July 2007 ↓

Într-un spital de geriatrie din oraşul american Providence trăieşte motanul Oscar. Se joacă, toarce, zgîrie cînd e nervos şi anunţă moartea. Precis ca un ceas atomic, el apare la căpătîiul pacienţilor cu o oră înainte de constatarea medicală a decesului. Oscar a lipsit din păcate de la Turul Franţei, pentru că ne-ar fi mieunat cu un ceas mai devreme toate prăpăstiile care s-au întîmplat acolo. Inclusiv moartea Turului, decretată cu salvele tradiţionale de presa franceză. O presă care trăia o lună pe an, în fiecare an, din mirajul unei competiţii pe două roţi.

Le Tour îşi dăduse obştescul sfîrşit mai demult, dar dintr-un inexplicabil sentiment de pudoare ne-am făcut că nu vedem cum pe splendidele şosele ale Pirineilor şi Alpilor pedalează nişte fantome. Turul însuşi este un zombi, o creatură sinistră evadată din criptă, urcată pe bicicletă şi pusă în mişcare de medicamente. De la Coppi şi Anquetil, de la Eddy Merckx şi Bernard Hinault, de la Miguel Indurain pînă la Lance Armstrong toată lumea s-a dopat. A luat pastile cu pumnul, şi-a injectat hormoni de maimuţă, şi-a schimbat sîngele cu nesimţire. La doping aproximativ egal cîştigau cei mai dăruiţi de natură, cazul celebrităţilor amintite. Eroi sau legende vor rămîne doar în istoria farmaceuticii subterane.
Pentru că numai concernele în domeniu ar avea interes ca gluma asta pe biciclete să continue în anii ce vin. Presa a luat distanţă, marile firme care susţineau aportul de reclamă au fugit mîncînd pămîntul. Dacă vorbeşti despre frumuseţea sportului amintind de Vinokurov sau Rasmussen e ca şi cum ai evoca funia în casa spînzuratului. Totuşi, suporterii Turului vorbesc acum despre ipocrizia celorlalţi. Ciclismul şi-a dat jos masca şi a trecut la asaltul final împotriva substanţelor interzise, în vreme ce fotbalul, tenisul, baschetul etc, etc continuă să bată audienţe stînd pe acelaşi butoi cu pilule.

Prietenii noştri care iubesc sfîşietor Le Tour, aşa cum, comprenez vous, noi nu vom putea iubi vreodată Coupe du Monde, uită ceva. Ciclismul fără doping nu există. Sau se numeşte biciclism. Plezirism. Marea buclă, Il Giro ori La Vuelta ar trebui comprimate în lipsa stimulentelor la nivelul cîtorva etape nu mai lungi de 100 de kilometri. În mod real, organismul uman nu suportă mai mult. Aici apare diferenţa. Fotbalul, tenisul şi alte sporturi tehnice, jocuri care presupun nu numai muşchi, ci şi inteligenţă, şi imaginaţie vor putea supravieţui în lipsa dopingului. Nadal va fi mai lent, Federer uman, se vor tîrî în setul al cincilea. Thierry Henry, Raul, Messi, Gerrard nu vor mai alerga în prelungiri ca în primul minut, partidele viitorului vor semăna poate cu acelea ale trecutului, se va juca la viteza lui Vava, Garrincha sau Fachetti, dar se va juca. Povestea va continua. Iar pe bicicletă vom merge în excursie, apoi vom bea o bere fără alcool privind la finala Champions League.

Mulţumirea de sine este o boală periculoasă. Netratată la timp, banala afecţiune se cronicizează. Pericolul creşte fiindcă pacientul continuă să se simtă bine, deşi semnele vitale sînt tot mai slabe. Contactul brutal cu realitatea accentuează atacul de panică, iar zîmbetul triumfător se transformă în rictus.

Bolnavul se numeşte Dinamo şi are la dispoziţie numai două opţiuni. Varianta cea mai proastă ar fi tratarea suferinţei cu secularele analgezice. Cîteva arbitraje cuminţi, ceva adversari sensibili la suferinţa aproapelui, totul peste formala bătăiţă la funduleţ din partea conducerii, care ar culmina, după tradiţie, cu o cină tematică la Doi Cocoşi, pe melodii guiţate de manelişti în vogă. Cum stocul de arbitri-algocalmin şi adversari-antinevralgic este aproape epuizat, vedeţi ce optimişti am devenit?, nu ar rămîne în picioare decît varianta dojenii părinteşti pe ritmuri şakiriene şi sfîrîit de mititei pe grătar.

Rezultatele pseudo-tratamentului nu ar întîrzia. Niculescu şi Dănciulescu vor găsi tot mai rar poarta, Lobonţ va fi din ce în ce mai abulic, Zicu se va rătăci undeva între cele două careuri, atmosfera în vestiar se va deteriora, pentru că Rednic va arăta spre jucători şi jucătorii vor arăta spre Rednic. Apropo de Rednic. De la “Dom’ profesor”, Vasile Turcu va trece la Mircea Rednic, a şi trecut, de fapt, pentru ca într-un final apoteotic antrenorul să devină “Rednic ăla”. Preşedintele Nicolae Badea se va retrage în turnul lui Google, iar Leonidas Borcea îşi va aminti că Radu Ştefan şi Pulhac sînt de vînzare, dar tot nu va înţelege că blîndeţea în relaţia cu fotbaliştii e la fel de periculoasă ca un trabuc aprins lîngă o butelie deschisă.

Singura cale spre însănătoşire este modestoterapia. Nu îţi cade nici părul, nici rangul dacă accepţi că nu eşti invincibil. Cu ceva dureri, reînveţi să şutezi la poartă nu doar din voleuri imposibile, descoperi că uneori faza impune şi o pasă cu latul, nu numai devieri spectaculoase. Te concentrezi la loviturile libere, apelezi la mijloace blamate ca marcajul, degajările şi tragerile de timp. Într-un cuvînt, începi să joci din nou fotbal, fiindcă are cine să te sfătuiască, Rednic nu a devenit incompetent peste noapte, iar tu Claudiu, tu Danciu, tu Bogdan aţi arătat că se poate, derbyul din Ghencea nu s-a consumat la Termopile, în anul 480 înainte de Hristos, ci în era noastră, în 2007. Atunci, numai atunci, va avea din nou rost să strigi “Augh, augh, augh!”. Acum se aude doar “auu, auu, auu!”.

Va fi un director sportiv de orientare europeană, gen Valdano la Real Madrid. Cu aceste vorbe dulci l-a instalat George Copos pe Viorel Moldovan în conducerea Rapidului. Aşa şi trebuia să fie, pentru că Viorel Moldovan chiar este un om care a deprins toate meniurile fotbalului european. Doar că directorul sportiv de orientare europeană s-a întîlnit cu patronul cu aere americane şi respiraţie balcanică.

Cei obişnuiţi să citească primele două rînduri ale unui articol vor da verdictul fără să respire. Încă o lovitură sub centura Rapidului! Încă un material răutăcios, al cărui scop perfid nu este acela de a semnala altă intrigă marca George Copos, ci numai şi numai destabilizarea clubului din Grant. Cum pentru răuvoitori nu există mijloace logice de lămurire, vom scrie în continuare pentru cei care, dincolo de iubirea pentru Maftei şi compania, au nasul suficient de fin încît să-i adulmece pe cei care lucrează din interior împotriva intereselor echipei.

Moldovan a aflat zilele acestea că în viaţă sînt lucruri mai grele decît să te debarasezi de fundaşul de marcaj şi să înscrii dintr-o jumătate de ocazie. A mai aflat că singurii abilitaţi să vorbească în numele Rapidului sînt Cristiano Bergodi şi Nae Manea. Plus George Copos, care a precizat că din noul Consiliu de Adminsitraţie rapidist vor face parte Constantin Zotta, Grigore Sichitiu şi Nae Manea. În aparenţă, fostul golgeter al naţionalei nu pare îngrijorat de limitarea prerogativelor - “poate m-a uitat” -, susţinînd că are o relaţie echilibrată cu patronul. Dar imediat ţine să adauge: “Nu pot fi niciodată slugă!”

Nici să nu fii, Viorele! Fiindcă una din şansele de însănătoşire a Rapidului se numeşte chiar Moldovan. Jucătorul care şi-a încheiat cariera în vişiniu, cînd mai simplu era să rămînă în Franţa, un mediu salubru şi calm, unde lumea te respectă, iar tu nu eşti obligat să porţi războaie reci cu patronul. Acel Moldovan care vrea să arate că există viaţă şi după ce te-ai lăsat de fotbal, lucrînd tot în fotbal. Liber, fără povara obligaţiilor, a reciprocităţilor, a datoriilor neştiute de publicul larg. Fiindcă aşa ne numim noi, cei care iubim fotbalul de pe margine, publicul larg. În loc de pinguini, de pelicani, de pitpalaci sau neofiţi ni se spune publicul larg. Sau microbişti. Şansa noastră sînt personajele de tip Viorel Moldovan. Cu condiţia ca ele să se ia în serios, dar mai ales să nu uite de unde au plecat atunci cînd un fost coleg dă semne că s-a săturat de paradisul cartelat al lui Copos.