November 2006 ↓

A ajuns banal să spui că Niculescu salvează pe Dinamo. Că Niculescu e un atacant care exploatează şi un sfert de ocazie. Că e un fotbalist cu sînge rece care încălzeşte sufletul suporterilor. Golurile înscrise de Claudiu în poarta goalkeeperului şi golgeterului Butt au însemnat gura de aer a unor oameni sufocaţi în dorinţa de a-şi valida în Europa performanţele din ţară. De aici rezultă la fel de banal dimensiunea europeană a unui atacant de rasă şi de clasă. Vedeţi, excelenţa cheamă clişeele!

Grecii nu fac doar daruri otrăvite, ci şi mitocănii. Totuşi, privită din perspectivă europeană, problema nu ar trebui să ne enerveze mai mult decît e cazul. O coincidenţă tîmpită de nume şi date tratată cu ortodoxie de poliţia de frontieră din Atena. Două ore de umilinţă pentru Vasile Maftei şi Viorel Moldovan, piese grele ale Rapidului în meciul de diseară cu Panathinaikos. Cum-necum, mizeriile acestea vor înceta de la 1 ianuarie 2007. Şi probabil că vor începe altele. Dar asta e o altă poveste, iar pe noi ne interesează meciul.

E rău că Răzvan şi băieţii lui au ajuns în situaţia de a juca la 3 puncte partida de la Atena. Toată lumea ştie că giuleştenii au tot amînat victoria într-o grupă nici prea, prea, nici foarte, foarte. Puţin ghinion, ceva mai multă prudenţă, iată amestecul letal, vorba lui Borcea, al remizei eterne. Avem o situaţie de criză, cum procedăm? Acesta e pasul următor. Ofensivă exuberantă sau apărare organizată garnisită cu aprige contraatacuri? Să-i aşteptăm şi să-i lovim cînd nu se aşteaptă ori să le arătăm din start cine-i şeful pe teren, cum ne sfătuieşte Lucian Sînmărtean?

Întîlnirea de la Atena nu înseamnă doar război tactic, ci şi gherilă emoţională. Încă de la aeroport, rapidiştii au înţeles ce le rezervă urmaşii deloc platonici ai fondatorilor culturii moderne. Nu mai glosăm pe marginea efuziunilor publicului de pe stadionul Olimpic, unde epitetele variază de obicei între “vulcanici”, “impulsivi” şi “violenţi”. Aceiaşi suporteri care îşi pierd răbdarea după o jumătate de oră dacă nu pică golul în poarta adversă. Tot Lucian Sînmărtean dixit.

Întrebare. Are Rapidul resurse să treacă peste toate aceste obstacole? Fotbalistic nu există îndoieli majore. Priceperea lui Răzvan nu se împiedică decît de propriii demoni. Pofta de gol a lui Viorel şi luciditatea productivă a lui Costin Lazăr pot ignora decibelii din tribună. Disciplinaţi şi atenţi, Maftei, Rada şi Marius Constantin alcătuiesc o linie defensivă redutabilă. Temerile se leagă de Apoula. De Zicu nu ştim ce se leagă.

Să observăm că Panathinaikos poartă calităţile şi defectele fotbalului grec. Avînt, entuziasm, ceva tehnică. Inegalitate pe parcursul celor 90 de minute, lipsa concentrării în momentele decisive. Execuţii formidabile alternate cu lufturi demenţiale. Ciudat. Nu vi se pare că semănăm suspect, şi că de fapt am desenat portretul robot al unei echipe româneşti? Concluzia vine din Legea grecului Arhimede. Orice echipă scufundată în fluidul declaraţiilor stupide ale patronului este împinsă cu o forţă verticală, de jos în sus, egală cu greutatea fluidului dislocuit de corpul echipei. Această forţă poartă numele de forţă a grupului. Arhicoposiană.

Dacă e să ne luăm după Sfînta Scriptură, treaba e clară. În general, lumea ar arăta altfel dacă măcar o parte din ce scrie acolo nu ar rămîne text bun de citit doar la slujbe duminicale. Să nu îţi faci chip cioplit!, sună o poruncă a Decalogului. Totuşi, mai mulţi oameni în viaţă au fost imortalizaţi în statui şi picturi. Uneori din iniţiativă personală, alteori din aceea a semenilor. Şi nu vorbim doar despre dictatori. La ei patologicul e prea clar ca să mai comentăm ceva. Căderile au fost de asemenea pe măsură. Amintiţi-vă cum îl dădeau americanii jos de pe soclu pe Saddam!

Cronologic vorbind, ultimul candidat la nemurire prin turnare în bronz este Maradona. Cel mai mare fotbalist argentinian al tuturor timpurilor a asistat duminică la inaugurarea propriei statui la stadionul echipei Boca Juniors, prilej nimerit pentru o declaraţie cu totul aiuritoare. “Deoarece este prima mea statuie, va fi mereu cea mai bună. Sînt emoţionat, sînt fericit”. Aşadar, Maradona nu numai că nu îşi pune întrebarea dacă e sănătos sau nu să coabitezi cu propriul monument înalt de 3 metri şi greu de 300 de kilograme, dar se gîndeşte că îi vor urma şi altele. Aici de-abia începe nebunia.

Fostul mare canoist Ivan Patzaichin a acordat acum două zile un interviu Evenimentului Zilei. Posesor de una bucată statuie în faţa Parcului Sportiv Dinamo, Patzaichin a precizat că acceptă să treacă aproape zilnic prin faţa alter-ego-ului metalic fiindcă i s-a spus că tinerii au nevoie de modele. Da, dar de modele vii, de exemple cotidiene ale bunului simţ, excelenţei, verticalităţii morale. Statuile, ecvestre sau nu, cavourile ori mausoleurile înseamnă istorie şi tradiţie. Nu poţi lucra simultan cu propria istorie, pentru ca apoi să-ţi faci siesta cu propria poveste.