November 2008 ↓

Am încălcat cu bună ştiinţă regula jurnalistică a promptitudinii, pentru că el nu este nici o ştire-bombă, nici un subiect la modă. Nici news alert, nici breaking news. El, Nigel Kennedy. Articolul se compunea singur imediat după concert, atunci cînd cazi pradă impresiilor şi senzaţiilor. Dar n-am vrut aşa. Într-un fel, la cald se scrie mai bine, asta presupunînd că o şi poţi face, că eşti antrenat. Vecinătatea evenimentul radiază şi te inspiră. De data asta mi-am trădat intenţionat  pregătirea specifică de ziarist al cotidianului. Am amînat, pentru că personaje asemenea lui necesită o siestă intelectuală. Şi senzorială.

Capcana de a scrie la superlativ despre Nigel Kennedy este fără ieşire. Ce vreţi banalitate mai mare decît să spui despre un geniu că este un geniu? Ori să descrii în cuvinte definitive, căutate cu grijă, perfecţiunea interpretării, curajul, puterea de a inventa şi de a inova. Să cînţi sentenţios sensibilitatea condimentată cu umor, plăcerea naturală de a vorbi publicului, sinceritatea exprimării. Ridicolul te pîndeşte şi are frizura extravagantă a lui Mister Nigel Kennedy.

Nigel Kennedy urcă pe versanţii cei mai abrupţi ai muzicii cu o vioară şi un arcuş, e drept o altfel de vioară, şi un altfel de arcuş (nu intrăm în detalii inginereşti, de exemplu cu ce fel de acumulatori funcţionează “jucăria” maestrului), iar rezultatul e dat de nişte sunete care nu au nici o legătură cu instrumentul înnobilat de-a lungul vremii de tipi cu suficientă notorietate, ca Paganini, Enescu, Yehudi Menuhin, ultimul, aşa cum se ştie, maestrul lui Nigel. După cum Yehudi Menuhin trecuse prin mîna lui Enescu. Trecem repede peste drumurile bătătorite - lumea ştie că trupa de acompaniament e formată din patru muzicieni polonezi, Polonia fiind de altfel locul unde domnul Kennedy îşi petrece o bună parte a timpului conjugal (la Cracovia mai exact), că a abandonat stilul clasic acum cîţiva ani dedicîndu-se mai ales jazz-ului, dar nu numai - pentru a ajunge acolo unde ne-am propus.

Acest “nu numai” trebuie citit în sens de jazz-rock, iar acum ne-am apropiat vertiginos de zona sensibilă a muzicii englezului care în tinereţe exersa notele în galeria lui Aston Villa, asta fiind doar latura artistică a ocupaţiei de ultras activ, pe care nu o reneagă nici o clipă. E cunoscută pasiunea lui Nigel Kennedy pentru Jimi Hendrix, dar puţini au avut parte de experienţa sonoră care atestă admiraţia celui mai uşchit violonist din istorie faţă de cel mai mare chitarist al muzicii rock progresive. Au fost cîteva momente în concert cînd vioara lui Nigel suna în mod evident ca o chitară. Asta nu ar fi nimic pe lîngă amănuntul decisiv că de fapt nu se auzea o chitară. Se auzeau două simultan. Dintr-o vioară electrică curgeau în cascadă spre noi sunete care aminteau de dialogul chitarei solo şi a celei care asigură armonia într-un concert al unei trupe de rock. Era ceva care suna a Gilmour şi Page la un loc, a Steve Howe împreună cu John Petrucci. Puteţi adăuga aici orice combinaţie, nu vă păcăliţi! Prospeţime, tumult, tristeţe, bucurie, suflet, mult suflet. Adică mai nimic care să amintească de interpretarea academică, apretat-clasică pe care o ştim de la domnii aceia care se urcă pe scena Ateneului ca nişte contabili ai arcuşului.

Publicul a reacţionat formidabil, chiar dacă în sală erau mai degrabă oameni familiarizaţi cu Festivalul George Enescu şi mai puţin cu Woodstock-ul. Iar Nigel a înţeles că s-a întors într-un loc unde lumea îl iubeşte. Restul sînt poveşti de adormit melomanii.

Olăroiu aparţine unei categorii restrînse de oameni pentru care meseria nu se suspendă la 5 după amiază

Pe Cosmin Olăroiu l-am întîlnit ultima oară la Viena. Era prin iunie, terenurile candidatului uninominal valorau enorm, nu se inventase criza economică, iar Euro 2008 îşi derula fazele finale. Purtam amîndoi o acreditare atîrnată de gît şi am dat nas în nas în centrul de presă de la stadionul Ernst Happel. El mai bronzat, aşteptînd să intre într-un comentariu de meci la TVR, eu vînîndu-l pe Boniek. Am schimbat cîteva banalităţi, apoi am trecut la fotbal. Pentru mulţi suprema banalitate, pentru Oli un mod de viaţă. Ştiam asta, dar m-am convins că există aievea persoane pentru care meseria nu se suspendă la 5 după amiaza în cursul săptămîni şi de vineri de la prînz pînă luni dimineaţă.

Bine, bine, şi care-i legătura cu cele două milioane de euro pe care i-a împumutat antrenorul finanţatorului Stelei? Păi, hai să vedem! Antrenorul Olăroiu a fost validat de anii petrecuţi pe banca Stelei. Steaua, la rîndu-i, a cunoscut cea mai bună perioadă a ei din istoria modernă cît timp Oli s-a ocupat de echipă. V-aţi gîndit că aceşti bani înseamnă de fapt o prelungire a legăturii noncontractuale a lui Olăroiu cu Steaua? Nu doar o mînă întinsă unui amic, o frăţie de sînge între doi cetăţeni cu dare de mînă, ci felul lui Oli de a nu îşi abandona fosta echipă la greu? El a muncit în Ghencea alături de nişte oameni despre care a aflat că au salariile neplătite. A construit acolo o echipă, a dus-o în semifinalele unei cupe europene. Din toate astea nu rămîn doar nişte amintiri difuze atunci cînd pleci să lucrezi pentru arabi.

Pentru că el antrenează acum la Al Hilal ca să îşi poată satisface apoi liniştit fanteziile meseriei de antrenor. Printre aceste fantezii figurează cred şi aceea potrivit căreia într-o bună zi, nu într-un secol viitor, el va reveni la Steaua, unde va încerca să repare ce au stricat alţii. Pentru tipi ca Oli acestea sînt provocări palpabile. O altă fantezie se poate lega de naţională, ai cărei auguşti pastori federali celebrează mediocritatea de la Euro prin suprapunere cu falimentul din Champions League. Comparăm merele elveţiene şi austriece cu perele italiene, franţuzeşti şi englezeşti şi observăm că primele nu sînt chiar atît de acre.

O schimbare de peisaj sau măcar o recompunere a lui presupune prezenţa nu doar sub formă de lichidităţi a lui Olăroiu. Fiindcă fotbalul nostru suferă mai ales de lipsa unor inşi care îşi fac meseria şi după ora 5 după amiaza. Ei sînt finanţatorii reali ai acestei lumi în care finanţatorii inventaţi observă cum peste noapte aurul se transformă în pămînt de flori.

Mai mulţi bloggeri mi-au reproşat tonul articolului despre meciul Stelei la Munchen. Aplaudam discret acolo faptul că băieţii lui Dorinel nu au pîrjolit ogorul de pe Allianz Arena. Prea blînd au zis ei şi înclin să cred că aveau dreptate. Oamenii voiau sînge şi eu le-am oferit sirop de dude. Mă gîndisem că oricum toată lumea va sări cu picioarele pe Zapata şi compania, aşa că n-ar fi stricat o privire detaşată şi nonapocaliptică. Dar cum lucrurile acestea se vînd prost mai ales în vremuri de criză - de lichidităţi, de idei, de bun simţ- voi încerca o abordare diferită. Pe gustul publicului ţintă.

Vreţi să dăm cu barda? Sau cu securea? OK. Textul e uşor de compus. O echipă expirată, speriată, micuţă şi anonimă. O trupă obosită înainte să efectueze lucru mecanic. Un proiect bolnav dintr-un fotbal muribund, dar împopoţonat ca o cocotă. Cu un patron care va afla în trei zile cît de mult îl iubeşte poporul căruia i-a împărţit pomeni. Cu un antrenor depăşit de situaţie, care ghiceşte ocazii de gol steliste şi la degajările lui Ghionea. Valoarea lotului e dată de numărul de pase succesive reuşite pe stadionul lui Bayern. Nu mai mult de 4, de regulă 3. Deci nota 3 spre 4.

L-am auzit pe unul dintre comentatorii partidei spunînd că silueta lui Bogdan Stancu seamănă izbitor cu a lui Adrian Ilie. O, Doamne, de ce doar atît, de ce doar silueta? De ce siluim fotbalul, acel fotbal pe care îl juca nu acum un secol Adrian Ilie, care spune acum că echipa nu are valoare? Şi are dreptate, şi a contribuit şi el la această farsă, consimţind ca în Ghencea să ajungă fotbalişti de mîna a doua, a treia şi a patra. A tăcut atunci cînd patronul elucubra şi atunci cînd îşi închipuia că Liga Campionilor e o agapă machedonească.

Ne simţim mai bine acum după, ce am băut o cupă cu venin? Bănuiesc că nu, dar putem reveni împăcaţi la oile noastre. Şi la căţeii petrecăreţi. E frig, plouă şi, din fericire, se termină turul campionatului. Din păcate, vin alegerile!