September 2009 ↓

Echipele sînt oglinda antrenorilor. Moldovan şi Stoichiţă au pariat că fotbalul e pentru bucuria oamenilor 

Pe cel mai bun gazon din România. La Braşov. Cu cel mai bine cotat arbitru din România. Alexandru Tudor. Cu cea mai populară echipă din România şi cel mai detestat patron al tuturor peluzelor din toată lumea. Steaua şi Gigi Becali, nu Steaua lui Gigi Becali. Cu echipa ambiţioasă antrenată de Viorel Moldovan şi protejată de Dinu Gheorghe. FC Braşov. De fapt, Steagul, lumea aşa continuă să strige.

Cînd un meci e înconjurat de atîtea superlative, îndeplineşte toate motivele pentru a se sufoca. Devine cadrul perfect al unei viitoare mari fîsîieli. O îmbrăţişare scurtă între Moldovan şi Panduru anunţa însă altceva. Nu, nu frăţia bolnăvicioasă care a schimonosit ani în şir faţa fotbalului. Schimbul de generaţii a devenit fapt şi printre oamenii de pe margine. Uitaţi pupăturile soioase dintre Romel, Jenel şi Gigel, oricare ar fi el! Strîngerea de mînă dintre Pandi şi Viorel însemna că lupta putea începe. Fotbalul avea liber dincolo de camaraderia celor doi foşti mari jucători. Sensul pur al luptei sportive e atins de oameni care se respectă şi se simpatizează, nu de duşmani care devin tovarăşi la împărţirea prăzii.       

În amiciţia aceasta pe viaţă şi pe moarte de pe gazon s-a amestecat Mihai Stoichiţă. Conform buletinului, Mihai nu aparţine generaţiei lui Vio şi Pandi, fiind ceea ce în limbaj neacademic se numeşte un cavaler tomnatic. El nu-i nici colegul lui Florin Halagian, nici leat cu Dorinel sau Dan Petrescu. Reîntoarcerea lui Stoichiţă pe banca tehnică a unei formaţii româneşti după un periplu exotic a surprins. A şi contrariat, fiindcă mulţi vedeau în “Lippi” un fost copil teribil care şi-a cam terminat muniţia tehnico-tactică. Un tip care şi-a făcut plinul, dar care în ultimul timp profesase mai mult prin emisiuni de profil sportiv.

Steaua-FC Braşov 0-0 a fost partida perfectă fără goluri. Porţile au rămas neatinse doar aparent. Barele nu au ieşit nici acum din vibraţie, tendoanele şi articulaţiile lui Coman şi Zapata poartă amprentele şuturilor lui Hadnagy, Grigore, Surdu, Stancu. Totul a fost posibil însă pentru că echipele au vrut să joace. Iar echipele şi-au dorit asta pentru că Viorel Moldovan şi Mihai Stoichiţă aparţin aceleiaşi specii de antrenori. Aceia care ştiu să redea libertatea fotbalistului. Plăcerea de a juca. Aceia care nu ucid bucuria fotbalului în numele unui sistem savant producător de rezultate mincinoase şi dureri de cap ale asistenţei. Probabil că în ochii profesioniştilor baricadelor, Mihai şi Viorel trec drept nişte aventurieri fără viitor. Curios, fiindcă fotbalul acela din Champions League seamănă destul de bine cu demonstraţia lor de duminică seară. Minus Messi, Ronaldo, Kaka. Plus senzaţia plăcută că nu toată lumea în fotbal încearcă să păcălească pe toată lumea.

Nu este vorba despre el, ştiţi voi cine, staţi liniştiţi! E despre un căpcăun fabricat ca să sperie copiii

Faţa ascunsă a lui Cristiano Bergodi. Uau! Ieşirile lui necontrolate. Ooo! Accesele de furie. Maamă! Totul livrat la pachet de partea adversă. Cu o atenţie specială pentru detaliu. Pentru detaliile derizoriului, ca la pictorii flamanzi. Ai noştri nu sînt nici flamanzi, nici pictori, sînt flămînzi. Fiindcă aşa se întîmplă. Sursele care au vorbit pînă acum despre regimul autoritar-discreţionar din Ghencea suportă contraatacul surselor care prezintă reversul medaliei. Sursele acestea de ultimă generaţie nu sînt altceva decît magma care pluteşte şi fierbe în jurul patronului. Şefi, şefuleţi şi băgători în seamă care au interesul să sape la imaginea bună a italianului. Prea bună, domn’e!

Nu ne-am închipuit niciodată că Bergodi ar fi un sfînt. Că pe banca stelistă a poposit un tip fără defecte şi fără slăbiciuni. Dar acceptînd că toate impoliteţile, ţipetele, sticlele şi scaunele aruncate în pereţi au consistenţă materială şi nu doar epică, personajul zugrăvit nu îşi schimbă fundamental profilul.

Poate că Bergodi este mai coleric decît lasă să se vadă în public, dar cîţi dintre noi nu părem aşa?

Poate că uneori reacţiona prost în momente în care era bine să asculte şi de alţii. Nu-i exclus ca din cînd în cînd să fi răbufnit orgoliul fostului căpitan lazial, dezmierdat odinioară de încurajările aristocraţiei romane, acelaşi om obligat acum, printr-o malversaţiune a vieţii, să lucreze în România, alături de un patron pentru care banul nu e ochiul dracului, ci calea spre Dumnezeu.

După 86 de zile petrecute la Steaua, Bergodi va rămîne persoana care a încercat să schimbe stilul echipei şi media de vîrstă, modul de a intra în relaţie cu jucătorii. A reuşit ceva, nu totul. Specialiştii autohtonii l-au bîrfit permament - nu ştie nimic, ascultaţi-ne pe noi! -, suporterii şi presa l-au simpatizat fiindcă au observat că în lumea fotbalului a apărut cineva care se exprimă coerent şi politicos, fără să facă apel la glume deocheate.

Gigi Becali ne-a îndemnat să nu îi mai plîngem de milă italianului, care şi-a luat tainul de 180.000 de euro. Aici e punctul sensibil. Dacă s-a bucurat la aceşti bani şi nu recunoaşte, Cristiano Bergodi are o problemă care depăşeşte toate scaunele şi toate sticlele de plastic aruncate prin vestiar. Între un acces de furie şi unul de lăcomie, e de preferat întotdeauna primul.

Nu îl cunosc pe Teo Avrămescu, îmi aduc aminte că se ocupa într-un fel cumva musculos de artele marţiale la Pro TV. Nu i-am urmărit evoluţia sau involuţia profesională, nu mă preocupă cariera lui în media. Ştiu că este director editorial sau ceva similar la canalul DigiSport. În calitatea lui de şef peste un post de sport care găzduieşte emisiunea Fanatik Show, Avrămescu a avut o explicaţie în cazul Steaua versus Ivanovici.

Laolaltă cu tot poporul microbist am ascultat şi am reascultat, bănuiesc de prea multe ori, dezvăluirile unui misterios jucător stelist sau ale lui Horia Ivanovici făcute în numele acelui jucător. Ca să n-o mai dăm pe după copac, probabil că vocea este chiar a lui Ivanovici, iar prin acest vehicul sonor o parte a fotbaliştilor stelişti şi fostul antrenor s-au simţit răzbunaţi. Însuşi Bergodi a confirmat că în vestiarul Stelei lucrurile stăteau exact aşa cum le relatase misteriosul jucător reîncarnat în glasul colegului nostru. Fiindcă Horică e colegul nostru, indiferent dacă ne place sau nu. El a crescut o dată cu patria, hrănindu-se din acel spleen al unora dintre colegii noştri mai simţitori.

Ne întoarcem la Teo Avrămescu, teoretic, dar numai teoretic şeful lui Horia. Teo Avrămescu i-a luat apărarea realizatorului emisiunii cu pricina producînd una dintre cele mai mari tîmpenii rostite vreodată în România de un personaj cu funcţie în media. Şi e foarte greu, că multe prostii s-au spus pînă la el. Citiţi şi vă minunaţi: “Sîntem o televiziune comercială, emisiunea este una de succes (bine că nu două, nota mea), iar publicul asta cere. Sînt o grămadă (poate o mulţime, iar nota mea) de emisiuni care fac rating pe chestiuni care nu sînt întotdeauna reale”.

Finalul declaraţiei este pur şi simplu aiuritor. În viziunea lui Avrămescu, Fanatik Show nu este probabil cea mai bună emisiune de sport din România, ci o ficţiune. Battlestar Galactica, sezonul de criză. Carevasăzică, OZN-urile şi extratereştrii populează studioul lui Horia, nu muritorii şi obraznicii oameni de fotbal! De fapt, Avrămescu îşi face aşa cum se pricepe treaba pentru care e plătit. Prosteşte publicul. Sau încearcă. După cum merge treaba pe la noi, nu-i exclus să ia şi o primă. A, să nu uităm. Avrămescu este un alt coleg al nostru.