February 2007 ↓

Corectitudinea politică a intrat fără să bată la uşă în casele noastre. Cu bune şi cu rele, ca o nevastă procurată prin peţitoare. Ultima surpriză pusă pe masă de distinsa Politically Corectness, la ore de audienţă maximă, se referă la obligaţia posturilor TV de a respecta un algoritm în privinţa expunerii personajelor politice în programele de ştiri, inclusiv în cele sportive. Reprezentanţii puterii îşi taie 60%, opoziţia, 40%. Alternanţa la guvernare va inversa procentele, dar nu asta e partea tare a poveştii.

Pricepem că domnii aflaţi în fruntea bucatelor, eventual şi a treburilor naţiunii, au nevoie de mai mult timp să ne explice cum îşi dedică dînşii viaţa pe altarul intereselor patriei. Ceilalţi pot fi mai concişi, fiindcă deocamdată nu e rîndul lor. Au fost şi au ajuns baroni, deci nu au pierdut timpul. Extinderea măsurii CNA şi către segmentul ştirilor sportive e comică, dar nu atît de aberantă cum ar părea la o vedere superficială, pentru că mulţi dintre politicienii de ultimă generaţie provin din rîndul oamenilor de fotbal. Mitică de la Ligă, Copos de la ANA, Ştefan de sub Pietricica. Şi, cu voia dumneavoastră, Gigi, nu chiar ultimul pe listă şi, în orice fază a zilei, războinic temperat continental. Pînă una alta, fotbalul propulsează pe scena politică, iar cazul Berlusconi ne arată că sindromul are o anumită universalitate. Oamenii de baschet, cetăţenii de volei şi concitadinii de scrimă nu şi-au ales bine domeniul dacă vor să cucerească electoratul.

Va fi foarte interesant de urmărit cum vor păstra echilibrul 60/40 editorii de ştiri ai televiziunilor. Cum vor slaloma ei prin importanţa subiectelor zilei, astfel încît să nu-l supere nici pe Ralu Filip, nici pe telespectator. Reducînd discuţia la sport, treaba ar fi simplă. Din punct de vedere aritmetic-contabil, ar însemna ca la trei apariţii ale lui Gheorghe Ştefan Pinalti să beneficiem în contrapartidă de două ieşiri la rampă (sau în decor) ale lui Mitică şi Copos. Asculţi noutăţi de la Ceahlăul, o echipă care doreşte salvarea de la retrogradare, în cantitate dublă sau triplă faţă de Rapid, un club cu pretenţii. Dar privind sau ascultîndu-l pe George Copos afli într-adevăr ce se mai întîmplă la Rapid sau la hotelurile din Poiană?

Cu Gigi, George în variantă penegiotică, problema e mai complicată. El nu a trecut doar de pragul electoral în sondaje, a intrat în meniul cotidian. În legenda casnică. Da, aici se pune cenuşă în cap, presa, media în general, televiziunile în particular, poartă o parte din vina popularizării lui George, Gigi, Gheorghe. Totuşi, ei au fost supralicitaţi, nu reinventaţi. Prezenţa lor în vîrful ierarhiei cluburilor nu-i opera ziariştilor. Slabă compensaţie, există şi o altă faţă a poveştii. Prin mediatizare intensivă, uneori vinovată şi interesată, alteori naivă şi inconştientă, personajele respective s-au mai şlefuit. Dacă vedeţi imagini de acum nişte ani cu Gigi care-l caftea pe Malonga, cu Mitică neposesor absolut al prepoziţiei “pe” lîngă pronumele relativ-demonstrativ “care”, cu Cristi Borcea în cam aceleaşi dileme lingvistice, veţi înţelege că dracul nu-i atît de negru. E gris petrol.

Nu doar revoluţiile pot fi deturnate, ci şi victoriile din fotbal. Iar aici treaba nu e instrumentată de comuniştii de rit nou, ci de prizonierii clişeelor fotbalistice. Să explicăm inclusiv pe gustul gardienilor driblingurilor şi fentelor pe metru pătrat. Aproape toată lumea se străduieşte să explice înfrîngerea Barcelonei, durerosul, îngrozitorul, absurdul eşec al “extratereştrilor”, mai nimeni nu observă de ce a cîştigat Liverpool. Fiindcă, măriile voastre, mesajul e următorul. Barca a pierdut, s-a sinucis, iar flăcăii aceia din topor din oraşul Beatles-ilor n-au nici un merit, poate doar pe acela că s-au prezentat la stadion ca să vadă în direct cum îşi fac harakiri alde Ronaldinho şi Deco.

Culmea tupeului, nişte petrecăreţi, ca să nu zicem de-a dreptul beţivi, nişte băieţi răi, nişte marginali, şi puteţi să mai adăugaţi orice dacă simţiţi nevoia, aşadar tipii ăştia dintr-o bucată, abia treziţi din mahmureală, au fluierat în templul Camp Nou şi au băgat de două ori mingea în poarta lui Victor Valdes, care seamănă izbitor cu stelistul Andrey, adică invers. Ce lipsă de respect, ce mitocănie! Mai ales că după debutul curajos al insularilor, catalanii au ţinut o demonstraţie de fotbal descătuşat şi încîntător. Atît că reprezentaţia Barcelonei a durat cît o ploaie de vară, undeva spre 10 minute, timp suficient ca Agger, Finnan şi Carragher să arate de caraghioşi, bărbierind baloane spre înaltul zărilor.
Apoi, s-a întîmplat ceva, nu miraculos ca la Istanbul, unde Liverpool schimba constituţia fotbalului în faţa unui Milan dezagregat de Gerrard şi compania, dar suficient pentru o victorie care sfidează drumurile bătătorite, pe care se află indicatoare precum “Spaniolii tehnici, englezii rudimentari”, “Fotbal latin, adică dribling, imaginaţie”, “fotbal anglo-saxon, deci condiţie fizică, centrări şi tacklinguri”. Şi altele, şi altele. Sigur că toate astea sînt adevărate, dar riscăm să uităm ceva. Fotbalul presupune o anumită atitudine. Respect constant faţă de meserie, ambiţie, concentrare. Meserie, în sensul intim al noţiunii.

La toate capitolele enumerate, Liverpool a fost peste Barca. Gerrard n-a strălucit, dar a fost acolo, a tras de el şi de echipă, Sisoko aminteşte de Makelele la tinereţe, Xavi Alonso aduce plusul de rafinament. Prestaţiile lui Bellamy şi Riise constituie capitole aparte şi pledează pentru libertinaj. După cheful de la Vale do Lobo, încheiat cu lovituri de crosă date de Bellamy şi recepţionate de Riise, cei doi au fost oamenii meciului la Barcelona, semn că fotbalul rămîne unic şi rege al celor mulţi, fiindcă este o activitate a păcătoşilor fără aere de sfinţi. Deocamdată, e greu să ni-l închipuim pe Nadal fugărindu-l pe Federer înarmat cu o crosă sau o bîtă şi nu o vedem defel pe Şarapova aplicîndu-i corecţii fizice Serenei pe motiv că i-a luat titlul la Melbourne.

Meciul Barcelona-Liverpool a fost precedat de o interesantă partidă de golf. La bătaie, în sensul propriu, s-a aflat galezul Craig Bellamy, la primire, mai exact la încasare, norvegianul Jon Arne Riise. Nimeni n-a reuşit hole in one, dar picioarele fundaşului roşcovan au avut puţin de suferit în urma loviturilor primite de la Craig, nervos că Arne nu s-a ridicat în picioare şi nu a cîntat la karaoke. Între timp, portarul Jerzy Dudek purta o discuţie contondentă cu un poliţist. Totul s-a petrecut într-un bar-restaurant din Vale Do Lobo, undeva lîngă Algarve, Portugalia. Aşa după cum aţi înţeles, băieţii antrenaţi de Rafa Benitez pregăteau în cel mai pur stil englezesc meciul din această seară de pe Camp Nou. Cu o Beţie Veche de cînd lumea.

Ar fi o imensă greşeală să căutăm morala poveştii. Fotbaliştii au băut, beau şi vor bea cît timp mingea va continua să se învîrtă. Explicaţia savantă ar fi că distracţia, înainte sau după meci, e o formă de evadare, dar şi o necesitate aproape fiziologică încercată de nişte tineri cu bani mulţi cîştigaţi uşor. Respectivii provin din zone marginale ale societăţii, iar bogăţia care i-a lovit nu poate fi digerată decît prin excese. Oricum am întoarce-o, imaginea sportivului cu apucături de sfînt şi regim de ascet nu ţine. E mult mai credibilă aceea a petrecăreţului, mai mult sau mai puţin ciocan pneumatic, cazul lui Ronaldinho, ori a băiatului simplu, cu chef de viaţă şi pus pe harţă, cazul lui Bellamy, nume cu rezonanţă normandă, în absolută şi flagrantă contradicţie cu profilul personajului.

Antrenorul Benitez a reacţionat previzibil, împărţind amenzi în stînga şi în dreapta celor 15 fotbalişti implicaţi în meciul cu paharele. Partea leului, britanic, se-nţelege, şi-a tăiat-o Craig Bellamy, dator la visteria clubului cu 80.000 de pounds. Nu plîngeţi, cuantumul amenzii reprezintă salariul jucătorului pe două săptămîni! De aici se naşte o problemă. Cum să nu pici de caraghios tu, antrenor, în faţa fotbalistului pus la adăpostul unui contract ferm? Teoretic, relaţia dintre omul de pe bancă şi cel din teren ar trebui să fie guvernată de respect şi încredere reciprocă. În practică tehnicianul e dator să cedeze, să slalomeze printre compromisuri.

Şi uite cum ajungem în tabăra cealaltă. Unde miroase a praf de puşcă. Unde Rijkaard, care nu se grăbeşte să-şi prelungească înţelegerea cu Barca, s-a certat cu Samuel Eto’o, s-a ţinut băţos într-o primă fază, dar sub presiunea conducerii, a tribunei şi a mediei s-a văzut obligat să se replieze. Eto’o a jucat tare, aşa cum o face şi cînd e pe teren, şi a intrat în lot. Muncesc ca un negru ca să trăiesc ca un alb, a zis cîndva Samuel. De data asta a arătat că poate avea şi mîndria unuia cu pielea mai deschisă.

Uitaţi tot ce aţi citit pînă acum! FC Barcelona-Liverpool poate fi un meci mare, dincolo de aburii de alcool care ies din vestiarul cormoranilor şi de sămînţa de răzmeriţă din tabăra catalană. Acolo, în iarbă, nu se aude decît freamătul crampoanelor. Cu Ronaldinho şi Gerrard pe gazon cartea fotbalului aşteaptă un nou capitol. Magie contra nebunie, vraja împotriva încăpăţînării sublime, ce vreţi mai mult?