January 2012 ↓

Traian şi fotbalul

Cum a ajuns Traian Igaş din preşedinte la UTA Arad, ministru de Interne, şef al Jandarmeriei române (sau de la preşedinte de onoare al unei mări de fulare, şef la butoane al unor băieţi cu bastoane)

Sfîrşit de toamnă la Arad, august 2006. La doar 38 de ani, Traian devenea preşedinte de onoare al unui club care avea deja 61 de ani de istorie. El, deputat, ba şi vicepreşedinte ale unei comisii parlamentare care se ocupă, printre altele, de echilibrul ecologic: “Vin cu sufletul la UTA şi sper sã-mi fac treaba cât mai bine, chiar dacã nu stiu deocamdatã care îmi vor fi responsabilitãtile în cadrul clubului” :) Emoţii şi bucurie.

Dar era şi firesc. UTA promovase în prima ligă după trei ani de bejenie în B. Pe bancă era Lăcătuş. După 5 etape, pe 25 august 2006, la venirea lui Traian, arădenii erau pe locul 4: bătuseră cu 5-2 la Vaslui şi cu 1-0 Rapidul lui Răzvan, ulterior sfertfinalist de Cupa UEFA!

Continue reading →

Patru simptome

Ceva se întîmplă totuşi, dincolo de cearta lui Borcea cu Săvulescu.

Societatea intră abrupt, prin derapajele ei, în sport. Faultează. “Sportul ajută ca lumea să devină mai bună”, spunea anul trecut secretarul general ONU, Ban Ki-moon. Poate exagera sau poate ideea funcţionează strict global. Între Carpaţi şi Mare, trăim epoca în care lipsa performanţelor sportive şi convulsiile societăţii au inversat rolurile: întîmplări violente, boli, accidente şi depresii schimbă destinul sportului, prin oamenii care îl practică. Moartea Mariei Cioncan într-un automobil, Marian Cozma înjunghiat într-un club, Chauncey Hardy ucis în aceleaşi condiţii. Doar trei exemple, de mult prea aproape. Da, sportivii sînt oameni, sportul nu e stat în stat, dar nu-i prea mult în prea puţin timp ca să nu fie de-ajuns?

Societatea cîştigă tot mai puţine personaje din sport. Anacronic, acestea se nasc în sport tocmai din intervenţiile dramatice ale societăţii în fenomen. Agresiunea unui fan drogat îl face personaj pe Martinovici, un fotbalist de pluton. Pumnul unui necunoscut giurgiuvean martirizează un baschetbalist american anonim.

Statui pentru oameni sau oameni pentru statui? Latura mundană a sportivilor lucra în trecut la mortarul legendei, acum sparge brutal piedestalul performanţelor. Şpriţul lui Dobrin era o aură, coastele rupte ale lui Lucescu sînt o informaţie. Caravana demitizantă a vremii acesteia agaţă eroii sportului, prin mass-media, şi îi dezgoleşte. Nici o realizare nu te transformă, implicit, în simbol. În sport, cel puţin, dacă nu vom munci, da, acesta e cuvîntul, pentru a preţui, orice va deveni oricînd derizoriu.

“Sport pentru sănătate” devine “medicină pentru sport”. Vertebrele lui Neşu, craniul lui Hardy, cavitatea pleurală a lui Lucescu. Învăţăm medicină, bîjbîim printre diagnostice nesărate, răcelile noastre ni se par mici şi ruşinos de admis. În aproape fiecare sport, performanţa e înşfăcată de o mînă învelită în mănuşă chirurgicală, iar nereuşita slujeşte unei slăbiciuni organice. Stadioanele miros a cloroform, iar medaliile se agaţă la gît cu cordon de perfuzie. Poate doar aici nu există vinovaţi.

Fotbalul rămîne al suporterilor

Am început de ieri publicarea unei serii de articole despre situaţia fotbaliştilor români U21, în ziar şi pe site. Ele sînt produsul unei analize care a vizat evoluţiile jucătorilor născuţi înainte de ianuarie 1991 în sezonul în curs şi care acoperă Liga 1, Liga 2, primele ligi din Serbia, Bulgaria, Ungaria şi Ucraina, precum şi cele mai importante campionate europene (Spania, Anglia, Italia, Franţa şi Germania). Concluziile le găsiţi aici:

Episodul 1

Episodul 2 

Sînt îngrijorătoare pentru fotbalul nostru, deşi nu (încă) dramatice. E prefigurarea unui colaps şi tocmai de-aceea aceste rînduri: aş vrea ca împreună să facem ca acest tabloul dezolant să rămînă doar atît. Să nu se concretizeze. În episodul următor, de luni, am încercat să redau mecanismul de factori care a determinat situaţia. Aş fi bucuros să completăm împreună demersul, cu partea lui determinantă: eventualele soluţii.

Venite din partea voastră, ele vor reprezenta parte integrantă a analizei. Fotbalul rămîne, orice s-ar întîmpla, un fenomen destinat suporterilor. Cu societăţi private, cu preţuri şi nedreptăţi, instituţii şi comisii. Dar, fundamental, activ datorită publicului. Gîndesc, aşadar, că e normal ca suporterilor să le pese de viitorul fotbalului şi astfel să contribuie la acesta, cu idei, planuri şi critici.

Pe baza analizei, ce credeţi că e de făcut? Ţine de mentalitatea şi de pregătirea antrenorilor, e vorba de lipsa de valoare a tinerei generaţii? Cît contează interesele impresarilor, în ce măsură e vinovat sistemul competiţional? E atît de bolnav sistemul încît singura soluţie e o carieră în străinătate, încă din perioada junioratului?

P.S. Analiza se referă doar la situaţia fotbaliştilor români U21 din Liga 1, abordarea întregii problematici a fotbalului juvenil fiind mult prea amplă. Promit însă că voi analiza, în curînd, şi situaţia la celelalte nivele, de vîrstă şi de competiţie.

Atunci cînd Dumnezeu a făcut fotbalul…

… săptămîna era aproape de sfîrşit. Singur pe plajă, necăjit că lumea nu înţelesese nimic din Potop, se plimba înnegurat. De nicăieri, o legătură rotundă de pînze se rostogoli la picioarele Lui. Apoi, un rîs neastîmpărat şi un copil ciufulit înţepenind la cîţiva metri.

- “Ce faci cu asta?”
- “Mă joc”, rosti serios puştiul.
- “Păi cum?”, se apropie Dumnezeu surîzînd.
- “Cred că asta e lumea şi, dacă o lovesc cum trebuie, ea se rostogoleşte iar cineva e cînd fericit, cînd trist”.
- “Ca şi cum ai fi Dumnezeu…”, îngăimă Domnul, mai mult pentru sine.
- “Nu, eşti trist! Ca şi cum aş fi fericit!”.

De atunci, numai în fotbal şi în viaţă, orice alergare în care nu marchezi rămîne o simplă goană. Unii sînt condamnaţi să muncească urieşeşte apărînd, pentru ca alţii să obţină gloria dintr-o deviere fericită. Împotriva cursului anilor şi al jocului, loviturile libere şi cele de pedeapsă decid victorii sau înfrîngeri. Rămîi slăbit după eliminările celorlalţi din joc şi din viaţă iar sancţiunile pe care le primeşti rareori te fac mai prudent. Rostogolirea balonului, pe nisipuri, zgură, betoane şi pe gazoane tăiate perfect, e aceeaşi: convulsivă, aiuritoare, ca a sufletului, prin tot ce ne e dat să trăim.
Deseori ne pierdem în pase sterile sau bubuim totul în depărtări, de frică şi neputinţă. Cînd, în cele din urmă, ne învăţăm locul în teren, sîntem prea bătrîni să ducem mingea, sufletul rotund, în plasă. Acolo unde îi este locul.

După ce Dumnezeu a făcut fotbalul, au apărut transferurile, reclamele, cetăţeniile şi impresarii. Şi atunci, El a închis încet televizorul, lăsînd telecomanda lîngă bolul cu nisip şi oftînd.
Cînd ceva pare complet fără sens, să nu uităm că fotbalul a fost inventat de Dumnezeu şi de un copil: singurii pe care nimeni din noi nu-i poate înţelege vreodată îndeajuns.