Premii pentru premianţi şi campanie electorală alături de Nicu Gheară. Şi el, tot un premiant

We are the champions, ui ar ză cempions, ui ar ză cempions, mai freenţ, mai freeenţ, ta-na-na, muzica se aude în boxe, animatoarele se învîrt în jurul prezentatorului şi al premiaţilor. Al premianţilor, ei, cei din lumea fotbalului, puşi la ţol festiv, feţe subţiri, oameni bine hrăniţi, cu privirea dincolo de criză, toţi, strînşi laolaltă, merituoşi lîngă orientaţi, muncitori alături de oportunişti, efemeri împreună cu eterni şi supravieţuitori. Premii de toate felurile, pentru toate gusturile, distincţii acordate stadioanelor şi conductelor de gaze. Foarte frumos! Mitică, Dan, Răzvan, Iuliu la masă cu Vasile, doamna Cristiana, nea Puiu şi Mircea, o dată, Mircea de două ori. Mircea Lucescu, creatorul de echipe, sculptorul de caractere, omul anului, Mircea Geoană, omul lui nea Mircea sau invers, prietenul, apropiatul, candidatul. Şi peste toţi în discreţia lui absolută, zîmbind serafic, înţelegător, dincolo de zbaterea terestră pentru o pîine mai albă, Nicu. Nicu Gheară.

Vă las să descoperţi singuri sensurile acestei reuniuni. De ce se strîng ei aşa, ce îi uneşte înainte să îi despartă. În mod sigur, nu pentru o friptură pe gratis veniseră dînşii acolo. Faptul e că momentul culminant al serii nu a ţîşnit din emoţiile laureaţilor, tipi obişnuiţi să poarte pe umeri povara gloriei. Într-o gală declarată a excelenţei sportive s-a livrat la pachet un scurt, dar condensat clip electoral.

Prezenţa la eveniment a lui Mircea Geoană nu putea să treacă neobservată, mai ales că nu clandestinitatea îl caracterizează pe candidatul la funcţia de preşedinte al României. Adversarul lui Traian Băsescu a venit acolo pentru a profita de relaţia cu Mircea Lucescu, un om ale cărui intuiţii politice nu au fost parcă niciodată la nivelul competenţei profesionale. Dar asta e altă poveste, şi nu nea Mircea este pînă la urmă omul care face şi desface alianţe. El e un mogul al tacticii şi presingului din fotbal, mogulii veritabili sînt aceia care intră pe propriul post de televiziune jucînd rolul democraţilor şi sfîrşesc prin a-şi ameninţa angajaţii cu diminuarea salariului pentru că au avut curajul de a nu practica jurnalismul în genunchi la dialogul cu şefu’.

Aşa a procedat Sorin Ovidiu Vîntu cu Oana Stancu la Realitatea TV. Era ceva sinistru în şuieratul vocii lui SOV, ceva care îţi îngheţa sîngele în vene. Spre deosebire de SOV şi Dinu Patriciu, Nicu Gheară s-a abţinut de la discursuri. Absolvit de autorităţile statului de orice bănuială care vine de la tîmpiţii din presă, mai curat în cuget decît un nou născut, Nicu Gheară a girat tăcut gala şi campania electorală a lui Geoană. Iar Geoană s-a comportat natural, la fel de firesc ca Adi Cioroianu la întîlnirea cu Costică Argint. Hai România! Ui ar ză cempions, mai freenţ!

“Scriu pentru ca cititorii să-şi amintească”. Urechile se fac pîlnie, deşi nu veniserăm să auzim clişee. Ce să ne amintim, dom’le? În faţa noastră stă un bărbat de vîrstă mijlocie şi înălţime la fel. E de fapt un uriaş care şi-a luat dimensiuni şi înfăţişare umane. Astăzi. Mîine poate fi o pasăre  de pradă, poimîine un fluviu care se revarsă. Dar el nu vrea să ne sperie. Ştie prin ce am trecut. Priveşte cu blîndeţe prin ochii aceia mici care taie aerul ca două fascicule laser. Apoi continuă. “‘Literatura este o formă de explorare a realităţii. De aceea încerc să găsesc semnificaţii în lumea care ne înconjoară, nu în altă parte. Dar am crescut în spiritul unei tradiţii literare cu o formidabilă componentă fantastică. Literatura orientală. Datorez totul originii mele indiene. India este o fîntînă nesecată de poveşti”.

Prizonierul frumuseţii
Salman Rushdie a venit la Bucureşti într-un anonimat la care nu visa nici dacă ar fi mobilizat toate serviciile secrete care l-au păzit după condamnarea la moarte semnată de Ayatolahul Khomeini. Nişte Versete, acolo, o poveste despre un profet, care unora le-a sunat a  blasfemie. O istorie veche pe care autorul vrea să o uite şi pe care, cu un haz nebun şi evident involuntar însuşi nuştiucare imam de la Constanţa pare să o fi prescris-o. Rushdie a ajuns la Bucureşti fără gardă de corp, cu o cursă de linie.  N-a beneficiat de girofar în drumul spre oraş. A răspuns invitaţiei Editurii Polirom şi prinţesei Qara Koz, seducătoarea din Florenţa, personificată în preafrumoasa domniţă locală Monica Bîrlădeanu. O formă de explorare a realităţii, doar ce a spus-o. Rushdie e prizonierul voluntar al frumuseţii. În general. Şi al frumuseţii feminine în particular. Ce îl deosebeşte pe el de alte sute de milioane de masculi este faptul că în timp ce a schimbat patru (4) neveste a găsit energie să ne dăruiască nişte romane minunate. Unele nu foarte pe gustul marilor snobi ai criticii literare, oameni care altfel au dificultăţi şi atunci cînd mîzgălesc un articol de ziar. Nu-i ascultaţi, vă vor îndruma spre producţii prolixe, incolore şi inodore numai de ei gustate!

Misterul accesibil tuturor

Dacă era un speculant cu uşurinţa aşternerii frazelor pe hîrtie, Salman Rushdie rămînea autorul “Versetelor satanice” şi atît. Produsul involuntar de marketing al intoleranţei musulmane. Şi trăia confortabil pînă la adînci bătrîneţe. Flancat de MI 6 şi CIA. Nu s-a întîmplat  aşa. Am avut norocul să-l citesc la o anume distanţă de întîlnirea cu realismul magic al sud-americanilor şi prilejul să-l descopăr de la primele pagini. E un sofisticat accesibil oricui. Un misterios ale cărui taine aşteaptă pe o tavă la dispoziţia tuturor celor înfometaţi. Rushdie e fabulosul ascuns în carapacea unui tip care arată ca un cititor de contor. I-am rumegat multe din romanele importante înainte de apariţia “”Versetelor. Am tras puternic aer în piept la “Ultimul suspin al maurului”, mi-am ţinut respiraţia la “Pămîntul de sub tălpile ei”, roman-omagiu zeilor rockului din secolul XX - “The ground beneath her fee”, piesa omonimă romanului a celor de la U2 este compusă pe versurile scrise de Rushdie, care şi apare în clip -. Am expirat profund şi mi-a venit să ţip de bucurie cînd am citit “Furie”. Am adormit cu “Harun şi marea de poveşti în mînă”, am trăit senzaţia de întîlnire cu capodopera la “Shalimar clovnul”, apoi am plonjat pe continentele unei lumi dispărute cu “Seducătoarea din Florenţa”. La “Versete” am poposit cînd eram eliberat de prejudecăţi.

România celor 24 de ore
Cărţile lui sînt refugii ale inimii şi exerciţii de igienă ale spiritului. Universul lui Rushdie e şi el în expansiune, ca şi Universul propriu zis, doar că nu s-a născut din neant, cum susţin oamenii de ştiinţă. Pentru Salman Rushdie, Big Bang-ul a fost întîlnirea cu Bulgakov şi Calvino, apoi ciocnirile cu Eugen Ionescu, Borges şi Marquez. Rushdie respiră ca noi toţi, mănîncă, face dragoste, cîştigă bani, mulţi, şi merge la Bran să vadă Castelul lui Dracula, deşi ştie că e o legendă banalizată prin exploatarea la sînge de autorii serialelor cu vampiri şi vîrcolaci. Iubeşte la nebunie filmele. Să le vadă, să discute despre ele. Acum lucrează la scenariul unei pelicule realizate după propriul roman, “Copiii din miez de noapte”, care urmează a fi regizat de Deepa Mehta. Recent, s-a apucat să scrie o carte dedicată fiului său de 12 ani. Cel mai mic dintre fiii săi, care i-a spus că îşi doreşte un roman scris special pentru el. Şi cînd părintele tău se numeşte Salman Rushdie asta poate fi posibil. Nu e posibil însă, ne atrage atenţa marele scriitor, să îţi formezi o părere despre o ţară la nici 24 de ore după ce ai ajuns în ea. Ştie destule despre România, istorie, scriitori, obiceiuri, dincolo de locurile comune. Deocamdată doar din ce a găsit prin ziare, precizează. Adăugînd apoi, “iar eu chiar citesc ziarele”.

Creatorii între ei
Altfel, domnul Rushdie nu pare deloc picat din cer precum personajul acela din “Versete”, fiindcă ştie că echipa lui favorită, Tottenham, tocmai ce a cîştigat cu 9-1 în faţa lui Wigan. Rămîne suporterul pe viaţă al lui Spurs, dar de cînd a ajuns în State iubeşte şi baseballul. O coincidenţă simpatică făcea că în timp ce creatorul “Seducătoarei” vorbea calm şi cu umor despre literatură şi viaţă la etajul întîi al Intercontinentalului, un alt creator, de echipe, să-şi mănînce micul dejun la parter. Dan Petrescu şi băieţii de la Unirea erau cazaţi în acelaşi hotel şi discutau în felul lor cam despre aceleaşi lucruri ca Rushdie. Despre lume şi viaţă. Dacă am priceput bine, în ochii lor se putea citi “Furie”. Adică despărţirea de o lume, anchilozată, tradiţională şi mediocră în esenţă, şi intrarea în alta, proaspătă, neconvenţională, periculoasă. Champions League. Provocarea lui Malik Solanka (alter egoul lui Salman din romannul “Furie), era o fată lipsită de prejudecăţi şi neasemuit de frumoasă, pe nume Mila (trimitere la Mila Jovovici, care se şi regăseşte, nu întîmplător, în clipul trupei U2). Provocarea lui Dan Petrescu este Sevilla. O superbă andaluză. Vedeţi?

The Ground Beneath Her Feet - U2

Ce a fost mai întîi, fotbalistul sau selecţionerul? Ranchiuna sau generozitatea?

Florin Costea a mai înscris un gol. Florin Costea este golgeterul la zi al Ligii I. Florin Costea se sufocă în îmbrăţişările colegilor. Pentru că Universitatea Craiova respiră şi prin Florin Costea. Dar se întîmplă ceva ciudat. Florin Costea nu se bucură atunci cînd înscrie. Sau se bucură reţinut. Ori scapă o înjurătură printre dinţi. Şi să nu ziceţi că nu aţi văzut! Florin Costea are un război al său, de nimeni ştiut. E supărat, nu se ştie pe ce, pe cine, poate pe nedreptăţile vieţii, posibil pe ingratitudinea celorlalţi, poate pe el, că nu ştie cum să-l oblige pe Răzvan. Numai că Florin se purta tot aşa şi atunci cînd era selecţionat de Piţurcă. Îmbufnatul din Orodel se întîlnise cu încruntatul din Vîlcea.

Răzvan Lucescu nu trebuie să citească editorialele în care este lăudat Florin Costea. Nu-i intră în sarcinile de serviciu obligaţia să ţină cont de părerile oamenilor din şi de fotbal, ale microbiştilor, jurnaliştilor, analiştilor. Influenţa societăţii civile se opreşte la porţile cantonamentului de la Mogoşoaia. Selecţionerul modern e un despot cu mandat de la federaţie, are drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor. Viaţa în tricoul naţionalei, nefiinţa în uitarea pe banca echipei de club. Sună dramatic, chiar melodramatic. Literar. Iar fotbalul nu e literatură decît în mintea unor domni pe care îi cheamă Salman Rushdie sau Mario Vargas Llosa. Sau Lobo Antunes. Apropo, ştiaţi că Rushdie, condamnatul unui ayatolah şi prizonierul sentimental al Monicăi Bîrlădeanu, a sosit în România? Iar asta se întîmplă exact la 24 de ore după ce Tottenham, echipa lui favorită, a strivit pe Wigan printr-un jucător cu nume de scriitor celebru, Defoe?

Sărim înapoi la Florin Costea. Poate că după semnalele reci de la Răzvan, nici olteanul cu simţul golului nu mai e atît de fiert să vină la naţională. Asta dacă presupunem că ar fi fost vreodată. E decizia lui dacă rămîne supărat pe lume şi pe viaţă. Numai că aerele de geniu neînţeles sînt neproductive în cazul unui fotbalist care perforează porţile adverse nu pentru a intra în cartea de aur a istoriei, ci în contul unui viitor contract mai gras. Ideal ar fi ca apetitul de gol al lui Costea să se suprapună cu pofta de a conduce (bine) a lui Răzvan. Florin Costea are calităţi de mare fotbalist, e tehnic, intuitiv, e bine clădit, dar pare lipsit de sfătuitorii potriviţi. Răzvan are prea mulţi sfătuitori şi e prea puţin dispus să-i asculte şi pe aceia care nu bat cîmpii. De aici rezultă că naţionala e suma orgoliilor oamenilor din sistem. O sumă negativă. Pentru nelămuriri, poate fi consultat domnul profesor de matematică Cristi Pustai.