January 2007 ↓

Octavian Belu are dreptate. Cînd vorbeşti despre Nadia, superlativele vin greu. Să încercăm totuşi. Nadia însăşi a fost superlativul definitiv al gimnasticii. Proiecţia tridimensională a sportivului absolut. A imponderabilului, a desprinderii imateriale şi a aterizărilor care sfidau rotaţia Pămîntului. Graţie, armonie, frumuseţe în mişcare. Momentul Montreal 1976 rămîne în istorie. Bătrînul calculator al sălii Forum incapabil să scrie 10, nota perfecţiunii. Rumoarea arenei în faţa minunii venite dintr-un orăşel obscur din Moldova. Nu ştim dacă americanii au ajuns cu adevărat pe Lună ori au aselenizat în Deşertul Nevada în poate cel mai costisitor film făcut vreodată, dar nu e nici o îndoială că gimnastica şi sportul universal au arătat altfel după Olimpiada canadiană. Atunci s-a produs schisma dintre meşteşug şi excelenţă.

Mai spune Octavian Belu că Nadia ar trebui alăturată celor 7 minuni ale lumii. Interesant. Colosul din Rhodos, Grădinile Semiramidei, Farul din Alexandria, Nadia. Ce vecinătate tulburătoare! Dar nu am intrat într-un cavou de lux unde miroase formolul eternităţii? Care este soarta gloriilor în viaţă, a monumentelor care ne sînt contemporane? În fond, şi ei respiră aceeaşi compoziţie de azot şi oxigen, beau chestia aceea numită ştiinţific H2O, au necazuri, migrene, bucurii, plăceri, slăbiciuni, ticuri, tabieturi. Speranţe, decepţii. Cum suportă ei povara celebrităţii, a celebrităţii autentice, nu a surogatelor irinoido columbene?

Prin gesturile cotidiene, Nadia spune că se poate supravieţui decent şi confortabil din glorie. O viaţă activă, cu participări la diferite proiecte. Sinecură, dar şi acţiune. Implicare, exploatarea inteligentă a noţiunii de brand. Globalizarea nu naşte numai monştri. Rolul vedetei a crescut, fiindcă generaţia Microsoft digeră messenger, se închină la conturi, dar rămîne sensibilă în faţa exemplelor pozitive. Există încă nevoia de eroi palpabili. Pele, Bobby Charlton, Eusebio, Hagi, Ilie Năstase trăiesc fără grija zilei de mîine fiindcă se găseşte întotdeauna un gigant al băuturilor răcoritoare, un mare producător de automobile, o companie transnaţională de telefonie care să identifice imaginea firmei cu legenda.

Aproape au dispărut cazurile de mari rataţi, iar aceştia nu sînt decît antisocialii. Mike Tyson, Bobby Fischer. Într-o oarecare măsură, Bjorn Borg, gheţarul topit după femei şi falimentat de liniile de lenjerie. Muhammad Ali, fost Cassius Clay, face din nou figură aparte. Şi-a vîndut imaginea pe vreo 50 de milioane de dolari şi bîţîie pe muntele ăsta de bani. Chinuit de Parkinson şi de regretul că n-a ştiut cînd să se oprească. Dar ştie cineva? 

Am descoperit ceva nou. În afară de bani, Vasile Turcu are şi umor. Voluntar sau involuntar, nu contează. Acţionarul dinamovist explică rezultatele modeste din turneul portughez prin tactica otrăvită pusă la cale de Mircea Rednic. Potrivit spuselor dlui. Turcu, dom’ profesor încearcă să-şi inducă în eroare viitorul adversar. În traducere fotbalistică, îşi propune să înşele vigilenţa spionilor Benficăi propunînd un Dinamo nesigur în apărare, lipsit de imaginaţie la mijloc şi steril în atac. Ingrediente necesare pentru a-i aiuri definitiv pe oamenii lui Fernando Santos, convinşi pe 14 februarie că în locul unei formaţii strălucitoare vor întîlni un adversar mediocru, incapabil să ridice capul spre lumina de pe Da Luz.

Dincolo de spiritul de glumă al lui Vasile Turcu şi de faptul că rezultatele meciurilor de pregătire nu trebuie luate ca sentinţe, străluceşte puritatea acelui 0  din dreptul golurilor marcate. Două înfrîngeri, Guimaraes şi Coimbra, şi un egal, Lokomotiv Moscova, plus impresia de moară care macină vînt. Că Niculescu s-a simţit obosit de parcă ar fi avut armura lui Ştefan cel Mare pe el, că Dănciulescu preferă alibiul combinaţiilor în locul execuţiilor decisive, ceva trebuie schimbat repede, cu sau fără încă un om în atac.

Pînă la partida cu Benfica au rămas două săptămîni, nu un secol. Timp suficient  retuşurilor, nu asamblării cu calm meşteşugăresc, prelungire naturală a şpriţurilor de Sărbători. Pe White Hart Lane s-a pierdut o ocazie, la Lisabona se poate pierde ceva mai de preţ decît cele 13 puncte avans în clasament. Campionatul notifică, parcursul internaţional certifică. Simplu, ca un gol al lui Claudiu din zilele lui fără armură.

Openul australian cade peste caravana tenisului ca o furtună de nisp. Încă se aud ultimele schimburi de mingi de la turneele campionilor din anul precedent atunci cînd pe cimentul de la Melbourne se fac jocurile pentru primii laureaţi ai sezonului în curs. Înainte, pe vremea lui Santana, Nasty, Vilas şi Jimbo Connors, mulţi dintre marii jucători nici nu se deranjau să meargă pînă la Antipozi. Veritabilul prim Grand Slam al anului era de fapt Roland Garros. Urmau în ordine cronologică Wimbledon şi Forest Hills, US Open-ul de azi.

Banii mulţi, foarte mulţi, au schimbat priorităţile. Melbourne a devenit în fapt unul dintre cele patru Grand Slam-uri ale tenisului. Şi nu doar pentru urmaşii lui Rod Laver, John Newcombe ori Ken Roswell. Prezenţa constantă la apel a marilor campioni ai zilei, cu Federer şi Şarapova în capul listei, vorbeşte despre alinierea planetelor la cadenţa contemporană. La sumele puse pe masă merită să tragi de tine cîţiva ani şi să-ţi amîni hibernarea pentru mai tîrziu, cînd conturile vor fi înflorit.

Ipoteză de lucru. A fost un Melbourne al execuţiilor sumare. Tribunalul suprem al CELORCAREJOACĂFĂRĂGREŞEALĂ a decis. Fără judecată, fără apel, fără recurs. Nici un drept la apărare pentru condamnaţii care înainte să intre pe teren nu ghiceau ce-i aşteaptă. Federer l-a decapitat pe Roddick într-o oră şi 20 de minute, într-o semifinală din care nu reţinem decît replica finală a lui Connors, antrenorul americanului. Ce i-aţi spus elevului dumneavoastră după meciul cu Federer?, a fost întrebat de ziarişti fostul campion.

Nimic, a venit răspunsul, i-am dat să bea o bere.

Cea mai sănătoasă atitudine în faţa unui cataclism din care totuşi ai scăpat cu viaţă. Bei o bere, două şi te culci, pricepi că victoria în demonstrativul de la Sydney a fost o nadă, nu a florilor, ci a unui jucător ajuns undeva deasupra norilor, acolo de unde serveşte şi trimite retururi, lobează şi smashează cu liniştea zeilor printre care domiciliază. Andy bubuia servicii în terenul lui Roger, care îi returna perfecţiune. Cum să învingi aşa ceva? Ceva similar s-a întîmplat şi la partida dintre Tommy Haas şi Fernando Gonzalez, cu neamţul în rolul ghilotinatului şi cu chilianul pe postul gîdelui fără cagulă pe faţă, dar stăpîn peste toate mijloacele tenisului, poate singurul în stare la ora asta capabil să nu facă figuraţie în contactul direct cu acel amestec misterios de ceas cu muşchi şi emoţii.

Lovitura de trăznet a venit din familia Williams. După ce a dormit doi ani, Serena s-a trezit cu chef de tenis, a aruncat în terenul Şarapovei servicii spre 200 de kilometri la oră, pe care, fie vorba între noi, băieţii din echipa de Cupă Davis a României nu sînt în stare să le dea, şi a închis meciul după oră şi 3 minute, timp în care nu i-a lăsat rusoaicei decît 3 gameuri şi senzaţia de vertij. Altă execuţie rapidă. Serena se întorcea serenă din hăul uitării, inclusiv al celui de sine - de pe locul 81 WTA, cam grasă, poate neantrenată, fără partide în picioare, etc, etc. Nici nu mai contează încotro se îndreaptă, posibil spre nicăieri, dar demonstraţia a fost făcută. Subiectul şedinţelor foto ale lui papa Williams şi-a cîştigat dreptul la neuitare.