May 2009 ↓

Ultimele raze de soare cad leneşe peste arena de la Roland Garros. Roşul zgurei e accentuat de amurg. Pe “Philippe Chatrier”, Roger Federer cu Paul-Henri Mathieu tocmai au terminat lucrul la un referat cu titlul “Tenisul, vis sau realitate, artă sau meşteşug?”. Între timp, pe Terenul 1, Sorana a revenit neverosimil în meci după 0-4 şi 2-5. A cîştigat primul act la tiebreak şi conduce cu 6-5 în al doilea set. Se face 30-15 pe serviciul adversarei. Prietena ei. Partenera de dublu, daneza Caroline Wozniacki. Iar prietena la nevoie se cunoaşte. Simte că pierde, ştie că se lasă seara, întunericul. Înţelege că poate împinge meciul pentru ziua următoare. Şi cheamă fizioterapeutul, care îşi justifică salariul preţ de minute bune pe spatele tinerei Caroline.

Sorana a priceput trucul de doi euro al amicei daneze. Rămîne calmă, pe chip i se aşterne umbra unui zîmbet. Îşi pune bluza, execută cîteva mişcări de încălzire, apoi serveşte unui adversar invizibil. Fără ostentaţie. Atunci cîştigă ceva foarte important. Publicul o aplaudă. Publicului nu trebuie să-i predai lecţii de morală. Publicul simte cine trişează. Răsuflăm uşuraţi. În sfîrşit, blonda atinsă brusc de sciatică îşi trage maioul peste mijlocelul uşor pufos şi revine pe teren. Se întoarce pentru o execuţie rapidă, fiindcă Sorana joacă lung, compact, curajos. Precis. 40-15, game, set, meci. 

Românca îi întinde mîna danezei de import cu un reproş metalic în privire. Mai străluceşte ceva acolo. E revolta unei fete despre care Mats Willander nu se oboseşte să spună nici două vorbe în studioul de la sfîrşitul zilei. Nu contează. Sorana merge în “optimi”, unde o întîlneşte pe sîrboaica Jelena Jankovici. Fost număr unu mondial. De fapt, Sorana merge undeva mult mai departe. Spre locul acela în care Mats şi toţi ceilalţi vor afla cine este. Printre altele, o româncă născută la Tîrgovişte. Pe 7 aprilie, 1990. Atunci cînd România tocmai evadase dintr-un coşmar lung de 50 de ani. Copilul care nu a cunoscut ororile trăite de părinţi. Sorana este copilul perfect al unei ţări care redescoperă literă cu literă mîndria de sine. 

Aveaţi cumva speranţa că lucrările la Stadionul Naţional merg bine? Alungaţi-o!

Generaţia Ygsp nu a apucat vizitele de lucru. Printre alte orori ale unei epoci guvernate cînd de o seceră, cînd de un ciocan. Ca să zicem aşa, nu aţi pierdut nimic, dragii noştri! Iar dacă ne bănuiţi de nostalgie, fiţi pe pace, nu ne e dor de incursiunile pe şantiere ale unui peltic echipat cu şapcă proletară, înconjurat de o liotă de tovarăşi pătrunşi de misiunea revoluţionară a trecerii lor pe Pămînt. Doar că memoria funcţionează. Observăm că ştăbimea zilei merge în continuare să impulsioneze mersul lucrărilor pe la tot felul de obiective. Autostrada Bechtel, a apusului speranţelor că vom merge cîndva civilizat pînă la Nădlac, pasajul Băneasa, al groazei că încă un muncitor va fi îngropat de viu. Şi viitorul Stadion Naţional. Arena aceea pe care am văzut-o pe hîrtie şi, de frumoasă ce era, gata, gata să ne dea lacrimile.

Lucrările la mîndrul viitor stadion sînt în întîrziere. 10-12 săptămîni, nu mult! Vai, ce emoţie am tras! Şi noi care ne gîndeam că se munceşte atît de bine că edificiul va fi gata înainte de termen, adică undeva la sfîrşitul lui 2010. Dar se munceşte, doamnelor şi domnilor! Se trudeşte zi şi noapte, şi sîmbăta, şi duminica. Aşa a promis constructorul, aşa s-au angajat muncitorii, care au strîns mîna premierului Emil Boc şi primarului general al Bucureştiului, Sorin Oprescu. Ar fi ceva probleme de finanţare, dar se rezolvă. Parol! S-au primit asigurări, iar atunci cînd politicienii şi edilii noştri promit ceva, apoi chiar că nu trebuie să îţi mai faci griji! Cu sau fără acoperiş rabatabil, construcţia va fi gata la termen. Chit că termenul va fi prelungit.

Se munceşte la stadion. Dar se munceşte prost şi încet. Parcă toate firmele astea şi toţi angajaţii lor au citit Legenda Meşterului Manole. Dînşii fac totuşi abstracţie de literatură atunci cînd îşi însuşesc materiale. Guvernul nu ştim ce a citit, probabil “Ciocoii vechi şi noi”. Şi duce un război de uzură cu tot ce nu poartă emblema coaliţiei. Ca peste tot în România acolo unde e vorba de banul public treaba bate pasul pe loc. Tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc! Şi alte buruieni, că de stadioane nu poate fi vorba.

Ruşinea continuă. Tot nu avem un stadion cumsecade, o sală modernă, multifuncţională. Un patinoar. Una bucată, nu sîntem absurzi. Aeroportul Otopeni arată ca o autogară din Germania. Altfel spus, sîntem cu pantalonii rupţi în fund în faţa lumii civilizate. V-am pierdut, Ygsp-işti, aşa-i? N-ar trebui, fiindcă trăim un mare paradox. De cînd au cam dispărut graniţele, sîntem condamnaţi să ne construim viitorul aici, laolaltă cu oamenii aceştia pentru care sportul e o activitate opţională. Un moft. Cool e să le răstorni cu şalupa pe canotoarele din lotul olimpic. Şi să strigi că ţi-a fost încălcată proprietatea.   

Paolo Maldini s-a retras duminică. La 41 de ani, în fluierăturile unor animale

Ce se întîmplă atunci cînd un om orbeşte stînd la semafor? Orbesc şi cei care au intrat în contact cu el. Hoţul care joacă rolul binefăcătorului. Soţia, doctorul care l-a tratat. Pacienţii din cabinet. Tot mai mulţi. Ciudatul virus îi trimite în carantină pe nevăzători, loc în care iese la suprafaţă întreaga mizerie a sufletului. În întunericul minţii, totul e posibil. Acolo, în beznă, dreptul la speranţă e ucis. Şi violat. La propriu. O femeie e condamnată să nu orbească. Graţie divină? Nu, pedeapsă, vede neputincioasă toate ororile din jur.

Cînd a scris “Eseu despre orbire”, Jose Saramago ignora că după cartea lui se va face un film. “Blindness”. Dar ştia că pierderea vederii este mai mult decît o afecţiune medicală. Şi ceva dincolo de expresivitatea unei metafore literare. Ultima dată, nenorocitul virus a fost semnalat pe San Siro, la Milano. La meciul de retragere al lui Paolo Maldini. 

Distinşii tifosi, nu toţi, dar destui, au fost loviţi brusc şi de orbire, şi de amnezie. Nervoşi din cauza înfrîngerii în faţa romanilor, dar parcă e nevoie de un motiv anume ca specimenele astea să fie nervoase?, milaniştii cu fruntea îngustă şi pieptul lat l-au fluierat pe Maldini. A, nu pretindea nimeni ca Gigi Amoroso şi Giovanni Firoscoso să ţină minte trofeele cîştigate de Paolo în timpul carierei. Parcă erau prea multe pentru un singur om. 5 Cupe ale Campionilor, 7 titluri de campion al Italiei. Dar ar fi trebuit să-şi amintească de cele 901 meciuri ale lui la AC Milan. Numai la AC Milan! De la 16 pînă la 41 de ani, Maldini nu a plecat de la Milan. A schimbat trei, dacă nu patru generaţii, a trăit gloria şi crepusculul unei echipe de legendă, a mai trăit şi nedreptatea de a fi în umbra lui Şevcenko sau a lui Kaka. Pentru că pe tricoul lui era scris un mare “3″. El a fost difensore. Difensore sinistra. Apărător. Apărătorul ideii de loialitate. Un demodat, un romantic. Cîţi îşi pot permite luxul şi fantezia de a se identifica imaginii unui singur club în zilele noastre? 

24 mai 2009. O zi de uitat. O pagină neagră a fotbalului. Încă una. Rînduri scrise de nişte analfabeţi. Despre ingratitudine, alienare, violenţă. Despre tîmpire colectivă, despre ambiţia unor cretini care vor ajunge să ucidă şi ultimele poveşti frumoase ale acestui sport. Fotbalul nu va fi exterminat de tacticizare, nici de doping, ci de ură. Ura orbeşte, schilodeşte sufletul. Şi ne transformă în animale. Echipate impecabil în culorile clubului “iubit”. Cu două găvane în loc de ochi şi cu o piatră de bordură în locul inimii. Din gîtlej ies sunete guturale, iar pe pieptul păros e spumă de bere. Ciao, Paolo, bine că te-ai retras!