December 2007 ↓

Sepp Blatter nu suferă în nici un caz de sindromul lui Ulise, care îi atinge pe oamenii singuri, copleşiţi de sentimentul eşecului şi de lupta zilnică pentru supravieţuire. Nu, boala legendarului erou mitologic îi atinge pe amărîţii plecaţi departe de casă, în căutarea unei soarte mai bune. Nu-i cazul preşedintelui FIFA, care la 71 de ani are un moral de fier şi un cont beton. Deşi stă şi el departe de casă zeci şi sute de zile dintr-un an. Cel puţin asta spun deconturile şi diurnele încasate. 340 de euro pe zi, cît timp herr Sepp voiajează întru binele planetar al fotbalului. For the good of the game, aşa sună sloganul fotbalului mondial. Frumos, mai ales pentru şeful acestuia, proprietarul unui salariu anual de 2, 4 milioane de euro, la care se adaugă nenumăratele atenţii ale ţărilor bananiere, petrolifere şi cerealiere din subordine.

Dezvăluirile conţinute în cartea “Fault!” a britanicului Andrew Jennings nu şochează fiindcă multe din matrapazlîcurile FIFA erau deja de notorietate. Jennings nu vine decît să astupe cu date concrete posibilele noastre îndoieli asupra afacerii subterane cu fotbalul mondial. Blatter nu este un caz, ci o faţă a liderului multinaţional. Varianta creată în laboratoarele societăţilor suprastatale. Modul fraudulos prin care a ajuns Blatter la putere în ‘98, cu sacii de bani căraţi din Quatar pînă la Paris, din Golful înecat în petrol în Oraşul Luminilor atît de puternice că nu se mai vedeau şpăgile şi promisiunile făcute africanilor şi esticilor europeni, inclusiv Naşu-all-inclusive, totul vorbeşte despre un sistem unde se lucrează cu precizie elveţiană, cum altfel, şi lipsă de scrupule siciliană.
Ne-ar fi plăcut ca la sfîrşit de an să povestim despre inocenţa jocului şi a oamenilor care îl conduc. Aflînd că pînă şi Kaka se închină unui Dumnezeu luat în antrepriză de nişte escroci, ar trebui să ne resemnăm şi să privim cu ochi îngăduitori micile manevre ale lui Mircea Sandu, parte organică a regiei planetare. Rămîne totuşi speranţa că un sprint al lui Cristiano Ronaldo, o rupere de ritm a lui Messi sau un gol al lui Mutu nu sînt altceva decît o expresie a bucuriei fotbalului şi nu o comandă de la fratele Sepp, venită pe cămilă prin deşertul conştiinţei.

Ca să pătrundă în “Systematic Chaos”, băieţilor de la Dream Theater le-au trebuit 22 de ani. 22 de ani ca să ajungă de la ordinea viselor tinereţii la dezordinea programatică a muzicii de azi. Haosul sistematic şi ordonat. 22 de ani. Cam atît aveau ei atunci cînd au început să cînte împreună. Studenţi ai Colegiului de muzică Berklee pe vremea aceea, bateristul Mike Portnoy, basistul John Myung şi chitaristul John Petrucci au format grupul botezat la început Majesty, denumire revendicată în instanţă şi de un grup din Las Vegas. Portnoy s-a reorientat şi a zis Dream Theater. Yankei fiind oamenii, fără nici o legătură cu supranumele celebrei arene a lui Manchester, Old Trafford. Prozaic, acel Dream Theater, sursa de inspiraţie a lui Portnoy, era doar un cinematograf din Monterey, California.

Systematic Chaos este ultimul album în ordinea cronologică a trupei şi a fost lansat în vara lui 2007. Pentru că de atunci a trecut o jumătate de an, putem privi cu detaşare lucrarea unor muzicieni de mare calitate, care au reuşit să arate că rock-ul progresiv nu murise, ci fusese doar ţinta unor atentate kamikadze din parte unor fundamentalişti ai genurilor comerciale. Pentru că, spre deosebire de domeniul IT, o jumătate de an în muzică nu înseamnă un secol, spre Systematic Chaos putem privi şi cu nerăbdarea, şi cu neliniştea pe care ţi-o provoacă noul. Iar ultimul Dream Theater este nou prin abordare şi proaspăt în idei. “Greu şi tehnic, puternic şi dinamic, toate elementele pe care oamenii le aşteaptă de la DT sînt conţinute în această lucrare. Dramatic şi agresiv. Stilul şi sound-ul au rămas intacte, totul pe fondul unui impact sonic exploziv. Vă place sau nu, aşa sună caracterizarea venită din interior. Insiderul este nimeni altul decît prietenul Mike Portnoy, liderul gîndurilor şi purtătorul de cuvînt neoficial al trupei. Un baterist care nu ţine doar ritmul, ci şi spiritul treaz al DT.

Şi acum părerea noastră de microbişti îndelung încercaţi ai rockului. Ca şi Octavarium, penultimul album, Systematic Chaos degajă energie şi inspiraţie. Pe unele piese se simte însă o rutină, pe altele senzaţia lui deja ecoute. Systematic Chaos nu are unitatea unui Images and Words sau Metroplis, dar va rămîne drept un album consistent, unde vocea lui James Labrie şi clapele lui Jordan Rudess intră în rezonanţă cu solourile de chitară ale lui Petrucci, un virtuoz cu suflet şi muşchi de culturist. Ascultînd Constant Motion, Forsaken sau The Dark Eternal Light îţi aduci aminte de Metallica, simţi parfum Yes şi gust de Floyd. Ca orice artişti veritabili, băieţii plecaţi de la Berklee nu şi-au ascuns niciodată afinităţile, slăbiciunile şi sursele de inspiraţie. Şi-au cinstit maeştrii, pe opera cărora au bricolat cu eleganţă, fără să fure, fără să mînjească. Să ne bucurăm de acest album, fiindcă e încă o probă la dosarul unde scrie negru pe alb că se poate face şi acum muzică de calitate, fără să invoci moda.

ASCULTA AICI Forsaken - Dream Theater

Emoţie. Nu, încă nu a sosit Moş Crăciun, e altceva. E de rău, fraţilor! Marius Constantin şi Cristi Săpunaru ameninţă că pleacă de la Rapid dacă nu li se măresc salariile. Vă daţi seama ce chestie? Încălzirea globală a planetei şi răzmeriţa contractuală a doi fundaşi. În acest moment toată suflarea giuleşteană ar trebui să-şi ţină ră-suflarea. Să intre în panică şi să cadă în genunchi în faţa tinerilor rebeli. Bineînţeles, în frunte cu George Copos, consacrat cu largul său concurs pe post de personaj negativ, cu tot ce decurge de aici, adică veşnic nemulţumit, zgîrcit, ipocrit, nerecunoscător.

Pentru o corectă informare, salariile lui Constantin şi Săpunaru sînt de 100, respectiv 80 de mii euro pe sezon. Plus bonusurile de obiectiv şi primele de joc. În condiţiile unui sezon nici prea, prea, nici foarte, foarte, Mariusică şi Cristinel încasează peste 10.000 de euro pe lună, care convertiţi în lei-paralei vechi înseamnă undeva peste 350 de milioane. Dăm suma şi în cifre, ca să înţelegeţi mai bine. 350.000.000. Pentru o şi mai bună informare a dumneavoastră, dînşii nu au descoperit nici radioactivitatea, nici Internetul, nici leacul cancerului. Nu, ei joacă fotbal la un nivel decent la una din echipele de frunte ale campionatului românesc. Atît şi nimic mai mult.

Acum vin reproşurile dinspre reclamanţi. Alea despre frustrări şi populism. Plesnim de invidie, judecăm ca nişte nostalgici comunişti. Apoi înfloresc alibiurile. Viaţa de fotbalist este scurtă. Populată de privaţiuni. Cunoaştem. Cantonamente, antrenamente dure, meciuri tari, accidentări. Hai să vă mai spunem şi altele. Maşini scumpe în proprietate, fete frumoase închiriate, vacanţe exotice, petreceri exclusiviste, case. Case de vacanţă. Case pentru părinţi, pentru amante şi pentru consoarte. Ce soartă!

Marius Constantin şi Cristi Săpunaru pot fi nemulţumiţi. E dreptul lor. Şi-au ales o meserie bănoasă, vor să cîştige nu foarte bine, ci excelent. Atît doar să nu ne înhame şi pe noi, ceilalţi, la cruciada asta convertibilă în monedă europeană. Pentru că în timp ce ei dau cu piciorul în minge, iar uneori în tibiile adversarilor, alţii de vîrsta lor îşi dau doctorate şi masterate, muncesc ziua şi studiază noaptea. Fără să-şi vopsească părul în portocaliu, fără să ameninţe şi fără mici şantaje sentimentale. Nu poţi părăsi viaţa pe care ţi-ai ales-o.