dreptate în timp-record şi în aplauzele publicului. Este un bine venit exerciţiu de igienă mentală. Ceilalţi ne propun spălături dese. Ale creierului.

Dacă vreţi să-l înjuraţi pe Hănescu, încercaţi în altă parte!

S-a întîmplat tot pe terenul 18 de la All England Lawn Tennis and Crocquet Club. La Wimbledon. Uimbăldon, transcris fonetic. Vedeţi ce scrobit sună? Ce încărcătură nobiliară, ce eleganţă desăvîrşită conţin aceste cuvinte? Şi tocmai în locul acela cu lorzi şi multă verdeaţă, panseluţe şi fandoseală cu frişcă şi căpşune un român s-a înjurat şi s-a scuipat cu spectatorii. Nu se face aşa ceva, Victor trebuie pedepsit, trebuie ars pe rug ca eretic. Eretic într-o ţară de eretici, dar ce mai contează! 

Vai, vai, ce ruşine, dragă!
Vai, tu, ce jenaţi ne simţim că un băiat de-al nostru cu sînge banal, roşu, a răspuns ireverenţios măscărilor de la aristocraţii cu sînge albastru spre bleumarin din tribune! El, ambasadorul mămăligii naţionale, el, stră-stră-strănepot al ciobănaşului mioritic care punea mîinile pe piept înainte să moară, el, tipul ăsta înalt din România, de la Bucureşti, el, miticul acesta blînd ca strămoşii lui care nu au purtat nici un război de cucerire, aşa ne învăţau la istorie, tocmai el a violat codul sportivităţii, a îndrăznit să riposteze, să se revolte, să nu pună capul în pămînt, să nu-şi astupe urechile, a cutezat să servească la derută pentru a termina game-ul mai repede şi a-i dărui victoria neamţului Brands, şi-a permis să întindă mîna arbitrului care a refuzat să răspundă, deşi tocmai acesta îl şicanase şi îl tratase ca pe un competitor second hand, pricepeţi?, toate acestea şi altele subînţelese le-a comis Hănescu într-un moment în care a ales să fie altul. De fapt, el însuşi. Un om care riscă o amendă, un vot de blam din partea ipocriţilor de care e plină lumea, dar un om care s-a săturat să fie privit ca un papă-lapte, pe care-l poţi face preş cînd ţi se năzare.

Începînd de vineri, 25 iunie 2010, sînt suporterul necondiţionat al lui Victor Hănescu. Indiferent cîte victorii şi cîte înfrîngeri va număra cariera sa. Poftim? Aplaud un gest golănesc? O ieşire pe care nu ar trebui să o vedem pe terenul de sport, unde aşa şi pe dincolo, fair-play, cavalerism, onoare, bla, bla, bla? Nu, aplaud furia în stare pură. Trezirea la viaţă a lui Victor, tocmai pentru că nu-l credeam în stare de aşa ceva. Mă exaspera calmul resemnat, privirea lui profund românească. De ieri am descoperit altă persoană. Între un mort umblător care respectă regulamentul şi un viu căruia i se urcă sîngele lui banal de roşu la cap şi zice “ceapa mă-sii de viaţă” sau ceva mai rău, îl prefer pe al doilea.

Revolta e primul aliat al unui învingător, indiferent ce scrie pe tabelă.

Isner şi Mahut nu au jucat un meci, au demonstrat ceva foarte important despre sport

Urmarea e simplă. Mai simplă decît unul dintre sutele de aşi servite de Isner şi Mahut. Toată lumea se va năpusti să aibă o părere despre acest meci. Deja se întîmplă. Planeta se minunează, se extaziază sau se oripilează. Pictorii aştern pe pînză scene de luptă la fileu, scriitorii se simt atraşi de fiorul şi filonul epic, compozitorii surprind pe portativ dramatismul încleştării. În trend, companiile farmaceutice lucrează la noi stimulente de efort. Asistentele de la emisiunile de divertisment pun picior peste picior şi aşteaptă cu priviri viţeline părerea lui Bote. Sau a lui CRBL. Sau a CSAT. Peste toate, se anunţă acţiuni de protest ale organizaţiillor non-guvernamentale, pentru că prelungirea la nesfîrşit a întîlnirii încalcă dreptul omului la repaus. A omului din teren şi a omului de lîngă teren, deşi spectatorii nu voiau să se termine, ei voiau mai mult, şi mai mult. De fapt, puţin sînge pe albul imaculat al echipamentului.

Deşi tentaţia e mare, voi încerca să nu discut despre meciul propriu-zis, ci doar despre simbolistica lui. Ceea ce s-a întîmplat cu John Isner şi Nicolas Mahut la Wimbledon atunci cînd timpul a fost suspendat, iar setul decisiv a intrat în spirala infinitului, poartă pecetea tenisului. Mai exact, a unui anume tip de tenis. A tenisului fără capăt, a ghemului care deşiră obsesiv game-uri. Tenisul originar, al cărui final se găseşte doar acolo unde cedează unul dintre oamenii din teren. Tenisul, sportul în care ştii cu precizie doar cînd începe meciul, dar nu ghiceşti niciodată conţinutul, sub nici o formă cînd se termină. Altceva şi mai important. Tenisul conţine un mister unic, pe care îl întreţine şi îl cultivă.

E mesajul fundamental al întrecerii sportive, care, din enunţ ipocrit în alte discipline, aici se transformă în realitate curentă. Ce ne-au spus Isner şi Mahut preţ de mai bine de 10 ore? Că niciodată nimic nu e pierdut, că totul se poate întoarce în favoarea ta, de la orice scor, dincolo de timp şi de epuizarea fizică! O, da, tenisul e moartea transmisiunilor directe ale televiziunilor, dar e expresia cea mai solidă a fair-play-ului, dată de însăşi esenţa regulamentului. Timpul nu te opreşte nici să egalezi, nici să cîştigi. Altfel decît în toate celelalte sporturi, timpul e aliatul sportivului, nu duşmanul acestuia.

Practici, americanii au găsit rezolvarea cu mulţi ani în urmă, cînd au brevetat regula tiebreak-ului. De aceea, la US Open nu ar fi fost posibil. Probabil că în viitor nici la Wimbledon nu va mai fi posibil. Dar pentru o zi, preţ de cîteva ore, “nu eşti învins niciodată” nu a mai fost doar o metaforă obosită.