August 2008 ↓

A renunţat la varianta comodă. Se întoarce acasă. Ştie că nu mai are timp de pierdut

Probabil că viaţa e mai simplă decît ne place nouă să credem. Cel puţin viaţa fotbalistului. Mai simplă şi mai grea. Noi vedem luxul, nu unghiile descărnate şi urmele de crampoane de pe tibii. Încă ceva. Între un transfer trecut şi unul viitor nu se întinde un ocean de dileme existenţiale. Trebuie să ştii ce vrei şi să te hotărăşti repede. George Ogăraru a decis să se întoarcă. Acasă, adică la Steaua. După doi ani face calea înapoi. Alte bagaje, alte griji. Speranţe, calcule.

De ce se întoarce totuşi Ogăraru? Răspunsul simplu: Van Basten l-a anunţat că nu intră în planurile de viitor ale lui Ajax. Aşa cum aţi observat, Marco van Basten nu practică nuanţările. El şutează fără preluare, din voleu. Ţineţi minte golul din poarta lui Dasaev. Să încercăm noi o preluare, deci răspunsul nuanţat: George nu a reuşit să se impună la Ajax. De ce s-a întîmplat asta e mai greu de explicat.

Pentru că înainte să fie transferat, fusese intens monitorizat de scouterii lăncierilor. Pentru că în timpul supravegherii fusese plăcut de aceştia. El îi impresionase plăcut nu doar fotbalistic.

Ruud Krol şi compania observaseră că băiatul de 26 de ani din România nu ştia doar să lovească bine mingea. Vorbea mai multe limbi străine, avea o atitudine urbană, era un tip echilibrat. Exact profilul de fotbalist care nu are nevoie de perioade nedeterminate pentru integrare. În echipă şi în comunitate. Nu e simplu să trăieşti în Olanda, tocmai pentru că e o ţară libertină, un loc unde aparent ai voie să faci orice. Realitatea contrazice însă poveştile, iar Amsterdamul nu trebuie confundat cu Red Light District.

Drumul Bucureşti-Amsterdam, o victorie. Drumul Amsterdam-Bucureşti o înfrîngere. Iar simplificăm. George a ales să renunţe la un salariu confortabil, pe care l-ar fi primit şi din postura de rezervă profesionistă. Nu a acceptat nici varianta unui transfer în Olanda, la o formaţie de pluton. A ales să se întoarcă la Steaua. Şi ştiţi de ce? Pentru că la 28 de ani ai două variante. Prima, aştepţi pensia păcălind viaţa, plutind calm în zeama călduţă a mediocrităţii. A doua, te trezeşti, te scuturi, îţi spui: asta e, merg înainte, am încă nişte ani buni în faţă, trebuie să încerc. Iar el încearcă. Într-o ţară departe de perfecţiune, într-un campionat în care miroase mereu a complot. Dar e acasă. La Steaua. Bine ai venit, George, ţi-am simţit lipsa!

Antrenorul lotului feminin de gimnastică ne ceartă că n-am făcut sport

După ce i-a dat cîteva smetii lui “nea Ion” Bela Karoly, Nicolae Forminte ne-a informat că şi-a îndeplinit misiunea. Cu aerul acela de mucenic al bîrnei din ochiul altuia. Dacă nu ştiaţi, aflaţi că misiunea dlui. N. Forminte a fost menţinerea pe linia de plutire a gimnasticii feminine româneşti.  Numai că printre mari campioni cu discurs sincer şi calm, antrenorul fetelor părea cam agitat. Alina Dumitru, Georgeta Andrunache şi Sandra Izbaşa au povestit în cuvinte simple cum poţi deveni campion. Ce simţi atunci, în focul bătăliei, şi cum se vede viaţa de după imn şi catarg. În timp ce îşi supraveghea fiul să nu dispară în mulţime, Mihai Covaliu a observat că băieţii au rămas încă o dată în urma fetelor.

Ţîfna lui Forminte a fost cu atît mai nepotrivită cu cît episodul se desfăşura în sala de aşteptare a aeroportului Otopeni. Lume adunată ciopor să-i întîmpine pe sportivii întorşi de la Beijing. Erau acolo campioni şi rude de campioni. Oficiali, băgători în seamă, profitori, atîrnători. Şi presă cît cuprinde. Televiziuni şi ziare. Reporteri şi cameramani. În astfel de momente, se formulează tot soiul de întrebări banale, însoţite de cele mai multe ori de răspunsuri pe măsură.

Un coleg de la Antena 3 a avut ideea să treacă de convenienţe şi a remarcat că poate bronzul gimnastelor nu se ridică la nivelul aşteptării românilor, obişnuiţi cu medalii mai strălucitoare. “Dumneata ai făcut sport?”, a despicat văzduhul răspunsul-întrebare al tehnicianului de vreme rea. Răspunsul-răspuns al reporterului a fost sincer: “Nu”. Privirea lui Forminte s-a luminat, iar el, preţ de o clipă, nu s-a mai simţit vînat de comparaţia cu Belu şi Bitang. Păi de-aia nu înţelegeţi, n-aveţi cum, a observat triumfător dom’ profesor. Şi l-a certat pe îndrăzneţ. De fapt el ne certa pe noi toţi, cei care în loc de eroism au mirosit mediocritate.

N. Forminte nu-i singurul care îşi închipuie că un bun reporter de război e musai să fi absolvit West Point, că despre muzică nu pot discuta decît compozitorii, că tablourile nu pot fi admirate în cunoştinţă de cauză decît de pictori, că filmele trebuie cîntărite numai şi numai de regizori, iar exerciţiile de gimnastică sînt accesibile doar celor care au absolvit facultatea de tumbe. Nu ne simţim datori a-i explica lui Nicolae Forminte la cîte ore de educaţie fizică am participat, de cîte ori am dat cu piciorul în minge şi cîţi ani de alergări am pierdut stînd ca fraierii prin sesiuni. Şi nu îl întrebăm nici care-i ultima carte pe care a citit-o. L-am fi întrebat care e rolul dumnealui în viitorul gimnasticii româneşti, dar ne-a răspuns deja. Preşedintele federaţiei hotărăşte. Dînsul se supune. Asta ar fi diferenţa dintre el şi “nea Ion” Bela Karoly, care şi-a luat lumea în cap cînd hotărau alţii în locul lui.

Florin Bratu îşi doreşte să joace cel mai bun. Cel mai bun e Rednic, fiindcă el face echipa

Principiul rotaţiei nu trebuie confundat cu principiul dominoului. Deşi vorbim tot despre nişte piese care cad. Florin Bratu a avut curaj. Şi a fost sincer atunci cînd a spus că nu i se pare corect să intre pe teren prin rotaţie cu ceilalţi atacanţi. Să joace cel mai în formă. Ultimele întîmplări din viaţă l-au obligat să gîndească în alb şi negru. A ratat Euro, iar asta l-a întărit. Probabil că l-a şi întărîtat. A priceput că în carieră egoismul e de preferat cavalerismului. Fiecare pe cont propriu. Golul marcat în Giuleşti îl susţine. Celelalte goluri din campionat îi dau dreptate. Iar comparaţia cu Marius Niculae îl avantajează. De unde izbucnirea nervoasă la adresa acestuia. Şi acum o întrebare. Cine este Marius Niculae?

Nu vă enervaţi! Ştim cine e Marius Niculae, dar n-am formulat întrebarea completă. Cine este acest Marius Niculae care s-a întors la Dinamo? Un fotbalist mai bun sau mai slab decît cel care se transfera mai an la Sporting? Un om pe umerii căruia se va clădi echipa în stare să atace campionatul şi grupele Champions League sau cineva căruia i s-a aruncat un colac de salvare? Şi unde s-a întors el? Într-un loc cunoscut, Săftica, the same, Groapa, cam tot aia. Da, dar cu alte chipuri. Acţionari noi, coechipieri care în trecutul recent îi erau adversari. El, Săgeată, născut şi crescut dinamovist, are o problemă de adaptare. Iarba verde de acasă e tot verde, dar e altă iarbă.

 Al treilea personaj al poveştii este Dănciulescu. Rezervă la meciul contra Rapidului. A intrat cîteva minute pe final. Lumea a sperat că Danciu va scorni o execuţie şi va repara ce stricaseră ceilalţi. Golgeterul en titre. Golgeterul de serviciu. Băiatul bun în momentele de criză. Uite că Danciu n-a înscris şi nu a mai salvat pe nimeni! Nici măcar pe el. Poate că s-a săturat să interpreteze rolul pompierului care stinge focuri puse de alţii. Dănciulescu a intrat pe teren la derby şi le-a arătat tuturor că poate juca şi el precum ceilalţi. Aşa şi aşa. Doar alţii fuseseră titularii!

Principiul rotaţiei nu s-a născut în fotbal, ci în comunism. Şi se numea principiul rotaţiei cadrelor. Nişte tovarăşi care nu se pricepeau specific la nimic, treceau de la o funcţie la alta pentru că partidul voia să demonstreze în cheie atee că omul sfinţeşte locul. Şi că nimeni nu-i de neînlocuit. Locul partidului la Dinamo a fost luat temporar de Mircea Rednic. Despre care ne vom lămuri dacă roteşte atacanţii în scop ideologic sau fotbalistic. Ideologic e bine să te pui bine cu naşul lui Marius, fotbalistic nu era rău deloc să-l foloseşti mai repede pe Danciu.