August 2009 ↓

Bucuria refuză gradele de comparaţie. Fericirea cu atît mai mult. Iar cînd eşti euforic, înseamnă că ai păşit în starea aceea de graţie dincolo de resentimente. Asta e valabil pentru nişte oameni care nu s-au hrănit prea mult din umilinţe, eşecuri şi frustrări. Nu-i cazul nostru. De aceea, mă gîndeam eu că frumoasa poveste de dragoste dintre Dinamo şi fotbal trebuie să aibă o fisură. Nu puteam noi să nu facem o breşă în zidul euforiei care a înconjurat calificarea Celei Mai Luate Peste Picior Echipe Din Istorie care s-a transformat în două ore şi jumătate în Cea Mai Emoţionantă Echipă din Istorie. Ca de obicei, ne rănim singuri. Posedăm talentul înnăscut de a ne autoflagela în numele unor principii greu de descifrat.

Observ că noul sport naţional este pusul cenuşii în cap, în semn de penitenţă pentru neîncrederea& ironiile vehiculate în vremea din urmă. Microbişti obişnuiţi, prieteni şi colegi din presă se simt datori cu o severă autocritică.

E foarte bine că uneori ne recunoaştem limitele în interpretarea acestui mister perpetuu numit fotbal. Dar atît.
Cînd Dinamo a jucat prost, cînd şi-a exasperat suporterii, comentariile au fost în tonul evoluţiilor. Posibil şi cu unele exagerări. Dar atît.

Ne-am îndoit de ei. Cu toţii, într-un cor naţional al lamentărilor. Am greşit, dar atît.

Cînd au renăscut, ne-am simţit alţii împreună cu ei. Mai buni, mai puternici. Şi am regretat că uneori am fost nedrepţi. Dar atît.

Nu am o reţetă pentru digestia succesului de la Liberec. Să îi lăsăm pe Matache şi pe oamenii aceia formidabili din faţa lui să îşi consume clipa de glorie. Asta ar mai lipsi acum, să le stabilim un program de combustie a fericirii.

Şi dacă în grupele Europa League vor veni alte victorii şi alte seri încărcate de magie, pentru toţi, nu doar pentru Dinamo, probabil că dorul unora de a da palme în contul unei revanşe imaginare se va estompa. Nu-i obligatoriu să fim prieteni, ci numai să înţelegem că nu jucăm pe partea adversarilor. Niciodată.

Există fotbalişti pe care nu-i vom uita. Nu sînt neapărat nici cei mai frumoşi, nici cei mai spectaculoşi

Fără interesul manifestat de marea echipă dubaiană Al Ahli, probabil că ştirea retragerii lui Nedved ar fi trecut neobservată. Pe noi, cel puţin, ne interesează mai mult viitoarea destinaţie a prinţului cu burtică din Ştefan cel Mare. Dar acum ni s-a luat o piatră de pe inimă! Adrian Cristea are drum liber spre clubul unde antrenează Ando. Atenţie, consumat în cantităţi mari, şi humusul îngraşă!

Pavel Nedved s-a oprit din alergare la 37 de ani. S-a uitat în jur, şi-a dat seama că în ultimii 20 de ani lumea s-a schimbat, a simţit că e timpul şi anotimpul messianicilor, a înţeles că orice viitor angajament e sinonim cu un compromis, s-a descălţat de ghete, şi-a pus pantofii de stradă şi a zis: vreau să fiu unul dintre voi. Îmi doresc să stau cu familia. Cu nevasta, cu copiii. Cu mine. Banal, nu?

Alte locuri comune. Nedved defineşte o categorie aparte de jucător. El a fost muncitorul cu înaltă calificare. Antistarul perfect. Vedeta antivedetă. Tipul care făcea treaba să meargă fără să-i provoace accese de rîs şefului coleric. Cei care iubim fotbalul şi nu ne ascundem că avem acest defect ni-l vom aminti negreşit. Cu pletele blonde cam neîngrijite, puţin crăcănat, niţel adus de spate, uscăţiv, concentrat. Serios. Determinant, decisiv. Constant. Rezistent. Insistent. Loial. Trăsături nespectaculoase şi neatrăgătoare pentru noi, cei obişnuiţi să tăiem săptămînal cîte un viţel gras în cinstea unor fii risipitori şi debili despre care credem că ar fi niscaiva genii defulate.

Nedvied, cum îi pronunţau numele comentatorii italieni, a cîştigat Balonul de Aur în 2003. Nu s-a mirat nimeni, nu s-au semnalat fenomene de isterie în masă. Trofeul era urmarea firească a evoluţiilor de mare calitate fotbalistică ale cehului. Muncea pe atunci ca mijlocaş specialist la Juventus, echipă pe care nu a părăsit-o nici în momentul retrocesiunii în Serie B. Împreună cu Del Piero şi Trezeguet a oferit o lecţie de ataşament, specie pe cale de dispariţie în lumea teribililor puşti gelaţi marca Ronaldo. Cristiano Ronaldo. Pavel a strîns din dinţi, a acceptat micşorarea salariului, şi-a învineţit picioarele şi ochii cu băieţii aceia care nu ştiu de glumă din divizia secundă italiană, apoi a revenit în Serie A fără să pretindă statuie, pensie viageră, articole omagiale.

În locul unui final căutat lacrimogen, un episod decupat din cariera lui Nedved. Se întîmpla cu nişte ani în urmă la un meci de Champions League dintre un Juve cu Lippi pe bancă şi Dinamo Kiev cu Tibi Ghioane titular. Luaţi de valul sentimentului naţional, comentatorii ne-au spus pe un ton care nu admitea recurs că, de fapt, între Tibi şi Pavel nu-i vreo diferenţă fotbalistică şi că pe cei doi îi despart doar brandul şi reclama. Ca şi cînd ar fi auzit afrontul, cehul a început să joace entuziasmant, să dea pase de gol, să înscrie el însuşi în poarta ucrainienilor, să dea mingea printre picioarele lui Tibi. A cîştigat Juve. Nedved s-a retras, dar între timp nu a aflat la ce echipă joacă Tibi. Şi dacă mai joacă.

UEFA a fost blîndă. Ca o mamă care trece cu vederea geamurile sparte de odraslă. Mesaj matern-globalizant-integrator. Mama UEFA nu are nevoie de zone gri în gospodăria care începe din Insula Britanică şi se termină dincolo de Urali sau Muntele Golan. UEFA crede în reeducare prin activitate la locul de muncă. Dar Dinamo, copilul pus pe pocinoage şi pe cotonoage, în ce crede?

Şefii au răsuflat uşuraţi. Spectrul falimentului s-a estompat. S-au prins că un apel la decizie ar fi ridicol. Au înţeles cît ai zice Champions League că eventuala cîştigare a campionatului n-ar fi de amorul artei. Dacă din asta vor deduce că e loc de manevre, presiuni şi prădăciuni, înseamnă că iar n-au înţeles nimic. Răul se va prelungi, echipa va respira forţă în faţa adversarilor de carton şi rahitism contra celor harnici şi disciplinaţi. Cum a fost Slovan. Cum au mai fost NEC sau Elfsborg.

Suporterii au răsuflat şi ei uşuraţi. Ultraşi şi moderaţi, nimeni nu îşi dorea exilul. Unii dintre ei îşi vor face socoteala că pedeapsa blîndă a forului european e semn de slăbiciune şi că e loc de alte fapte vitejeşti. O greşeală la fel de mare ca a conducătorilor care vor fi priceput că e rost de mobilizarea energiilor colaterale.

Jucătorii nu ştim ce au simţit. Avem totuşi o bănuială. Acum au obligaţia să repare ceva din ruşinea turului. Au datoria să joace şi pentru cei care nu au invadat terenul, dar care au gîndit la fel. I-a despărţit de ceilalţi doar inerţia, poate şi starea socială. Aşadar, pentru băieţi încep problemele. Trebuie să se legitimeze jucînd fotbal. Cu pasiune, cu seriozitate. Pentru Adrian Cristea, Zicu, Lucică Goian sancţiunile dictate de UEFA sînt foarte dure. Au o tentă discriminatorie, fiindcă îi vizează direct.