December 2006 ↓

Are dreptate Mourinho, se joacă prea mult. Şi Cioran avea dreptate. Se scrie prea mult. Se scrie şi se joacă prea mult. Nu mai ai răgazul să digeri, să deguşti un meci bun, să-l descoperi, să-l contempli, să-i prinzi sensurile ascunse. Cad peste tine meciuri în şuvoaie, fluxuri de ştiri, cascade de imagini. Cu toate aluviunile. Apoi urmează.

Articole vitriolante. Analize reci.Interviuri pompoase. Rumori, zvonuri, dezminţiri, confirmări, dezminţirea confirmării şi confirmarea dezminţirii.

Mondenităţi, tăieri de porci, farisei comiţînd acte de caritate. Dar nu asta ne-am dorit? Să vedem şi să ştim tot, inclusiv ce nu ne interesează? De ce sîntem ipocriţi? Cine ne obligă în fond să vedem şi să citim tot? Da, Mourinho are dreptate, echipele naţionale dispută prea multe partide, nu, Mourinho nu are dreptate cînd zice că naţionalele mari îşi pierd vremea cu naţionalele mici, cu săracii fotbalului. Mai trebuie explicat? Nu-i suficient egalul lui Chelsea cu Redding, de pe Stamford Bridge? Cine-i Redding decît încă o trupă harnică? Aici e misterul regenerator al acestui joc, forma lui sublimă de democraţie. Atunci cînd întîlnesc demnitatea, cînd cred în ceva, cînd îşi sfidează condiţia, cei mici, care îi put lui Jose, îi pot învinge pe cei mari: copleşiţi de angajamente publicitare; împărţiţi între neveste, amante şi play station; plictisiţi şi agasaţi de iubirea asiaticilor care le cumpără tricourile şi îi îmbogăţesc.

Ce reţineţi din Cupa Mondială a cluburilor în afara rezultatului finalei dintre Internacional şi Barcelona? Blatter a inventat încă o competiţie în galopul spre globalizarea fotbalului. Un avorton cu hăinuţe de firmă cuplat la aparatele FIFA din Zurich, condamnat să trăiască atît timp cît vrea taica Sepp. UEFA răspunde cu o provocare. 24 de formaţii la Euro 2012. Jumătate din Europa fotbalistică merge la turneul final. Ca la barbecue, ca la iarbă verde. Vedeţi ce am ratat, ce competiţie! Ce locuri de cazare şi ce stadioane le-am fi propus! Cantonament la Amara Băi şi teren de antrenament la Ianca. Sfert de finală la Urziceni şi semifinală la Otopeni, această Yokohamă a Bucureştiului.

Cu toate astea, vom continua să nu ne săturăm. Zilele trecute am revăzut imagini pe Eurosport de la finala Liverpool-Milan. L-am zărit pe Gerrard răsturnînd munţii milanezi şi ne-am adus aminte. Era MECIUL. De el nu ne vom plictisi niciodată.

Richard al III-lea dădea un regat pentru un cal. Controversatul personaj shakesperian oferea ceva ce urma să dobîndească în urma luptei unde-i lipsea tocmai vehiculul. Un lucru asemănător se petrece cu acţionarii lui Dinamo, dar adaptat la condiţiile locale. Dînşii n-au stadion de Champions League, dar nici n-ar fi dispuşi să cedeze o părticică din regatele proprii ca să-l construiască. Nici ei nu au garantată victoria, deşi se află într-o poziţie mult mai bună decît cocoşatul Richard. Una peste alta, Ducele de Gloucester părea mai dispus la eforturi financiare decît domnii Nicolae Badea sau Vova Cohn, iar pe deasupra lui nici nu-i trecuse prin minte să mute teatrul luptelor din Insulă în Spania, să zicem.

Pakistanul şi Kazahstanul au căzut, la fel Tiraspolul. Primele destinaţii nu corespundeau din punctul de vedere al standardului de shopping, varianta transnistreană ne-ar fi pus în situaţia idioată de a călători din Europa comunitară într-o Europă aflată undeva în epoca tratatului Ribbentrop-Molotov. În viziunea de respiraţie universală şi de inspiraţie doicocoşeană a conducătorilor din Groapă, Spania ar fi opţiunea ideală, fiindcă acolo trăiesc importante comunităţii româneşti. Nici Italia nu a fost exclusă de pe listă, invocîndu-se de asemenea prezenţa în Peninsulă a sute de mii de compatrioţi.

Propunem lărgirea cadrului cu Statele Unite. Bunăoară, în zona Detroit respiră o altă importantă comunitate românească, după cum s-a observat în Pontiac Silverdome ar fi ceva condiţii, iar UEFA ar înghiţi şi găluşca asta dacă cineva se va gîndi să o prezinte în contextul globalizării fotbalului. Nu trebuie excluse de pe listă nici destinaţiile exotice. Japonia, Tokyo, de exemplu. Puţină lume cunoaşte faptul că în Roponggi, cartierul cu lumini roşii la ferestre al imensei capitale nipone, lucrează noapte de noapte mii şi mii de tinere de dincoace şi de dincolo de Milcov.

Cînd se vor termina de pe tabel destinaţiile turistice şi vor rămîne opţiunile fotbalistice, vom vedea clar amatorismul conducerii dinamoviste. Banii risipiţi aiurea pe lăutari şi prime pentru obiective fanteziste, ca şi banii lipsă din peisaj cînd vine vorba despre investiţii durabile. Cu largul concurs al aceleiaşi conduceri, liderul autoritar al campionatului s-a acoperit de ridicol la Londra şi urmează să inaugureze conceptul de nomad team în Champions League. Literar vorbind, asta se cheamă Dinamobilitate. În limbajul stadioanelor, cîrpeală. Încropeală. Ca să nu zicem ţigăneală. 

Suedezii de la ABBA cîntau pe vremuri “The winner takes it all”. Agnetha şi Frida interpretau cu vocile lor cristalin-nordice o piesă încărcată de melancolie. Învingătorul ia tot. Aşa a fost dintotdeauna. Peste tot, chiar dacă nimeni nu merge atît de departe ca americanii. Pentru ei nu există decît Cîştigătorul. Cel de pe locul doi nu numai că nu contează, el personifică imaginea ratării. Dură, simplistă în aparenţă şi nedreaptă în esenţă, această filosofie a fost motorul ascuns al societăţii americane.  

Trofeul lui Nicolae Dică nu cîntăreşte doar trei kilograme. E suficient să parcurgi lista laureaţilor ca să te lămureşti. Se află acolo, pusă sub formă de tabel, istoria fotbalului românesc din ultimii 40 de ani. Ce ironie, să aşezi în rubrici fotbalul! Glorie şi deziluzie, speranţă şi disperare. Hagi, Dobrin şi Dumitrache, Gică Popescu şi Dinu, Liţă Dumitru şi Balaci. Wembley ‘69, Guadalajara ‘70, mijlocul anilor ‘80, Kaiserslautern, Liverpool, Hamburg, Euro ‘84, Sevilla ‘86. Apoi deceniul generaţiei de aur. Încă o dată, istoria fotbalului nostru din ultimii 40 de ani. Dar e chiar toată? Nu lipseşte nimeni? Nici un nume cu adevărat important?

Mircea Lucescu, Radu Nunweiller, Costică Ştefănescu, Puiu Iordănescu, Rodion Cămătaru, Miodrag Belodedici, Marius Lăcătuş, Gabi Balint, Florin Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Dorinel Munteanu. Nu i-am scris pe toţi, scuze! Aproape că ţi se taie răsuflarea. Vi se pare că am enumerat nişte loseri, că lista asta conţine o serie de fotbalişti mediocri ori că printre ei ar fi fost vreunul nedemn de titlul pe care azi şi-l însuşeşte Dică? Ce s-a întîmplat atunci, cum au putut ei fi uitaţi de electori?

Mircea Lucescu a trăit drama de a fi fost contemporan cu Dobrin, Dinu şi Dumitrache. Radu Nunweiller la fel. Puiu s-a suprapus cu Liţă şi cu Dudu, Cămătaru şi Ştefănescu cu Balaci. Răducioiu, Lăcătuş sau Dorinel s-au apucat de fotbal cam în acelaşi timp cu Hagi şi Gică Popescu. Mare ghinion! Îngrozitor! Putem spune deplin împăcaţi că pe lista ultimilor cîştigători ai titlului de cel mai bun fotbalist al anului se găsesc fotbalişti de calibrul “loserilor”? Ne aflăm în plin relativism, dar oamenii pentru care fotbalul nu a început nici cu Dică, nici cu Claudiu, nici cu Dani Coman ştiu despre ce este vorba. Valoare, charismă, şansă. Plus magnetismul pe care îl degajă cei predestinaţi să ridice trofee.