May 2008 ↓

Ciprian Marica a acceptat un duel mai dur decît cel cu fundaşii. Acela cu cititorii de pe net

Pentru apărătorii abacului, ai telefonului cu manivelă şi ai maşinii de scris de fabricaţie sovietică, vehiculul de comunicare numit blog este o mare prostie. Dar nu numai pentru ei. Multă lume care foloseşte curent computerul sau laptopul vede o pierdere de vreme în postarea de articole şi opinii cărora li se răspunde cu mesaje în răspăr. Asta în cel mai bun caz. Îţi trebuie o anumită rezistenţă la factorii exteriori să supravieţuieşti în blogosferă.

Ciprian Marica a făcut pasul. Nu este un gest de eroism, dar asumarea unui dialog cu persoane vizibile doar prin nick-name-uri înseamnă ceva. Discuţi cu entităţi care îţi pot spune orice, dar absolut orice, iar tu eşti constrîns să nu cobori nivelul mai mult decît îţi permite condiţia de vedetă. Blogul e un amestec ciudat de spaţiu privat şi loc public. Deseori, la sinceritate ţi se răspunde cu sudalme, iar la păreri critice cu înjurături grele. Aici a poposit Ciprian Marica. Şi nu într-un moment oarecare, ci chiar atunci cînd a circulat vestea că se aflase printre jucătorii de care Piţurcă ar fi fost dispus să se lipsească la Euro.

Atacantul lui Stuttgart a reacţionat normal, mărturisindu-şi stupefacţia şi tristeţea. A pus la îndoială ştirea, dar a comentat-o. “Nu vreau ca unii să mă considere o povară. Aş muri de ruşine să mă uit în ochii băieţilor dacă nu mi-aş da sufletul la antrenamente”. În mod evident, rîndurile scrise pe tastatura laptopului de Marica nu au o valoare literară de viitor roman. Dar înseamnă un pas înainte faţă de banalităţile rostite de toată lumea pe la conferinţele de presă, unde, fie vorba între noi, nici întrebările nu prea îi ajută pe băieţi. Experienţa blogului este experienţa unui alt tip de comunicare. Mai este şi un exerciţiu de comunicare nu tocmai simplu. Unul în faţa căruia inclusiv antrenorul şi coechipierii manifestă reţinere şi respect. Ce valuri se ridicau dinspre Mogoşoaia dacă Marica ieşea cu declaraţia aceea în faţa microfoanelor fără filtrul numit blog?

Se vor găsi destui care să îl persifleze pe atacantul cu blog, văzînd în el o domnişoară de pension care ţine un jurnal. Totuşi. Preferăm oameni sensibili, inclusiv duduiţe romantice cu fior literar, în locul tipilor cu fermoar la gură, care, înaintea alchimiştilor, au descoperit aurul în tăcere, şi nu în piatră. Un om care are curajul să-şi dezvelească gîndurile în faţa publicului devine un om liber. Un om eliberat de angoase devine un om care poate da randament. E nevoie de randamentul lui Marica la acest campionat european. Punem noi emoticoanele şi toate cele!

Bratu a rămas pe dinafară din raţiuni tehnico-tactice, Coman din motive medicale. Destinul e parşiv şi foloseşte tot felul de chipuri. Are buget nelimitat, aşa că îşi permite o recuzită impresionantă de măşti. Lui Bratu i s-a arătat ca un om preocupat de binele naţionalei, foarte atent la numărul de fundaşi. Coman şi-a văzut soarta deghizată într-un coechipier prietenos, care îi pune la încercare reflexele. De fiecare dată, victimele nu s-au putut apăra. Cu adversarii te baţi, ştii dincotro vin, cînd te lovesc ai tăi eşti victimă din start.

Necazul lui Coman şi Bratu nu poate fi prins în vorbe meşteşugite. Nici nu trebuie, pentru că astfel de situaţii nu au patentate metode de consolare. Rămîi singur, chiar dacă o mie de inşi te bat pe umăr şi te încurajează. Mulţi sînt sinceri, alţii politicoşi, unii interesaţi. Auzi tot soiul de banalităţi. Şi mîine-i o zi, poimîine alte prelimnarii, răspoimîine încă un turneu final. Nu contează, durerea se consumă în solitudine. Te dor muşchii fără să ai ruptură şi capul fără să ai migrenă.

Te simţi prost, la propriu şi la figurat. Îţi pierzi încrederea în tine şi în oameni, şi doar zilele care se scurg mai şterg din suferinţă. Ieşi din tunel singur, cu toate că pe lîngă tine se foiesc persoane binevoitoare. De fapt, nu uiţi, te faci că uiţi. Începi să joci din nou, să munceşti adică. Intri din nou în relaţie cu mediul înconjurător. Îţi redescoperi nevasta, copilul, prietenii. Parcă nici duşmanii nu mai sînt aşa duşmani. Asta înseamnă că te-ai întărit. Ai pierdut cîţiva ani de viaţă cu povestea asta, fiindcă asemenea întîmplări sînt un fel de moarte ambulatorie.

Nu trebuie să le promitem nimic lui Florin Bratu şi Dani Coman. Nu au nevoie nici de consolări, nici de lacrimi. E suficient să ne gîndim la ei din cînd în cînd, ca la nişte prieteni absenţi fără voie, pe care îi vom regăsi în curînd. Aceiaşi doar în aparenţă.

Cristian Daminuţă a semnat pe patru sezoane cu Internazionale Milano! Scriem aşa pentru că dacă zici doar Inter, poate crede lumea că e vorba de Inter Gaz sau, caz fericit, de Inter Bratislava. Uite că mai există ştiri-bombă fără legătură cu Euro! Mai avem şi veşti bune, dincolo de teama care ni s-a cuibărit în suflet: cine s-o mai fi accidentat la lot?

Cristian Daminuţă face parte probabil dintr-un proiect pe termen mediu şi lung al noii campioane peninsulare, vorba lui Hagi. Apropo, Hagi, despre care ne întrebăm cu destulă maliţie cînd va deveni antrenor, este omul care l-a promovat pe Daminuţă în echipa mare la Poli. Se întîmpla acum vreo doi ani, pe cînd la Timişoara curgeau bani din toate părţile şi se derulau planuri de durată care ţineau între cîteva săptămîni şi un tur de campionat.

Să fie clar, Daminuţă nu a fost transferat de Inter ca să facă echipă cu Ibrahimovici, Chivu şi Zanetti. Nu acum, în nici un caz. El scrie însă continuarea poveştii. Dacă nu va fi plictisit-sictirit-sastisit că va lua drumul Monzei sau al lui Como, cum s-a întîmplat nu în urmă cu o sută de ani cu Zicu, s-ar putea ca Italia să ne livreze în timp record un fotbalist de naţională şi nu o speranţă criogenată pe un salariu de cîteva sute de mii de euro.