“Trebuie să iubeşti să cîştigi, nu doar să urăşti să pierzi” - Andy Murray înainte de Australian Open
Andy. Nu Andy Roddick, Andy Murray. Un scoţian roşcovan, deşirat. Placid, evident flegmatic, snob, emfatic, ştiţi dumneavoastră, toate clişeele de serviciu despre britanici, care funcţionează excelent în minţile odihnite, Andy, în mod necesar antipatic pentru cei mai mulţi, Andy cel nu atît de spumos ca Tsonga, spălăcit, reţinut şi încă o dată roşcovan, Andy supravegheat din tribună de o mamă cu privire severă, şi ea foarte insulară în look, ca o directoare de centru de reeducare. Andy Murray, speranţa supuşilor Elisabetei a II-a că după 74 de ani unul de-al lor va cîştiga un turneu de Mare Şlem. În 1936, Elisabeta avea 10 ani, iar părinţii lui Andy nu se născuseră. Nu se născuse nici ideea că tenisul e şi altceva decît un sport destinat aristocraţiei.
Andy Murray, tînărul de 22 de ani care joacă la adormirea adversarului, cu perioade de joc enervant, slais, lift, slais, lift, rever cu două mîini nu foarte elegant, Andy aşteptînd greşeala celui de dincolo de fileu, dar şi Andy cu momente miraculoase, vezi mingea aceea din finalul semifinalei cu Cilici, care returnase într-o diagonală perfectă, tare, razant cu fileul, ceva care în mod normal nu poate fi trimis înapoi, nu într-o manieră convenţională, dar cine a pretins că Andy e previzibil ca un funcţionar de bancă?, intrăm iar în teren cu mingea trimisă înapoi de scoţian cu un vîrf de rachetă, cu vîrful degetelor, cu mingea care ocoleşte fileul pe la jumătatea înălţimii acestuia, e lovitură valabilă, prieteni!, de fapt nu e valabilă, e genială, e monumentală, întrebaţi pe oricine vreţi dumneavoastră, pe Ţiriac, pe Năstase, pe Borg, pe Agassi, pe Sampras, întrebaţi toată istoria tenisului ce fel de jucător este unul care reuşeşte aşa ceva, interesaţi-vă, apoi veniţi înapoi pe pămînt, aterizaţi din înaltul cerului, respiraţi şi mai ascultaţi ceva tot despre Andy, cel care îl aşteaptă pe Federer în finala de la Melbourne.
Andy a jucat sfertul de finală cu Nadal. Nu aş zice împotriva lui Nadal şi vă voi explica de ce. În momentul cînd spaniolul a cerut asistenţă medicală, era 2-0 la seturi pentru scoţian şi 2-0 în setul al treilea. De obicei, reacţia în astfel de situaţii este aceea de a-l bănui pe adversar că trişează. Andy a simţit că se întîmpla ceva cu Rafa, apoi, la reluare, a jucat simplu, fără ura pe care o vezi de multe ori în căutătura oamenilor de top ai tenisului. Cînd agonia fostului lider mondial a luat sfîrşit, Andy a venit la fileu cu privirea pierdută a copilului căruia îi pare rău că partenerul de joacă e chemat în casă de părinţi. Nu a fost nimic teatral în clipele acelea care s-au scurs lîngă fileu. Sînt secundele puţine în care sportului nu îi mai pasă de bani, ci doar de sine. Atunci, acolo jos, în arenă, apar nişte tineri care cred în prietenie, în suferinţă, în bucuria de a nu îţi distruge adversarul. Pentru aşa ceva nu există nici o tabelă de marcaj.
Despre Ouon s-a scris mai mult decît se scria în anii ‘80 despre Boloni şi Gabi Balint la un loc. Nici Iovov nu e departe. Dar nu despre transferurile ratate sau în suspensie ale Stelei e vorba aici. Fiindcă războaiele se poartă şi pe alte fronturi. Dacă bîjbîie pe piaţa jucătorilor, conducerea Stelei şi-a descoperit o nouă vocaţie. Lobbyul. Acea acţiune prin care faci propagandă pentru altul în interesul tău. Iar pohta ce-a pohtit a lui Gigi funcţionează deocamdată. L-a impus în premieră pe Marius Stan în Comitetul Executiv. Vom vedea în ce scop. A luptat pentru menţinerea acolo a lui Cristi Borcea. Buum! Steaua îşi dă mîna cu Dinamo peste rivalitatea istorică. O alianţă contra naturii? Nu vă miraţi, fotbalul e ca politica. Nu există duşmănii perene, ci doar obstacole de traseu. Adversarii de ieri şi de mîine alături împotriva unor inamici comuni. Probabil Provincia. Sigur Statul. De ce Borcea? Cristi are intrare, ne-a spus Gigi. Aşa. Mama are mere. Gigi are pămînturi. Dar alţii au bani.
Mircea Sandu poate fi mulţumit. A ieşit mult mai bine decît spera, tocmai fiindcă Iacov a strîns 67 de voturi
În cea mai a dracu’ democraţie posibilă, după cum remarca oracolul-analist Mitică Dragomir, contracandidatul lui Mircea Sandu a adunat 67 de voturi. Învingătorul a strîns 192. Asta echivalează cu o surpriză. Nu de proporţii, dar surpriză. Acum ar urma să ne mirăm, apoi să ne punem cenuşă în cap. L-am subestimat pe unul, l-am supraestimat pe celălalt. Uite, dom’le, că situaţia nu-i chiar aşa de neagră! E gri şi cu puţin detergent performant poate să bată spre alb. Dar nu vă daţi seama că, de fapt, s-a întîmplat exact cum era cel mai bine pentru Naşu’? Fără ca el să fi orchestrat asta.
Pe holurile de la Casa Fotbalului adie vînt de schimbare. Ha, ha! Sau haida de! Iacov a depăşit pronosticurile şi a sfidat cotele de la casele de pariuri, dîndu-i ocazia lui Jean Pădureanu să aplaude lipsa de unanimitate de la alegeri. El (Iacov) nu a ieşit pe uşa din dos, Mircea Sandu a rămas în funcţie fără emoţii, a remarcat omul de şi din fotbal de la Bistriţa. Scenariul ideal, care legitimează domnia perenă a fostului, actualului şi viitorului preşedinte al federaţiei. Nişte alegeri în urma cărora adversarul lui Sandu ar fi strîns un număr ridicol de voturi ar fi mirosit rău. Nu neapărat celor cazaţi la Rin Grand Hotel, în exterior. Nu că deţinătorilor puterii le-ar păsa foarte tare de părerea oamenilor ori a jurnaliştilor, dar orişicît. Între o masă de suporteri scîrbiţi şi una surprinsă pozitiv e o mare deosebire. La fel şi cu presa. Una e să ai o presă ostilă, alta e să coabitezi cu nişte jurnalişti atenţi la derapaje.
Din punct de vedere tehnic, rezultatul alegerilor poate fi explicat prin adeziunea pentru “Costi” Iacov a sindicatelor aflate sub conducerea lui Marin Condescu. Ca şi acum 4 ani, Condescu şi-a mobilizat ortacii cu drept de vot la FRF, iar aceştia, disciplinaţi, au răspuns în bloc chemării. Atunci au fost sfătuiţi să-l sprijine pe Mircea Sandu, acum pe adversarul acestuia. Persistă totuşi cîteva întrebări. Ce s-ar fi întîmplat dacă în locul lui Constantin Iacov ar fi fost Gică Popescu? Sau ce s-ar fi întîmplat dacă Gică Popescu nu s-ar fi retras? Nu cumva Gică Popescu a greşit atunci cînd a decis să nu intre în acest joc? Nu au dreptate cei care l-au acuzat de lipsă de curaj? Risc un răspuns. Nu! La alegerile din 25 ianuarie, nucleul ajefisto-ceist şi beist al fotbalului a ales stabilitatea. Alegerile federale abia consumate nu anunţă coagularea opoziţiei în stare să vină cu o ofertă tentantă pentru susţinătorii tradiţionali ai lui Mircea Sandu. Fiindcă lupta pentru FRF nu este şi nu va fi, mult timp de acum înainte, o luptă pentru programe, ci un război de supravieţuire. Iar ei, cei mulţi, au nevoie de un tătuc, nu de un revoluţionar de carton pus la patru ace şi cu iaht la scară. Sau la ponton.
