April 2007 ↓

Cum va arăta următorul? Aceasta e întrebarea înainte de a şti cine va fi el. Pentru că există viaţă şi după Mihai Stoica la Steaua. Lumea va afla în timp că există viaţă şi după atoatestăpînitorul Gigi Becali, aşa cum a existat viaţă şi după Tudorel Stoica, şi după Duckadam, şi după Lăcătuş. Iar lor nu le amorţise mîna, nici măcar cea încleştată pe toarta Cupei Campionilor. Fiindcă Steaua nu se legitimează în faţa istoriei fotbalului prin pomenile finanţatorului. Dacă e ceva de apărat şi de păstrat acolo, nu trufia cu damf de mahala e aceea. Suprapuneţi imaginile lui nea Imi Ienei şi ale oamenilor care au fost pe teren la Sevilla în ‘86 cu acelea de azi, cu antrenorul care îndeamnă cameramanii să nu se împiedice, ca să nu reclame apoi că au fost agresaţi, cu jucătorii care îşi secţionau tendoanele şi venele în geamurile vestiarului bistriţean. Cu nişte excepţii tweetyzante, doar suporterii au rămas aceiaşi.

Patronul va căuta personajul perfect pentru postul de manager stelist. Am vrut să spunem care va înghiţi perfect hapurile patronului. Drept dovadă, cine a acceptat să-i facă Gigi modificările în primul “11″ a supravieţuit în schemă. Ca să-l mulţumească pe piperean, care la numire îi va propune eternitatea şi îi va oferi ca salariu nemurirea, noul conducător executiv de oşti din Ghencea ar trebui să fie:

1. Curajos, războinic
2. Cinstit, care nu ia comisioane
3. Priceput, care nu se lasă păcălit
4. Colţos, nemilos
5. Credincios, ortodox neapărat

Greu, foarte greu. Doar printre sfinţi şi printre îngeri găseşti aşa ceva, dar nici Gigi nu poate transfera de acolo de unde cashul/caşul nu are valoare. Orice altă variantă va include compromisuri. Preşedinţii din fotbal nu se recrutează din rîndul călugărilor de la Muntele Athos. Pentru început, înainte de mîntuire, înainte de locul doi în clasament, ar fi important ca la Steaua să ajungă un om calm. Unul mai puţin încruntat, care nu împarte lumea în amici şi inamici, în genii, el, şi imbecili, ceilalţi. Vom observa atunci că Steaua nu este un fort al cruciaţilor în calea năvălirilor păgîne, ci doar o bună echipă de fotbal. Una cu trecut, prezent şi viitor.

În rîndurile următoare nu vom povesti despre Gigi, George, Cristi, Vasile, Adrian. Uite aşa! Nici despre arbitri străini ori stimulări creştineşti ale adversarilor adversarilor noştri. Deci nu vom face rating. Un articol despre un scriitor care tocmai a obţinut distincţia cea mai importantă a breslei sale e condamnat la o audienţă restrînsă. Let it be!

Radu Cosaşu a cîştigat Premiul Naţional pentru Literatură, acordat de Uniunea Scriitorilor din România. Încă se mai premiază excelenţa. Nu despre scriitorul Radu Cosaşu e vorba însă mai departe, ci despre gazetarul sportiv cu acelaşi nume. Despre îndrăgostitul de Manchester. Colegul nostru de pagină. În fiecare săptămînă, de 10 ani. Omul alături de care am traversat deşerturile Diviziei A şi piscurile Champions League.

Lui nea Radu nu i-a fost niciodată ruşine să facă gazetărie sportivă. Nu i s-a părut o activitate minoră, destinată plebeilor cu muşchii bombaţi şi cu fruntea teşită. El nu aparţine categoriei de intelectuali cărora lumea stadioanelor le alimentează complexele de superioritate. Ca şi noi, slujbaşii cotidieni ai nebănuitelor frumuseţi ascunse într-un meci, într-un sprint sau într-un lung de linie, nea Radu trăieşte evenimentul sportiv cu plăcerea omului liber. Cu prospeţimea şi bucuria unui tînăr care de-abia s-a apucat de meserie. A văzut tot ce se putea vedea şi nu s-a săturat, de la Tour de France la turneele de snooker, de la Mondialele de fotbal la Wimbledon şi Roland Garros.

Radu Cosaşu a impus un stil fără să tragă de urechi, a pus mai presus ironia decît pamfletul. Ne-a arătat că un gest de nobleţe pe terenul de sport valorează cît o duzină de articole vitriolante. Prin ochii lui nea Radu i-am descoperit pe Dobrin şi pe Dumitrache, pe Cruyff şi pe Beckenbauer. I-am descifrat pe Năstase, Borg şi Sampras. Pe vremea cînd se citea mai mult decît se naviga, pe cînd nu erai demodat dacă îţi cumpărai ziarul de la chioşc în fiecare dimineaţă, Radu Cosaşu însemna o formă de rezistenţă. Împotriva celor care se specializaseră în numărat şuturi la şi pe spaţiul porţii. Împotriva contabililor cornerelor.

Noua generaţie de ziarişti sportivi îi datorează mult premiatului Uniunii Scriitorilor. El ne-a arătat că se poate şi altfel. Că e o meserie care se poate face senin, cu talent şi onestitate. Bineînţeles, nu vom fi în stare să ne revanşăm de vreme ce nea Radu continuă să fie mai tînăr decît toţi tinerii din juru-i!

O mulţime de vorbe proaste au intoxicat fotbalul ultimelor zile. Pe domnul Turcu l-a durut burta cînd a auzit de moartea lui Dumitrache. Crampe în contrapartidă la moarte. Dacă nu era tragică, situaţia putea deveni comică. Totuşi, cele mai multe declaraţii aiuritoare au venit cum era de aşteptat dinspre Cluj, unde s-a jucat un meci important din serialul “Bătălia pentru locul doi”. Supărat din cauza înfrîngerii, preşedintele Mureşan a declarat că nu l-a impresionat arbitrajul neamţului Sippel. Astfel se judecă la noi. Arbitrul trebuie să impresioneze, nu să oficieze neutru, în aşa fel încît să nu-i simţi prezenţa. Recital, demonstraţii de arbitraj, asta aşteaptă membrii Fan Clubului arbitri români. Iar ai noştri nu dezamăgesc niciodată, după fluierul final nici nu se mai discută despre meci, ci despre fazele litigioase ale acestuia.

Partea leului în materie de pocnitori verbale şi-o taie ca de obicei elefantul, fost urs, ex războinic al luminii. Locul doi e terminat, a zis Gigi la sosirea pe aeroport. Ceea ce în traducere din română în română înseamnă că e adjudecat. Vărsat. Rămîne de văzut. Ce mai pot Clujul, Rapidul, ce doreşte Dinamo. Apropo de războinici. În timp ce intona marşul triumfal din Aida de Verdi, şi el un războinic-compozitor de pe vremea lui Garibaldi, Gigi îşi aplauda soldaţii care se întorceau în cărucioare de la Cluj. La Arrival direct din tranşeele luptei pentru spaţiul vital al Champions League. Mirel, Cyril, Croitoru. Şi, din fericire, doar atîţia, deşi tentative de autoflagelare au mai existat pe stadionul CFR-ului.

Fiindcă jucătorii stelişti nu au evoluat pur şi simplu cu ambiţie la Cluj, ei păreau membrii unei congregaţii sinucigaşe. La orice tackling al adversarului, la toate contrele pe minge steliştii răspundeau prompt cu o intervenţie kamikaze, a cărei finalitate era uşor de anticipat. Accidentare. Autoaccidentare asumată. Potenţială sau efectivă. Bîntuit de mesaje mesianice, patronul şi naşul lui Rădoi vrea să-şi transforme favoritul în armă divină. Dar şi sabia dreptăţii, cîtă o fi ea, se mai îndoaie şi se mai rupe cîteodată. Vezi Excalibur. Dacă Rădoi nu se închipuia Sfîntul Gheorghe care taie capul balaurului, putea evita contactul, era, Dumezeule mare, o fază unde nu se decidea soarta Ardealului!

Da, modelul invocat de Gigi Becali şi aplaudat de Cătălin Tolontan funcţionează. E nevoie de dăruire. De o stare pozitivă, vecină cu sacrificiul. Din păcate, această supraîncărcare afectivă este străină de spiritul Champions League, evocat de acelaşi patron. Acolo se trăieşte în primul rînd, apoi se şi moare. Cumva altfel, fără rotule date peste cap şi fără metatarsiene fisurate. Aţi avut vreun moment senzaţia la Manchester-Milan că se va petrece ceva rău, ireparabil? Cîte tărgi aţi văzut intrînd şi ieşind pe Old Trafford sau pe San Siro?