August 2007 ↓

Micul drăcuşor din noi atît aştepta, dar a fost tare dezamăgit. Ce lipsă de imaginaţie! Cît dramatism ratat! Hagi nu şi-a înaintat demisia. Cum şi-ar mai fi dat ochii peste cap zînele prompterului dacă Gică lucra puţin în contul ratingului! Ce radiografii comportamentale au ratat unii! Vai, previzibil e omul ăsta, nici măcar nu a trimis nişte răutăcisme către patron. Nici o vorbă mai aspră despre pacientul bolognez cu genunchi de sticlă.  Doar era pe cai mari, de Champions League. Trebuia să se umfle puţin în pene, să scoată flăcări pe nări. Nimic, dom’le! El vine şi ne spune cu glas egal că dansul de-abia acum începe. Şi că vrea să treacă de grupe. Iar ăia de la UEFA îl iau în serios.

Vedeţi, asta e diferenţa, de multe ori ne iau alţii în serios. În timp ce noi miştocărim, există oameni nespectaculoşi care îşi văd de treabă. Ca Hagi acum, ca Zenga şi Olăroiu în trecutul apropiat. Muncesc pentru ei şi pentru ceilalţi. Ba au tupeul să spună că o fac din plăcere. Şi intră în grupele Champions League şi strîng puncte. Şi pentru ceilalţi. 93% Steaua, 7% ceilalţi, ca să nu zicem restul. Aşa arăta pînă la ora meciurilor lui Oţelul şi CFR contribuţia la coeficientul european al României. 6,5 puncte a strîns Steaua, 0,5 Dinamo. Matematica e indiferentă în materie de nuanţe. Nicăieri nu stă scris cu cine, de ce, dacă ai avut noroc, ghinion ori un arbitru potrivnic. Rămîn nişte cifre care o dată îmbunătăţite te propulsează an de an printre forţele fotbalului. De la masa săracilor, treci la masa bogaţilor. Întîi stai undeva într-un colţ, apoi avansezi către centru. Din invitat tolerat ajungi comesean cu drepturi depline.

În tabăra învinşilor de marţi a fost o tristeţe de factură culinară. La cina nocturnă consecutivă înfrîngerii cu Lazio, măriile dinamoviste cu aceleaşi pălării prea mari au decis că totul poate fi reparat cîştigînd campionatul. Deci nu au înţeles nimic. După ce au întărit echipa cu rebuturi şi pepeni trecuţi de prima tinereţe, dînşii au identificat soluţia cea mai proastă. Infiltrarea în Champions League nu pe drumurile europene, ci prin coclaurile campionatului. Nu prin performanţă ritmică pe continent, care asigură un coeficient civilizat, ci spărtănind între fruntarii. Europa, domnilor Badea, Borcea şi Turcu, începe la Mioveni şi se termină la Buzău. Apoi vor să cotropească Roma, Barcelona, Londra şi Milano.

Camerele TV indiscrete ca întotdeauna. Pentru cîteva clipe ai senzaţia derulării unui film mut. “Naşterea unei naţiuni” sau “Crucişătorul Potemkin”. Se filmează în direct. Mai întîi tăcerea, apoi deruta şi frustrarea. În aer miroase a praf de puşcă. Un Mircea Rednic descompus care intră în vestiar, strigă ceva şi iese. Tică Dănilescu şi Bigică Eftimescu apar în cadru, deşi ar dori să fie mici, mici, mai mici decît micii de la cîrciumă. Dincolo de uşa unde se află echipa se aud ţipete, cad vorbe grele. “Chiiina, Chiina!” Pentru cine nu ştie, China e Mărgăritescu, unul dintre cei care au pus o cărămidă la edificiul dezastrului.

Nişte tineri bărbaţi se ceartă, îşi fac reproşuri. În vestiar. Printre dinţi se scurg înjurături strămoşeşti. Iarăşi, în vestiar. Sînt aceiaşi tineri bărbaţi care se îmbrăţişează transpiraţi după victorii. Cei care se stropesc cu şampanie. Acolo, în vestiar. Nu întîmplător vestiar rimează cu sanctuar. Unul păgîn, însă. Rezultatele, jocul, camaraderia pleacă din vestiar. Cine sînt prietenii lui Lobonţ, pe cine antipatizează Claudiu, cu cine face linie la duş Radu Ştefan, de acolo pleacă totul.

Dinamo nu trebuie să arunce în aer vestiarul după coşmarul Lazio. Urmează vise. Bucurie, deznădejde, speranţă. Apoi alte coşmaruri. Viaţă adică.

Pentru Mircea Rednic ar trebui inventat un joc care să se numească şaho-poker. Antrenorul lui Dinamo nu este un gambler în adevăratul sens al cuvîntului, fiindcă el riscă făcînd calcule minuţioase. Rednic lasă hazardului foarte puţine grade de libertate, dar nu intră în tiparul tehnicienilor previzibili şi prudenţi. Titularizarea lui Bratu în dauna lui Claudiu Niculescu a părut un gest nebunesc. Şi de ingratitudine faţă de omul care a rezolvat atîtea şi atîtea partide de unul singur.

Pentru că a trăit în fotbalul mare, Rednic mai ştie că sentimentalismul în fotbal poate fi fatal. Puriul a judecat shakespearian situaţia. Regele a murit, trăiască regele! Dinamo avea nevoie de un jucător rapid, care vine lansat din linia a doua, Bratu adică, nu de cineva tehnic, dar static, vorbim despre Niculescu, desigur. Golul înscris de Bratu după un sprint curat a confirmat intuiţia omului de pe banca tehnică.

Finalul trist nu îi aparţine lui Rednic. Greşelile de curtea şcolii ale lui Năstase “Pepene”, Blay sau Mărgăritescu l-au dus pe antrenor pe teritoriul neprevăzutului. Acolo unde zile, săptămîni şi luni de muncă sînt anulate de nişte băieţi care au ieşit de la cabine cu gîndul la petrecerea de la Doi Cocoşi.