October 2008 ↓

Tudorel Stoica reia tema recunoştinţei pentru fiul lui Ceauşescu. O ştim pe de rost

Au trecut aproape 20 de ani, dar mereu se întîmplă la fel. În ajunul fiecărui derby Dinamo-Steaua, se desfăşoară un ritual. Identic pînă la detalii. Obsesiv. Moaştele amintirilor unui personaj aflat bine mersi în viaţă sînt fluturate prin faţa ochilor curioşilor. Vorbesc cei care l-au avut protector şi cuvîntează cu veneraţie despre el. Ca despre un sfînt. Sfîntul Valentin. Nu cel cu inimioarele roz din marţipan. Nu, sfîntul Valentin Ceauşescu.

Fizicianul atomist trimis de întîiul tovarăş al patriei, tovarăşul tată, să studieze la Oxford. Valentin, omul de omenie, cel mai cinstit dintre comunişti şi cel mai discret dintre capitalişti. Prinţul dinaintea Prinţişorului şi Zoicăi. Valentin cel drept, cel harnic, cel înţelept. Stelist între steliştii neamului, războinic al luminii înaintea războinicilor luminii. Valentin care s-a luptat cu războinicii întunericului, securiştii de la Dinamo. Şi i-a învins! Ave!

Steliştii şi dinamoviştii de azi, tinerii şi puştii care nu au gustat deliciile acelei epoci, pot crede toate poveştile cusute cu aţă roş-albastră sau alb-roşie. Mai ales dacă sînt spuse cu farmec. Şi dacă provin de la oameni care au jucat atunci. Tudorel Stoica e unul dintre ei şi nu unul oarecare. Tudorel Stoica s-a calificat ca fotbalist foarte bun şi purtător al banderolei de căpitan al Stelei în campania victorioasă din Cupa Campionilor. Minus finala de la Sevilla, pe motiv de suspendare. La fel ca Marius Lăcătuş ori Helmuth Duckadam, la fel ca alţi martori şi alţi autori ai acelui succes unic, Tudorel îi poartă lui Valentin o recunoştinţă vecină cu idolatria.

E dreptul lor să-şi închipuie că Steaua nu ar fi avut aceeaşi strălucire fără protectoratul valentinian. Pare ciudat, fiindcă Steaua acelor ani era cu adevărat o mare echipă. De a cărei imagine profita de fapt fiul cel mare al lui Nicolae Ceauşescu. Steaua era jucăria lui scumpă şi, pentru că se întîmpla să fie un băiat cuminte, n-o strica. Steaua era nu numai o foarte, foarte mare echipă în România. Era şi echipa protejată de familia Ceauşescu. Toţi ştiau asta şi nu era nevoie de ordine. Drepţi, joacă Steaua! Totul se subînţelegea în epoca celor două ore de program la TVR. De partea celaltă, Dinamo nu-şi dezlipea o secundă blazonul de echipă a Internelor. A Securităţii. Prin dosare şi alte instrumente consacrate, Dinamo comandase România fotbalistică pînă cînd Valentin şi-a descoperit pasiunea microbistică. La sfîrşitul anilor ‘80, situaţia contrabalansase. Steaua, prin Ilie Ceauşescu şi Valentin, făcea legea. Dinamo, prin Postelnicu şi camarila, încerca să ţină pasul dictaturii în fotbal, fără să-l deranjeze prea tare pe secretarul general. Care nu era nici el atît de paralel cu fenomenul pe cît se credea.

Ce trebuie reţinut? Că, în ciuda unor vremuri triste şi reci, pe teren jucau două mari echipe alcătuite din fotbalişti adevăraţi. Că am văzut meciuri memorabile. Că Dinamo-Steaua rămîne un derby pentru bunici, părinţi şi copii. O întîlnire a noastră, a tuturor, care nu a fost confiscată de nici un regim şi de nici un binefăcător. Dincolo de scenariile apocaliptice, cu încleştări între îngeri stelişti persecutaţi de arbitri şi demoni dinamovişti protejaţi de aceştia, dincolo de recunoştinţa indigestă pentru Valentin, asta rămîne.

Aceşti suporteri nu sînt buni. Nişte stricaţi. Fluieră în biserica Adormirii Stelei. În nemaiîntîlnita lui milostenie şi îndemnat de duhul sfîntului Argăseală, patronul a decis. Aceşti bagabonţi detracaţi care muşcă mîna binefăcăăătorului trebuie înlocuiţi cu suporteri de tip nou. Din noua generaţie. Raşi, tunşi şi frezaţi. Îmbrăcaţi regulamentar. Eleganţi, la costum, în uniformă. Încolonaţi. Fără prostii decadente în cap. Tineri cu frica celui de sus. De la lojă. Gospodari, ordonaţi, cu unghiile tăiate.

Conducerea stelistă a identificat locul în care pot fi găsite mlădiţele noii galerii. Liceele şi facultăţile patriei. Elemente curate, neîntinate de propaganda murdară din presa tonomată. De acolo, din clase şi amfiteatre, vor fi înrolaţi membrii galeriei capabile să gîdile într-un mod plăcut urechile finanţatorului. Frumos! Emoţionant! Doar că elevii şi studenţii zilelor noastre sînt un pic altfel decît îi ştie domnul G. Becali. Sînt un pic mai emo, asta dacă nu suferă şi de sindromul “altă reţea”. Iar cine nu-i emo, e rocker, cine nu-i nici emo, nici rocker e lipit cu superglue de tastatura calculatorului. Din uptown pînă în downtown, dacă ne putem exprima astfel. Iar de fotbal au auzit ca despre o ocupaţie din alt secol. A, ziceţi că îi veţi cumpăra cu bani! Încercaţi, s-ar putea să aveţi o tribună de ultraşi ai I-Pod-ului cu căştile pe urechi.

Lăcătuş şi Răducioiu au o problemă cu prezentul pentru că sînt confiscaţi de trecut

Despre doi fotbalişti adevăraţi înaintea marelui derby. Vedeţi că nu vorbim la trecut. Ar mai încăpea aici cîteva epitete despre meci care îi vor deranja pe terţi. Unic, etern, istoric. Dinamo-Steaua. Sau Steaua-Dinamo. Şi personajele ajutătoare. Marius Lăcătuş-Florin Răducioiu. Sau Răducioiu-Lăcătuş, nu ordinea enumerării contează.

De ce tocmai ei? Pentru că povestea acestor întîlniri nu poate fi rotundă fără Marius şi Radu. Pentru că dacă Dinamo-Steaua continuă să fascineze, asta li se datorează şi lor. Pentru că Lăcătuş şi Răducioiu înseamnă proiecţia peste campionate a unui meci din care s-au hrănit generaţii de microbişti. Pentru că au fost atacanţi şi ni s-a făcut un dor nebun de fotbalişti ca ei. Pentru că sînt embleme ale Stelei şi ale lui Dinamo. Pentru că riscă să rămînă embleme, aşa după cum derbyul începe să se hrănească mai mult din amintiri. 
Cînd ajungi simbol, începi să ai o problemă cu prezentul. Cu cît eşti ridicat mai sus pe soclu, cu atît îţi vine mai greu să trăieşti printre semeni. Statuile, monumentele, eroii în general nu au dreptul la prezent. Rolul lor este să fie veneraţi în contul trecutului glorios. Să aibă jerbe de flori la picioare. Drama survine atunci cînd eşti contemporanul propriei nemuriri, fiindcă multe din iniţiativele pe care le ai sînt privite cu neîncredere. Fuga marş înapoi pe soclu!, par a-ţi striga toţi.

Nu întotdeauna şi nu în toate situaţiile ceilalţi poartă vina. Ciudat e că indecizia în faţa porţilor vieţii provine de la doi oameni care nu au tremurat în faţa porţii de fotbal. Niciodată! Dasaev şi Ravelli pot depune mărturie. Evident, şi aici există nuanţări. Lăcătuş a încercat mai mult decît Răducioiu, care continuă să tatoneze adolescentin. Acum e decis să meargă spre o carieră de antrenor. Coverciano, plus calificare la locul de muncă. Barcelona B, Luis Enrique, Milan, Ariedo Braida. Rămîne ca proiectul să nu fie abandonat la jumătate, cum s-a întîmplat cu impresariatul.

Lăcătuş a mers mai departe. Suficient de departe încît să priceapă că nu există  compromisuri bune, ci doar umilitoare. Mai mult decît pe teren, în viaţa reală e nevoie ca adversarii să-şi ferească tibiile cînd te au în preajmă. Ce folos dacă eşti dedicat, serios şi sufletist atît timp cît eşti prizonierul unui patron capricios? Nici un proiect nu poate fi pus în aplicare din postura de instrument consumabil.

Întoarceţi-vă! Tu, Marius, şi tu, Radu! E nevoie de voi! Undeva în prezent, în carne şi oase. Pentru că ne-am plictisit de postere, DVD-uri şi bannere omagiale. Încercaţi să coborîţi din legendă, ca să puteţi intra cu adevărat în ea!