March 2007 ↓

Antrenament deschis

Roberto Donadoni, Marco Van Basten şi selecţionerul României au ceva în comun. Fotbalul, bineînţeles, dar încă ceva legat tot de fotbal. Toţi trei s-au aflat pe teren la finala Cupei Campionilor, AC Milan-Steaua 4-0, din ‘89. După aproape 18 ani, Donadoni, Van Basten şi Piţurcă au ajuns să îşi conducă naţionalele. Nu despre priceperea lor ca antrenori vom discuta însă aici, deşi ar fi de observat că tocmai olandezul triplu laureat al Ballon D’Or pare cel mai puţin predestinat meseriei de profesor.

De cînd şi-au schimbat profilul activităţii, pe Donandoni, Van Basten şi Piţurcă îi leagă încă ceva. Relaţia (rece) cu presa. Ne oprim la ei, cu riscul de a-i neglija pe ceilalţi. Jacquet, Capello, Ferguson, Aragones şi-au disputat în timp meciurile lor cu nesuferiţii de ziarişti. Şi alţii, şi alţii. L-am văzut pe Donadoni imediat după întîlnirea cîştigată de squadra azzurra în faţa Scoţiei. Italienii au jucat bine, ofensiv şi cu o generozitate atipică, iar fostul mijlocaş al Milanului văzîndu-se cu sacii în căruţă a trecut la contraatac.

A arborat chipul acela de om rănit în amorul propriu, aerul geniului neînţeles de plebe. Şi a spus exact lucrurile pe care le-am mai auzit de o mie de ori. Nu am avut linişte, mi-aţi făcut viaţa un iad, nu aveţi răbdare, m-aţi judecat după un egal ghinionist cu Lituania şi o înfrîngere cu Franţa. Rino Gattuso, bravul Rino, a adăugat şi el că toată echipa a luptat pentru antrenor, deşi pînă atunci toată lumea din studio şi din collegamento susţinuse că postul comisarului tehnic nu fusese ameninţat nici o clipă. Inclusiv harnicii noştri colegi de la RAI Uno, transformaţi pentru două ore şi jumătate în portavocile Federcalcio.

Ce ar trebui totuşi să priceapă beneficiarul despre această legătură bolnăvicioasă dintre vedete şi media? Publicul de pretutindeni priveşte şi ascultă. Urmăreşte spectacolul, apoi aşteaptă comentariile. Înainte de spectacol vrea ştiri. Îi poţi da felii de linişte împănată cu concentrare? Unii produc fenomenul, ceilalţi îi descoperă un sens. Jurnalistic, cîteodată artistic. Dar asta nu se vede, nu se pune. Niciodată toţi actorii nu vor fi mulţumiţi de toate cronicile apărute. Nici nu trebuie să fie aşa.

Mai rău este atunci cînd de ambele părţi ale baricadei apar elemente incapabile să accepte regula jocului. Unii pretind imunitate absolută şi necondiţionată, iar în tabăra cealaltă se găsesc personaje dispuse să interpreteze rolul băieţilor cuminţi, constructivi, opusul băieţilor răi care îţi violează intimitatea, recidivează şi intră pe fereastră după ce i-ai dat afară pe uşă. Nu există pace în această relaţie, doar amnistie sau capitulări necondiţionate. Ciocanul nu va fi niciodată prietenul cuiului, prada vie nu va intra în poze de grup cu vînătorii. Cît timp există însă o anumită formă de respect bilateral, totul e OK, iar lumea care consumă presă nu vede în ziarişti nişte indivizi care îşi urmăresc victimele în pasaje subterane, în aşteptarea clipei fatale. Frumuseţea unui meci nu e întreagă fără suportul unei transmisii impecabile şi al unui comentariu inspirat. Ce ar fi fost Mondialul din ‘30, povestea călătoriei pe Conte Verde, dacă Nea Vanea Chirilă relata despre atmosfera de concentrare şi de studiu din tabăra tricoloră?

Pîine şi sare

După cel mai concludent zero la zero din istoria recentă a naţionalei, se întîmplă ca următorul meci să aibă loc la Piatra-Neamţ. Nu contează că adversarul de miercuri se numeşte Luxemburg. Delegaţie cu antemergător, girofar, gîşte speriate de moarte, urmaşi ai răzăşilor treziţi din picoteala de după-amiază. Emoţie la pătrat, la cub. Efuziuni sentimentale. Nemţenii s-au bulucit să-i vadă pe tricolori, să-i pipăie, să-i încurajeze. 5000 de suflete la antrenament. Selecţionerul însuşi a făcut obiectul adoraţiei populare, ceea ce nu s-a întîmplat nici măcar după golul înscris în poarta lui Anderlecht. Undeva s-a titrat chiar: “Notre respect, Piţi!”.

Pîine şi sare. Panglici tricolore. Şi panglicari, şi oameni merituoşi. Tradiţia pămîntului. De la pîine şi sare la pîine şi circ e o distanţă periculos de mică, iar profesionişti ai deturnării sensului evenimentelor se găsesc oricînd, oriunde. Da, să ne bucurăm că sîmbătă ne-am scuturat de mediocritate. La Rotterdam am străbătut primii metri ai despărţirii de superficialitate. O perioadă ne putem permite să nu mai fim antipatici şi critici. Aşa stînd lucrurile, sentimentalismul nemţenilor nu trebuie nici cenzurat, nici amendat. Se simte însă nevoia unor nuanţări. Pe negîndite, a reînceput războiul rece dintre suporterii împărţiţi în cele două mari categorii. Capitala şi Provincia. Noi sîntem aşa şi pe dincolo. Ba noi! Ca de obicei, tonul nu-l dau cele două tabere, ci terţii.

Mircea Sandu a remarcat ataşamentul publicului olandez faţă de propria echipă, faptul că la ei lumea vine ca la teatru. Poate că era prea obosit, altfel ar fi auzit şi fluierăturile limpezi ca ochii albaştri ai frumoaselor batave. Olandezii şi-au fluierat favoriţii la scenă deschisă, presa din Amsterdam şi Rotterdam a scris veninos despre Van Basten şi echipa lui care a jucat încălţată cu saboţii suficienţei. Nimic nou sub soare, cînd lucrurile merg prost, nimeni nu te aplaudă. Mai în glumă, mai în serios, englezii au de gînd să organizeze o chetă naţională pentru plata rezilierii contractului selecţionerului McClaren.

Scindarea suporterilor naţionalei în buni şi răi, în fideli şi infideli, în cîrcotaşi şi necondiţionaţi nu serveşte decît celor obişnuiţi să colporteze. Bucureştenii sînt la fel de buni sau de răi ca semenii lor de pe cuprinsul patriei-mumă, depinde ce spectacol li se oferă. Bucuria sinceră a oamenilor din Piatra-Neamţ nu trebuie confundată cu un cec în alb viager. Sîntem un neam emoţional şi, pînă la proba contrarie, Mutu şi compania vor fi aplaudaţi cînd vor învinge şi huiduiţi cînd vor pierde. Oriunde, cu notele specificului local.

Pîine şi sare. Pîinea este fotbalul, sarea, rezultatul, golurile. Pîine şi sare. Pîinea este jucătorul, sarea este publicul. Pentru el se întîmplă totul. Să nu uităm asta niciodată, altfel confundăm naţionala cu federaţia şi calificarea cu un nou mandat de preşedinte al lui Mircea Sandu!

E timpul să fim celebri!

Destinul lucrează pe căi necunoscute. Acum cîteva luni, Mirel Rădoi era unul dintre numeroşii pacienţi ai clinicii Isokinetic de la Bologna, nu se ştia cînd va reveni, dacă va reveni cu adevărat. Tot pe atunci, Cristi Chivu devenise în sfîrşit imaginea constanţei la nivel înalt din apărarea Romei. La rîndu-i, Chivu traversase deşertul accidentărilor, motiv pentru care presa italiană îl alinta răutăcios şi inspirat Swarovski, cu trimitere la renumitele cristale. De la Swarovski la Gladiatorul născut pe Stade Gerland din Lyon şi din cotul lui Fred n-a fost decît un pas, de uriaş, ce-i drept, pe care Chivu l-a făcut gîndind că sosise timpul să redevină celebru. Cunoaşteţi spotul publicitar în care căpitanul naţionalei străbate anonim Bucureştiul.

Tot destinul a hotărît ca la meciul contra Olandei locul lui Cristi Chivu în naţională să fie luat de Mirel Rădoi. Iar aici nu discutăm de aşezarea în teren, fiindcă soarta nu a decis o schimbare post pe post. E vorba de altceva. De ceva profund, de un transfer al puterii între două personaje puternice. Liderul valoric, piatra preţioasă, trend-setter-ul cum le place unora să zică, rămîne Mutu. Dar Mutu nu a fost şi nu va fi niciodată jucătorul care să adune echipa în momentele grele. Cu sau fără banderolă pe mînă, el străluceşte singular. Şi nu din egoism, ci pur şi simplu pentru că una e magnetismul în relaţia cu mingea şi alta influenţa pe care o ai sau nu asupra coechipierilor.

Mirel a împlinit 26 de ani acum două zile şi se află în faţa unui meci capital al carierei. Primul meci mare la cel mai înalt nivel, momentul despărţirii de dimensiunea cumva provincială a campionatului şi al trecerii în spaţiul european, acolo unde îl văd mulţi, mai puţin năşicu’. Mirel nu mai are nici timp de pierdut, nici alibiuri de consumat. Dacă este jucătorul pe care îl bănuim, puternic, motivat, generos, capabil de sacrificiu, nu războinicul isteric pe care îl visa Gigi, Rădoi poate însemna încă o şansă în faţa olandezilor. Mai ales că luminile batavilor nu stau aţintite pe el.

Rădoi trebuie să joace pentru el. Aşa cum ştie şi cum simte. De aici încolo, treaba e ca şi rezolvată, fiindcă el nu ştie să joace numai pentru el, pune oricum osul la bătaie pentru ceilalţi, copii ai generaţiei fast-food. Împotriva unor teorii comode, ne aflăm în faţa unei întîlniri decisive. Sîntem la graniţa dintre mediocritate şi glorie, iar Mirel ne poate ajuta să o trecem şi altfel decît clandestin.