October 2007 ↓

Situaţia e albastră. Viaţa e albastră. Destinul e albastru. Ba nu, albastru închis, aproape negru. AzulOscuroCaziNegro. Titlul filmului nu are patru cuvinte, ci unul singur. Nu întîmplător, pentru că pauzele lipsesc. Cînd începi să ghiceşti nuanţe de roz ori tonuri trandafirii, primeşti o palmă zdravănă peste faţă. Nu îţi ştii locul, nu ai înţeles încă! De cîte ori trebuie să îţi spunem că te-ai născut spre a fi portar! Portar de bloc, la naiba, nu portar la fotbal! Nu toată lumea trăieşte în telenovela lui Julio Iglesias, ca să ajungă mare cîntăreţ, vorba vine!, după ce fusese rezerva rezervei între buturi la Real Madrid.

Jorge nu e Julio, pentru că el trebuie să aibă grijă de un tată care înainte era nesuferit şi mai nou a suferit un atac cerebral. Între două tomberoane cu gunoi cărate în afara imobilului Jorge are grijă şi de un frate aflat după gratii. Între alte tomberoane plimbate găseşte timp să termine şcoala. Să-şi ia licenţa. Şcoala-şcoală, nu şcoala vieţii, acolo nu e loc pentru el, deşi trimite CV-uri după CV-uri, deşi se prezintă impecabil la interviuri. Costum, ţinută, decenţă. In-su-fi-ci-ent! Dar Jorge nu se dă bătut, o iubeşte pe Natalia, Natalia îl iubeşte şi ea, totuşi nu uită că el e băiatul de la poartă. Nu acelaşi lucru se întîmplă însă cu Paula, colega de carceră şi de teatru la puşcărie a lui Antonio, fratele trăsnit, cu un testicul bolnav.

Regizorul Daniel Sanchez Arevalo nu este noul Almodovar, aşa cum s-au grăbit unii critici să-i pună eticheta. Nu este şi pace, fiindcă la el iubirea dintre un băiat şi o fată nu are nimic ilicit ori maladiv. La Arevalo, perverşii sînt priviţi cu detaşare şi ironie veselă, iar bărbaţii care iubesc femei nu sînt musai scursuri ale societăţii, violatori, beţivi, adulterini, în vreme ce singurele fiinţe sensibile sînt băieţii amorezaţi de băieţi. Cum se întîmplă la prietenul Almodovar. E trecerea de la Hable con ella la Hable con el. Filmul are stil, umor şi tristeţe. Imaginea e prietenoasă, camera nu te persecută. Acţiunea merge cînd înainte, cînd înapoi, nonacţiunea se petrece într-un scaun de invalid sau pe o terasă de bloc unde Jorge vorbeşte cîte-n lună şi-n stele cu Israel, prietenul voyeurist care din dragoste paternă şi din invidie pe un masor îşi şantajează tatăl.

Povestea de iubire dintre Jorge şi deţinuta Paula face toţi banii. Relaţia evoluează de la obligaţie nefirească spre tandreţe, iar scena cu cei doi înlănţuiţi pe un pat de puşcărie merită un premiu de frumuseţe. Natalia, fata cu studii farmaceutice la Leverkusen, nu ghiceşte doza de dragoste şi îl pierde pe Jorge, care, la rîndu-i, pierde concurs după concurs la angajare. Ultima imagine ne depărtează în flash de Jorge şi universul lui, care nu-i altceva decît o meschină cabină de portar cu geamuri termopan. Rămîne speranţa, firavă ca un CV printat în sute de exemplare. Şi senzaţia explicită că nu ţi-ai irosit două ore din viaţă într-o sală de cinematograf.

Să lămurim cîteva lucruri. Bombe, antrax şi gaz sarin nu am pus. Deocamdată. Nici la metrou, nici în avioane. Deci se poate şi mai rău. Nici bănci nu am spart, doar nişte bancomate au suferit de pe urma trecerii noastre prin lume. În schimb, sîntem regii efracţiei din supermarketuri şi hipermarketuri. Lucrăm cu spor în domeniul prostituţiei, am parcurs paşi esenţiali în dezvoltarea traficului cu stupefiante şi arme. Nu avem totuşi vocaţie de mari spărgători de bănci şi ne mulţumim cu găinării. Sau cîrnăţării şi palincării. Şi dacă exportăm infracţionalitate, e de second hand. Glumim pe un subiect serios? Păi, ce naiba să mai facem, nu se spune că hazul de necaz e patent naţional?

Comitetul Olimpic Român a reacţionat normal în cazul hoţilor de la Chicago. Dur şi prompt. Din cauza faptelor de rafturi ale lui Bogdan Dinu, Ronald Gavril şi Iulian Stan, boxul amator a rămas fără finanţare. Organizaţia condusă de Octavian Morariu a considerat că nu mai poate stipendia o activitate care în loc să lanseze campioni produce infractori. Nu e prima oară, atunci cînd halterofilii s-au dovedit dopaţi în bloc la Sydney 2000, COSR a luat aceeaşi măsură. Întrebarea vine nechemată. Se va rezolva ceva, vor înţelege antrenorii şi sportivii lor că lupta din ring nu e bătaie, iar excursia prin mall nu e antrenament cu garda lăsată a agenţilor de pază? Răspuns. Probabil că nu. Se ştie că lumea boxului e o altă lume. Pestriţă, nemiloasă, vegheată de interlopi. Bla-bla-urile despre caractere oţelite în scrima pugilistică or fi fost valabile pe timpul lui Nicolae Linca.

Să nu fim ipocriţi, copiii atraşi spre box provin din medii sărace şi gri ale societăţii, unde primii şapte ani de acasă sînt tot atîtea meciuri pentru supravieţuire în condiţii vitrege. Cercul se închide prin complicitatea profesorilor care îi educă ronţăind prosoape, asta după ce le şoptesc zilnic că sînt nişte cretini. Privaţiunile materiale completate de lipsa unor antrenori pregătiţi să-i înveţe şi altceva decît croşeul. Dacă din pedagogia asta a pumnului după ceafă mai scapă şi unii întregi la suflet şi cu mintea nepoluată, ca Doroftei, Mihai Leu sau Lucian Bute, asta e pentru că se mai întîmplă şi miracole. Apropo, sînteţi la curent cu pledoaria pentru cap în gură a lui Marin Barbu “Magiun”?

Ca să nu ne mai simţim persecutaţi de Occidentul putred. Au furat din magazinele americane şi Jennifer Capriati, şi Winona Ryder. Nu au primit binecuvîntarea, nimeni nu a fost interesat de circumstanţe, de teribilismul specific vîrstei şi de cleptomania ca boală postmodernă. Capriati şi Ryder şi-au luat papara. Din partea autorităţilor şi a societăţii. Din partea WTA şi a Hollywood-ului. Moartea unui campion prin exerciţiul de uitare publică este cea mai dureroasă. Ai noştri nu erau nici măcar campioni. Fiindcă erau unii de-ai noştri, aici e buba! Apropo, cam cîte creiere din România ar trebui să angajeze Microsoft ca să atenuăm valul de antipatie care urmează?

S-a întîmplat la Campionatele Modiale de box. Amatori. Da, erau amatori, pentru că au fost prinşi. La furat prin magazinele din Chicago. Marius Bogdan Dinu, Ronald Gavril şi Gabriel Iulian Stan au fost excluşi din competiţie cu antrenor principal cu tot şi trimişi la pachet în ţara de baştină. Acolo unde s-au antrenat pentru ca ulterior să facă spectacol prin mall-urile americane. România în pragul europarlamentarelor. Ţara unde demnitarii se mituiesc cu caltaboşi, aceeaşi ţară unde s-au născut totuşi Brâncuşi şi Enescu, Palade şi Coandă. Povestea nu e nouă, iar acum nici măcar sărăcia postdecembristă nu mai serveşte drept scuză.

Ne-am acoperit încă o dată de ruşine. Un pas înainte şi zece înapoi. E imposibil să nu te simţi jenat atunci cînd îţi priveşti paşaportul pe care scrie România. Întrebarea persistă însă. Ce avem noi în comun cu aceşti şuţi de buzunare suspendaţi pe viaţă din activitatea sportivă? Avem. Şi ei sînt ai noştri. Au crescut aici, împreună cu noi, au învăţat în aceleaşi şcoli. Boxul, sport dur care căleşte fizicul şi caracterul, ar fi trebuit să plămădească altceva decît nişte hoţi de magazine. Se vorbeşte ritos despre rolul educativ al sportului, nu-i aşa domnule Rudel Obreja? Ce li s-a spus la plecarea în America acestor băieţi, că e ţara tuturor posibilităţilor? Ne-am bombat piepturile la victoria istorică a lui Lucian Bute, aveam toate motivele, dar e cazul să ni-i asumăm şi pe manglitorii din Chicago. Şi pe înaintaşii lor, fotbaliştii, care se antrenau înainte de meciuri devalizînd rafturi de supermarketuri.

Sportul, cel mai bun ambasador. Bună glumă, mai ales pentru Adrian Cioroianu, ministrul de externe. Ce urmează, un Nobel pentru literatură sau cel pentru cei mai tari hackeri din lume?