60 de ani de Dinamo. Pur şi simplu

Traian Ungureanu a scris un articol tăios despre istoria de 60 de ani a lui Dinamo. Traian Ungureanu nu şi-a propus să cîştige simpatie cu acel articol. El şi-a asumat potopul de înjurături conţinute în mesajele postate pe blog. Ca […]

Traian Ungureanu a scris un articol tăios despre istoria de 60 de ani a lui Dinamo. Traian Ungureanu nu şi-a propus să cîştige simpatie cu acel articol. El şi-a asumat potopul de înjurături conţinute în mesajele postate pe blog. Ca de fiecare dată, a renunţat la nuanţări, conştient că punctele de vedere călduţe sînt mult mai bine primite de public decît părerile ferme. A ieşit o radiografie rece a unui subiect fierbinte, niciodată consumat. Tocmai pentru că ne aflăm în faţa unei teme care inflamează, trebuie să lărgim puţin cadrul. Vedem astfel că dinamoviştii au motive să se simtă cumva lezaţi, iar aici nu discutăm despre acei dinamovişti cu grade şi vipuşti de dinainte de ’89 sau despre dinamoviştii cu toate gradele de libertate de după ’89.

Însuşi autorul articolului mărturiseşte că în copilărie ţinea cu echipa lui Lucescu, Dinu şi Radu Nunweiller. Continuă spunînd că i se întîmpla asta pe cînd era apolitic, dar că atunci cînd a crescut s-a vindecat. Cred că aici greşeşte. Nu faţă de sine, bravo în faţa acestui exerciţiu de igienă morală!, ci faţă de cei care au continuat să ţină cu echipa Ministerului de Interne deşi ajunseseră să înţeleagă în ce lume trăiau. Poate că aceştia din urmă erau mai bolnavi. Mai vulnerabili. Fiindcă Traian asta acuză în rîndurile lui, păcatul originar al fondării acestui club, ca prelungire la înfiinţarea Stelei, Clubul Armatei comuniste.

Toate argumentele din articolul lui TRU stau în picioare. Există însă o realitate paralelă celei descrise de colegul şi prietenul nostru. Percepţia subiectivă creează realitatea alternativă. Universul suporterilor nu poate fi prins în ideologii, ca un fluture multicolor într-un insectar. Iubirea suporterilor pentru culorile alb-roşii sau roş-albastre nu urmează docil căile logicii, ale bunului simţ, ale raţiunii. Tocmai pentru că vorbim despre iubire, sentimentul cel mai subversiv al Universului. Ai apucat să fii dinamovist sau stelist, asta te situează dincolo de corectitudinea politică. Ştii că nu e potrivit să suspini pentru echipele fondate de slugile Armatei Roşii şi NKVD-ului, realizezi că ideea originară a fost o încordare de muşchi securişti, dar ţie, suporter, ţi-au rămas întipărite pe retină şi în suflet combinaţii de culori. Alb, roşu. Sau roşu şi albastru. Şi siluetele unor jucători, dincolo de imaginea crudă a comunismului. Dinu, Dudu Georgescu, Răducioiu, Puiu Iordănescu, Belo, Tudorel Stoica au jucat fotbal. Pur şi simplu, şi nu în contul atrocităţilor lui Nicolski. Aceşti fotbalişti au deturnat în cel mai pozitiv mod sensul originar al cluburilor la care au activat. Probabil că asta ar fi nimerit să reţinem alături de punctul de vedere al lui TRU.

Într-un moment de neatenţie al lui Adam, Eva a muşcat din mărul interzis, iar noi, toţi ceilalţi, am fost izgoniţi din Rai. Am fost obligaţi să trăim pe Pămîntul cel plin de păcate şi păcătoşi. Şi de lichele reîncărcate. Dinamo şi Steaua au nenumărate păcate, dar momentele de graţie ale istoriei lor nu puteau fi scrise de nişte lichele!