Sporturi ↓

Protestele vin şi de la Cluj. Un avocat şi un inginer îl acuză pe Gigi Becali că îşi bate joc de Steaua

Puteau să-şi ocupe timpul cu altceva. Să-şi vadă de profesiile lor stresante. Ionuţ Oproae este avocat, iar Mihai Ciobanu este inginer. Ambii fac parte din Asociaţia Independentă a Suporterilor Stelişti (AISS), filiala Cluj, care numără 40 de membri. Sînt catalogaţi drept ultraşi, iar asta sună strident în urechile bunilor cetăţeni. Sînt pur şi simplu doi tineri care iubesc Steaua. De ce au căutat reporterul? “E dureros pentru un suporter să vadă că Gigi Becali îşi bate joc de Steaua. De un an de zile nu mai mergem la meciurile echipei de fotbal. Singura excepţie am făcut-o la Alba Iulia, cînd a venit Piţurcă. Mergem la handbal, baschet sau polo. E tot vorba de Steaua. Nu mai merg la partidele Stelei cît timp e Gigi Becali, să ştiu că joacă o finală de cupă europeană”. Primele cuvinte i-au aparţinut, normal, avocatului. Continuă Mihai: “Gigi Becali a venit la Steaua doar să scoată bani, să-şi facă imagine. A scos bani din participările în Liga Campionilor”.

Pînă la mitingul, care va avea loc pe 17 aprillie, ora 15:00, în faţa Palatului lui Becali din Bucureşti, cei doi au trecut în revistă rechizitoriul: “Becali face pe antrenorul, ne-a jignit gloriile. Nu mai vrem să-şi critice jucătorii în public. Clubul nu are o organigramă bine definită, e plin de nepotisme. Nu există un proiect, Academia s-a desfiinţat”. N-au fost menajate nici fostele glorii, chemate să-i asigure pauze de respiraţie finanţatorului.”Duckadam nu face absolut nimic. Este pus să liniştească spiritele. Lăcătuş mai are de învăţat ca antrenor. S-a întors pentru bani. Nu e puţin să iei 200.000 de euro în loc să stai pe plajă în Spania. N-am fi vrut să se întoarcă la Steaua. Lui Ilie Dumitrescu i-am dat sute de mesaje să nu-i accepte oferta lui Gigi Becali”, povesteşte Ionuţ, iar Mihai îl aprobă. Nici Meme Stoica nu a fost cruţat:”A făcut o mare greşeală că s-a întors. Stă frumos, ascultă, nu i se potrivea mottoul de pe blog. S-a lăsat călcat în picioare, şi-a pierdut credibilitatea. A dispărut pentru noi”.

Îi rog să-mi spună în cine mai au încredere din familia roş-albastră. Îi enumeră dintr-o suflare: “Ienei, Tudorel Stoica şi Boloni”. Cum le răspund microbiştilor ce susţin că Steaua ar deveni un club falimentar fără aportul financiar al lui Becali? “Va veni cu siguranţă un alt om de afaceri. Sînt convins 100% că, dacă pleacă Becali, vine cineva. Un brand ca Steaua îţi aduce profit. Se umple stadionul, îţi faci o strategie de marketing”, e pledoaria lui Ionuţ.

Ce înseamnă un suporter adevărat? “Să fie independent. Să facă diferenţa între circul de pe sticlă şi performanţă”, e portretul schiţat de Ionuţ. Mihai îl completează: “Să aibă demnitate şi mentalitate de învingător. Mulţi acuză AISS-ul din cauza lui Becali, care ne-a făcut drogaţi şi derbedei. Majoritatea membrilor asociaţiei au şcoală, sînt mulţi băieţi cu doctorate şi masterate”. AISS-ul reprezintă Peluza Sud, în timp ce Nordul îi aparţine lui Mustaţă. Cele două peluze sînt scindate.”Nordul e cumpărat de Becali. Oamenii lui Mustaţă ne-au cerut 500.000 de lei vechi pe un bilet la Cluj. Nişte bişniţari”.

E dimineaţă şi telefoanele sună. Se aude şi girofarul unei salvări. E undeva, departe. Mihai şi Ionuţ se ridică, gata să intre în jungla urbană. Nu-i mai întreb dacă nu fac o excepţie pentru derby-ul de la Timişoara. M-a lămurit Ionuţ: “Aş fi dispus să aştept doi, trei, zece ani, perioadă în care Steaua să nu prindă cupele europene şi Gigi să nu-şi scoată banii. N-aş suferi absolut deloc dacă ştiu că apoi Becali va pleca”.

L-aţi uitat? A făcut parte din echipa României care a reuşit cea mai bună performanţă din istorie, locul 4 la JO de la Montreal » Claudiu Rusu şi-a luat raţia de libertate în 1982. A mai jucat pînă la 48 de ani în Suedia

“Seful de la Alimentara era Dumnezeu!”

Ce cadou să-i faci, la aniversare, unui bărbat aflat în pragul pensionării? O vacanţă frumoasă, o plasmă pentru a viziona mai bine meciurile, o cravată? Sînteţi pregătiţi să aflaţi ce a primit fostul poloist Claudiu Rusu, acum un jurist respectabil în Suedia? Soţia, Britt, şi copiii, Isabelle şi Erik, nu i-au dat voie să refuze: “Trebuie să accepţi. Nu stăm la discuţii!”. Claudiu a fost înduplecat şi de colegi: “E o onoare, n-ai cum să refuzi”. Bine, şi care e, domnule, surpriza? Un tatuaj cu cercurile olimpice în interiorul cărora au fost inscripţionaţi anii Jocurilor la care a participat Claudiu Rusu: 1972, 1976, 1980. Sînteţi gata să preluaţi modelul suedez?

Blatul care le-a furat bronzul
E timpul să facem prezentările. Claudiu Rusu a făcut parte din echipa României ce a ocupat locul 4 la Olimpiada de la Montreal, din 1976, performanţă neegalată. Ai noştri au ratat bronzul din cauza unui aranjament. “Ultimul meci a fost Italia - Olanda. Noi luam bronzul dacă meciul nu se termina la egalitate. Şi-au împărţit argintul şi bronzul. Au făcut blat. Nu le-a ieşit nimic. Italienii conduceau cu 2-1, nu ieşea treaba. Jucau la italieni doi fraţi, Marsilli. Unul dintre ei, deşi avea mingea în mînă, loveşte un adversar ca să fie eliminat. L-a dat afară, olandezii aveau un om în plus. La polo, cu om în plus, se cam dă gol, nu e ca la handbal sau la alte sporturi. Trăgeau la poartă olandezii şi nu intra. Bară, se lovea de portar. Mai erau două-trei secunde şi portarul s-a băgat la fund, sub apă. A fost un circ!”, a rememorat Claudiu, selecţionat în echipa lumii graţie evoluţiilor de la Montreal.

Sandvişuri pe sub uşă
A fost Olimpiada Nadiei Comăneci. “Aşa teroare era cu Bela Karoly, nu vă puteţi închipui. Mergeam la fete şi le dădeam sandvişuri pe sub uşă. În satul olimpic, camerele erau construite din placaj, foarte prost antifonat, nu erau finisate. Exista un spaţiu între uşă şi podea. La şase metri era un restaurant. Veneai cu nişte bonuri de masă. Fetele, anorexice, veneau să mănînce. Bucătăresele aveau indicaţii să nu le dea. Cîteodată mai primeau cîte un grătar. Îl înfulecau ca un lup şi apoi mergeau şi-l vomau. A fost îngrozitor”, a povestit Claudiu, golgeterul campionatului intern în fiecare an în care a jucat pentru Voinţa Cluj şi Crişul Oradea.

L-au refuzat pe generalul Dragnea
Tatuajul are două cercuri goale. Fiecare are cîte o poveste. Primul an care lipseşte este 1968. “Eram proaspăt în lotul naţional alături de nume mari ca Zahan sau Grinţescu. Ne antrenam de trei ori pe zi, nu aveam timp să mergem la hotel, dormeam pe mese de beton. Într-o zi a venit generalul Dragnea, şeful sportului românesc. Ne-a adus nişte contracte, gata redactate, pe care trebuia să le semnăm, să promitem că ne întoarcem cu medalie din Mexic. Ţin minte că am fugit să scriu. Zahan mi-a spus <<Linişteşte-te, băiatule, aici e Consiliul Bătrînilor!>>. Toţi aveau grade, erau la Dinamo şi Steaua. Puteau fi pedepsiţi. Eu eram student, n-aveau ce să-mi facă. N-am semnat, n-am mers în Mexic. Mi-l amintesc pe Dragnea, îşi ţinea o mînă de parcă era anchilozată. L-am întrebat ce a păţit. <<Ooo, e din război!>>, mi-a răspuns. El n-a fost în nici un război”.

Cisternele cu apă fierbinte
În al doilea cerc gol trebuia scris anul 1984. Între timp, Claudiu fugise, în 1982, în Suedia. Puţină răbdare. Să înţelegem de ce a ales să plece cînd în România era tratat ca un prinţ. “Îmi amintesc un meci cu Aradul, jucat la ştrandul din Cluj. Nu o să-l uit toată viaţa. Era o regulă cu temperatura minimă în bazin, 16-17 grade, nu mai ţin minte. Arădenii ştiau, au venit cu termometrul. Era meciul de supravieţuire în Divizia A. Fraţilor, aici e regulamentul, noi nu jucăm. Apa e prea rece. Nu ştiu ce mişculaţie s-a făcut să se amîne meciul şi au adus cisterne cu apă fierbinte. Am cîştigat şi ne-am salvat.  În <<Babeş>> se băga apă din Someş, direct maro era apa. Ca să nu intre pisici sau cîini morţi era un grătar la intrare, dar avea ochiurile mari, că intra orice. N-avea încălzire. Apa era rece şi maro, dar jucam, că eram tineri, ambiţioşi şi cu inimă mare. În <<Clujana>>  ajungea apa reziduală de la spălarea pieilor. Era singurul bazin cu temperatură normală, dar în cîteva zile, cînd ajungeai la mal, auzeai oac-oac. Ieşeam afară şi eram verzi ca marţienii. Cu degetul puteai să-ţi scrii numele pe piele. A fost o revoluţie cînd s-a construit bazinul din Cluj, în România mai exista doar Floreasca”.

De ce Suedia?
După divorţul de prima soţie, Claudiu s-a transferat în 1979 la Oradea. Aici a primit impulsul ce l-a îndemnat să fugă din ţară. Era perioada raţiilor alimentare. “Cunoşteam un şef de Alimentara, mă aproviziona. Făceam naveta la Cluj să duc alimente. Eram la Sorin Stănescu în birou, la şeful de la Alimentara, şi a apărut un colonel de securitate. Un şef de Alimentară era Dumnezeu. Nu o să uit cum a început să-i curgă faţa colonelului. <<Domnul Sorin, îmi daţi şi mie un pui, că nu mă mai primeşte nevasta acasă!>> Hopa, e bai -mare!  Nu mai e de stat pe aici. Nu fusesem ca turist în străinătate. Colonelul Sima era şeful Securităţii din Oradea. Era bolnav după polo. Venea la Băile Felix să ne întrebe cum ne simţim, dacă sîntem în formă. L-am rugat să mă ajute.Tovarăşe colonel, aş vrea sa plec şi eu pe afara. N-am fost niciodată! <<Care e problema?>>, mi-a răspuns Sima. După o săptămînă aveam paşaportul pentru Suedia.

De ce Suedia? Nu aveai nevoie de viză de la ambasadă. Erau două ţări unde nu aveai nevoie de viză, Suedia şi Austria. Un prieten din copilărie era în Suedia din 1968, dupa chestia cu Cehoslovacia, cînd au deschis graniţele. În plus, am fost în 1977 la Europene şi m-am îndrăgostit de Suedia. N-am avut timp să-mi pregătesc plecarea. Cînd mi-am ridicat paşaportul, era acolo şi baschetbalistele, plecau într-o deplasare. La antrenament au venit şefii. Ştiau deja. Mi-au cerut să le dau paşaportul, că noi avem turneu în Ungaria. Noi mergeam la două săptămîni în Ungaria să cumpărăm Coca-Cola şi Rama. M-am trezit din pumni ca la box. Le-am spus că le aduc paşaportul la următorul antrenament.

Am fugit noaptea, la ora două. N-aveam nici un dolar, am mers cu 5.000 de lei. Am plecat cu încă o familie, care avea dolari de benzină, cu maşina. Am auzit că antrenorul Rujinschi, un om excepţional, a stat trei săptămîni la uşa blocului, pe scări. <<Nu ne face Claudiu figura asta!>> Ultima picătură a fost cînd securistul ăla cerşea un pui. Aşa am pierdut Olimpiada de la Los Angeles. Despre Munchen şi Moscova n-am multe amintiri”. Trei cercuri pline, două cercuri goale. Dacă le aduni, iese o viaţă de om.

În dreapta lui Ceauşescu, aplecînd un pic piciorul să nu pară mai înalt decît dictatorul.
Foto: Arhivă Personală

Cu echipa SKK Stockholm, cu care a cîştigat două titluri, făcînd naveta de la Goteborg. Claudiu Rusu e al doilea din stînga, jos. Unul dintre secretele succeselor: campionii la înot pe care i-a legitimat. “Cînd ai mingea, ia-o pe arătură!”
Foto: Arhivă Personală

A umblat pe la 6-7 saloane de tatuaj. “Cercurile se fac foarte greu. În viaţa mea nu mai fac cercuri”, mi-a zis băiatul care a lucrat. “În viaţa mea nu mă mai tatuez”, i-a răspuns Claudiu Rusu

Împreună cu soţia, Britt, cînd a primit titlul de Cetăţean de Onoare al Clujului. Ceremonia a avut loc în 6 mai 2010

ECHIPA ROMÂNIEI DE LA MONTREAL
Adrian Nastasiu, Rusu Claudiu, Liviu Răducanu, Viorel Rus, Dinu Popescu, Fl. Slavei, Cornel Rusu

Aruncarea “Claudiu Rusu”
Care a fost secretul lui Claudiu? “Eram stîngaci. Înotam bine, am fost foarte, foarte tehnic, aveam multă fantezie. Aşa am putut juca pînă la 48 de ani, pentru că aveam îndemînare. Eu cred că am introdus o chestie, n-am mai văzut pe nimeni să o facă. Înotam cu mingea, o ţineam la spate. Portarii dormeau, eu aruncam mingea peste cap, de la spate. Lovitura nu avea forţă, dar era surprinzătoare, important era să nu arunci pe direcţia portarului. În Suedia, cînd am înscris prima dată aşa, a fost senzaţie, mi-au făcut poze, au venit televiziunile”

Speriat de Ceauşescu
Datorită performanţei de la Montreal, Claudiu Rusu şi colegii săi au fost decoraţi de preşedintele Nicolae Ceauşescu: “N-a scos zece cuvinte Ceauşescu.  Aşa am fost de idiot şi de emoţionat! Eu, care sînt mai înalt decît el, am nimerit exact lîngă Ceauşescu. Mi-am îndoit piciorul ca să nu fiu mai înalt decît el. Îţi dai seama ce idioţenie? Cînd fotografii au ieşit afară, li s-au scos filmele, s-au voalat. Tatăl lui Liviu Răducanu, avea funcţie în securitate şi a salvat un film. Am, de atunci, o poză făcută după fotografie”.

De la fiţoşi la fantezişti
Claudiu Rusu a văzut pe viu, la Oradea, meciurile prin care România s-a calificat la Campionatul European de la Zagreb. “Ăsta e iz de polo unguresc, tehnic, plin de fantezie” a fost prima sa impresie. Echipa pregătită de antrenorul maghiar Istvan Kovacs a învins Marea Britanie (17-5), Olanda (13-6) şi Rusia (12-10). “O surpriză foarte plăcută. Mi-a plăcut Cosmin Radu, pe restul nu-i ştiu. Jocul României este foarte frumos”, a remarcat Rusu. Fostul internaţional a povestit şi un episod dezamăgitor: “I-am văzut prin 2001, la Budapesta. Toţi erau dulapuri, bine făcuţi, infatuaţi. Portarul Frăţilă îşi lega casca la spate. Grija lui era să-i stea casca frumos, să nu-i cadă. L-am şi întrebat pe antrenorul de atunci, Liviu Răducanu, ce e cu fiţele astea”.

Polo pe pîine
Claudiu Rusu a fost chemat la lotul naţional după ce antrenorul federal Sandu Popescu a fost uimit de pasiunea pentru sport a tînărului. “Am avut un antrenament de juniori în Parcul Babeş şi apoi am mers cu bicicleta la Clujana, la antrenamentul seniorilor. Popescu m-a văzut şi i-a spus antrenorului naţionalei, Corcec: <<Băiatul ăsta e de naţională!”. <<Cum aşa, brusc?>>, i-a răspuns Corcec. A venit replica pe care nu o voi uita toată viaţa: <<Băiatul ăsta mănîncă polo pe pîine>>. Aşa am intrat în “naţională”.

A plîns pe treptele bazinului
Fostul avocat din barourile Cluj şi Oradea trăieşte pe o insulă, lîngă Goteborg. A avut nevoie de trei ani pentru a-şi echivala studiile juridice. “Am luat autobuzul să ajung la bazin, să mă prezint. Am ajuns într-o pădure. Am luat alt autobuz în sens invers, dar tot n-am nimerit unde trebuie. Tot aşa de vreo patru ori. Am ajuns, în sfîrşit! Există Dumnezeu! Cînd colo, bazinul era închis, am plîns pe trepte. Pînă la urmă m-am întîlnit cu antrenorul, aveam un teanc de acte la mine, să-i arăt cine sînt. <<Ştiu cine eşti, nu mai e nevoie. Şi acum mă dor coastele după loviturile încasate la Moscova>>, mi-a spus antrenorul. M-au plătit la negru, nu era profesionism la ei. Băieţii îşi plăteau abonamentele la bazin. Am ieşit golgeter în fiecare an. Soţia m-a învăţat limba, am mai lucrat ca inspector la Drumuri şi Poduri”.

Viaţa pe insulă
Claudiu Rusu s-a recăsătorit în Suedia cu Britt, de profesie optician. Au doi copii, Isabelle (24 de ani) şi Erik (21 de ani). Isabelle are în palmares 18 medalii de aur la înot sincron şi vorbeşte perfect limba română. E studentă la Drept şi lucrează ca translator de română-engleză-suedeză. Erik este în ultimul an de liceu şi a practicat judo şi  taekwondo. Familia Rusu locuieşte pe insula Okero, situată în apropiere de Goteborg. “Mîncăm mult peşte. Am un vecin pescar, care ne aprovizionează”, a spus Rusu. Din prima căsnicie, cu Mioara, fostă profesoară la Liceul de Muzică din Cluj, Claudiu mai are un băiat, pe George. Mioara şi George s-au stabilit la Sibiu, unde prima sa soţie s-a căsătorit cu Virgil Flonda, fostul director artistic al Teatrului “Radu Stanca”

194 de goluri a marcat Claudiu Rusu pentru România în 205 meciuri

20 de selecţii în naţionala Suediei a bifat Claudiu Rusu

2 Cupe ale României a cîştigat Claudiu Rusu cu Crişul Oradea

9 medalii, opt de bronz şi una de argint, este bilanţul lui Claudiu Rusu la Voinţa Cluj
CLAUDIU RUSU
S-a născut pe 15 februarie 1949 la Cluj-Napoca
A fost declarat pe 6 mai 2010 cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca
A absolvit Facultatea de Drept în 1973
A practicat prima oară handbalul. Juca extremă dreapta
A evoluat la Voinţa Cluj (1962-1979), Crişul Oradea (1979-1982), SO2 Goteborg (1983-1995),  SKK Stockholm (1995-1997)
Dublu campion al Suediei cu SKK Stockholm
S-a retras la 48 de ani, după ce din 1983 activa ca antrenor-jucător
A fost golgeterul campionatului în fiecare an, atît în România, cît şi în Suedia. N-a jucat în 1974, cînd a vrut să-şi salveze prima căsnicie
A fost selecţionat de două ori în echipa lumii
A participat de trei ori la Jocurile Olimpice (1972, 1976, 1980), a jucat la trei Campionate Mondiale cu România (1973, 1975, 1978), a evoluat la trei Campionate Europene (1970, 1974, 1977)
Director tehnic al Suediei, arbitru de polo.
Avocat, membru al barourilor Cluj şi Bihor. În Suedia lucrează la Judecătoria din Goteborg

Avem probleme mai importante decît un meci de box, fie şi cu centura pe masă

Lucian Bute a plecat supărat în Canada. Nu e sigur că-şi va apăra centura în România. Rudel Obreja avertizează că Bute riscă să piardă titlul mondial dacă Bucureştiul nu se ţine de cuvînt. Premierul Emil Boc a promis, dar aceasta nu e o garanţie. Întrebaţi-i pe profesori. Executivul e numărat în picioare de sindicalişti şi de pensionari. Preşedintele încă n-a aruncat prosopul. Poate îl ronţăie ca Titi Tudor.

 Cît ar costa partida lui Lucian Bute? Mai puţin decît o afacere de partid. În jur de 4 milioane de euro. Un mizilic pentru băieţii deştepţi. O treime din patinoarul de la Braşov, care a fost trei ori mai scump decît patinoarul din Miskolc. Sînt prea mulţi bani în vremuri de criză? Să nu vă audă deputaţii, că se prăvălesc de rîs. Cazarea parlamentarilor înseamnă o liposucţie financiară nedorită. 5 milioane de euro pe an, din bugetul public, sînt păpate de aleşii noştri. Majoritatea preferă hotelurile de cinci stele. Fiţe de neam prost. Ce ar fi să plătească domnii ce dorm pe la şedinţe o chirie din leafă?

Nu ar fi de mirare să fie impozitaţi şi Chivu, şi Mircea Lucescu, pentru că au fluturat tricolorul în faţa a zeci de milioane de telespectatori. Cu ce drept foloseau un simbol naţional? Ştim cît valorează campaniile pentru promovarea României. E sigur că un meci pentru titlu mondial la box, difuzat de HBO, ar spune mai multe despre România decît peştii ce zboară prin copaci sau decît afişele lipite pe autobuzele din Paris.

Să nu fim ipocriţi. Să ne hotărîm dacă totul trece prin stomac. Dacă ne mai găsim timp şi pentru inimă după ce ne plătim facturile. Avem tot mai puţine bucurii. Numărăm campionii pe degetele de la o mînă. Nu iubim toţi boxul, pentru unii e doar un sport periculos. “De multe ori întîlnim mai multă violenţă în societate decît într-un meci de box, mai ales acum cînd omul nu-şi mai cunoaşte limitele şi se manifestă ciudat, murdar, urît”, spunea actorul Dorel Vişan, unul dintre fanii lui Lucian Bute.

“Vreau să boxez în ţară”. Ţara nu te vrea, Lucian! Ne este ruşine de ruşinea ta, aşa cum ne-a fost ruşine cînd s-a stricat tabela la finala Oltchimului. Avem treburi mai importante, ce nu suportă amînare. Stai în Canada şi luptă acolo. După 26 de meciuri fără înfrîngere la categoria supermijlocie, campionul mondial a fost făcut KO. A fost lovit mişeleşte sub centură. Sîntem mîndri că sîntem români, nu-i aşa?

Oltchim faţă în faţă cu Everestul. Să credem în minuni

E o finală pentru inimi puternice.  Nu e timp pentru vorbe. O oră de handbal cu trofeul Ligii Campionilor pe masă. Acasă, fie şi la Bucureşti. Moaşă-ta pe gheaţă, politicianule! Aţi vrut patinoare în loc să le faceţi fetelor din Vîlcea o sală decentă! Să nu spuneţi că performanţa sportivelor v-a luat prin surprindere, ca zăpada căzută fără ordin de la partid! A fost nebunie la bilete. Sîntem curioşi dacă era la fel de mare agitaţia în cazul în care tichetele se vindeau doar după partida din Danemarca sau fripturiştii dădeau bir cu fugiţii.

“Cine nu crede nu obţine nimic”. E motto-ul întîlnirii de azi, dezvăluit de pivotul Oana Manea. Urcăm Everestul fără măşti de oxigen. Tragem aer tare în piept. Contează fiecare pas, fiecare secundă, fiecare respiraţie. Pînă cînd Edmund Hillary a ajuns, în 1953, la 8.848 de metri, piscul părea de neatins. “Vom face o partidă de totul sau nimic”, ne-a asigurat şerpaşul Radu Voina. Citim acum prăpăstioasele statistici. Nici o echipă n-a recuperat 7 goluri într-o finală de Liga Campionilor. Serios? Dar a fost Oltchim în situaţia asta? Mai discutăm după meci.   

Am avut rău de înălţime în tur. Să nu jucăm sîmbătă cu capul în nori. Să o decalibrăm pe Popovici, să nu mai insistăm cu atacurile pe pivot, să ne apărăm aprig, să nu o mai lăsăm singură pe Paula Ungureanu. Nu o înjuraţi pe Cristina Vărzaru. E o formă de patriotism să-ţi faci meseria temeinic printre străini.

Româncele n-au forţa mentală să întoarcă rezultatul? Îmi amintesc un “nebun”, Tiberiu Milea, şi senzaţionala trupă a Rapidului ce cîştiga Cupa IHF, în 1993. Cu Spider- Woman, Mihaela Ciobanu, în poartă, cu Marinela Doiciu şi Sorina Lefter conducînd furia giuleşteană, Rapidul a supravieţuit miraculos. Cu Politehnik Minsk (27-20, 21-28) a contat golul în plus din deplasare. Vă sună cunoscut unul dintre rezultate? Semifinala cu Sport Club Leipzig a fost adrenalină pură. Două scoruri în oglindă, 26-21 şi 21-26. Calificarea s-a decis în urma executării unei serii de cinci lovituri de la 7 metri, unde fetele lui Milea nu s-au pierdut cu firea, n-au ratat nici o aruncare. Curat spirit mioritic, nu-i aşa? “Minunile sînt posibile”, mărturisea şi mult prea criticatul Radu Voina.

Cine nu crede nu obţine nimic. Cine crede poate obţine trofeul. Să vă mai amintesc ceva. Hilarry cucerea Everestul în mai.

Despre rugby, despre miracolul de a găsi români împreună

E un sport pentru bărbaţi puternici. Cînd cele două echipe se izbesc, formînd o grămadă, îţi vine să suni la 112. Încleştarea voinicilor, ce se războiesc pentru un balon oval, e o copie a bătăliilor descoperite în cărţile de istorie, unde oştile se ciocneau în cîmp deschis. Muşchii trosnesc, ochii devin pumnale, adrenalina creşte. Nu e o joacă, e o lecţie de viaţă. Din grămadă nu poţi pleca, nu poţi ridica mîna să te retragi pe tuşă, nu-ţi poţi părăsi colegii, nu poţi să treci de partea cealaltă a frontului. Nu s-a inventat echipamentul cu airbag. La rugby grupul e important. Nu eşti pe cont propriu, eşti împreună cu ceilalţi 14. Ezitările şi laşitatea nu fac parte din regulament. Cînd colegul e încolţit de adversari, nu pleci capul, nu aştepţi să treacă apa, îi sari în ajutor. Nu există trageri de timp, un eseu nu se cerşeşte, e o incercare reusita. Punctele sînt convertibile în vînătăi şi julituri. Dacă un sportiv solicită intervenţia medicului, sigur e rănit grav, nu scheaună, să impresioneze arbitrul, ca un fotbalist. Aţi văzut stejari plîngînd?

La noi, rugby-ul nu aduce audienţă, nu face rating. Să nu ne mirăm că la Cluj echipa e în pragul falimentului. Cine să investească într-un sport pe care nu-l înţelege? Pentru băieţii deştepţi, rugbyştii sînt cel mult nişte potenţiali bodyguarzi. Degeaba aducem antrenori străini, gena e hiba, nu tactica de joc. E greu să construieşti o naţională zdravănă în Balcani.

E o comunitate inadaptabilă, aşa cum vă spuneam. Altfel, cum vă explicaţi că federaţia a chemat suporterii să deszăpezească stadionul “Arcul de Triumf”? N-au şi ei o relaţie, o pilă, nu ştiu să se descurce? Dinamo şi-a deszăpezit arena cu ajutorul deţinuţilor, Oprescu se înfoia că va apela la armată să astupe gropile din Bucureşti. Nu o să vă vină să credeţi, vă avertizez că nu e o glumă, dar 40 de fani au răspuns apelului săptămîna trecută. Au lucrat cot la cot cu loturile Under 23 şi Under 21 ale României, timp de zece ore, de la 7:00 la 17:00. Din păcate, meciul cu Spania, din Cupa Europeană a Naţiunilor, nu s-a mai disputat din cauza gerului care a îngheţat terenul. Sîmbătă urmează partida cu Germania şi zăpada îşi exercită din nou dreptul de veto. Federaţia programase pentru joi, la ora 9:30, o nouă întîlnire a lopeţilor. Din cauza codului galben, meciul a fost mutat la Constanţa, nu înainte ca federalii să le mulţumească susţinătorilor tricolorilor, care nu au dezertat nici acum de pe baricada solidarităţii. Rămîne pe data viitoare.

În mod normal, cu Germania n-avem emoţii decît la buletinul meteo. Despre prima de victorie, ar fi ridicol să discutăm. Ce răsplată mai mare poate fi decît să ai alături oameni cărora le pasă?

Baia Mare a cîştigat în ultima secundă titlul la rugby

Nu ştiu alţii ce spun, dar mie mi-a plăcut finala. 30 de bărbaţi au încins o luptă dreaptă pe stadionul “Arcul de Triumf”. Miza: titlul. O atmosferă civilizată. 1.500 de microbişti veniseră să vadă finala dintre Baia Mare şi Steaua. Îi interesa jocul. Nu aveau mesaje pentru rivali, nu însoţeau loviturile de penalitate cu îndemnul scabros ce-i este adresat la fotbal portarului ce repune mingea de pe linia de 6 metri.

Graţie transmisiei realizate de TVR 2 am fost captivat de prestaţia arbitrului Bogdan Miliţă. Microfoanele au redat dialogul dintre Miliţă şi sportivi. “Vă recomand să vă grăbiţi, timpul se scurge”, i s-a adresat băimăreanului Ionuţ Dimofte, care îşi pregătea domol o lovitură de penalitate. “Nu de asta am nevoie!”, l-a taxat pe stelistul Lucaci, fiindcă îşi lovise un adversar cu pumnul în grămadă. Nici un zîmbet şmecheresc, nici un cuvînt nepotrivit. O atitudine ce nu lăsa loc de comentarii. Spre deosebire de fotbal, unde arbitrii suplimentari nu văd cînd intră mingea în poartă, la rugby colaborarea cu judecătorii de margine a fost ireproşabilă. Sancţiunile erau confirmate de imagini. Aşa a primit cartonaş roşu stelistul Dumbravă, pentru că judecătorul de margine l-a observat cînd şi-a călcat un adversar pe cap. A fost singurul moment penibil al finalei.

Cîrcotaşii strîmbă din nas că n-au numărat decît un eseu. Aripa Cătălin Fercu şi-a făcut loc printre trei băimăreni, a fost doborît, dar a mai avut forţa de a culca balonul în terenul de ţintă. Am avut o singură încercare, dar suspansul nu a lipsit. A fost un duel al lunetiştilor Dimofte şi Vlaicu, asezonat cu încleştarea greucenilor. Era savuros Dimofte cînd îşi pregătea loviturile, cu corpul un pic înclinat în faţă şi cu mîinile împreunate. În inferioritate Steaua a marcat 10 puncte. Se poate întîmpla orice, chiar dacă balonul e oval şi nu rotund. Bucureştenii au revenit senzaţional de la 6-15 la 16-15!!!
Maramureşenii păreau că acuză şocul, Dimofte a ratat ţinta. Dar cine-i cunoaşte pe băimăreni, ştie că nu sînt învăţaţi să plece capul. În Maramureş, nimeni nu l-a uitat pe Stamate, handbalistul care marca decisiv pentru Minaur, în ultimele patru secunde, de la centrul terenului. Se întîmpla în 1985 la Zaporoje, în finala Cupei IHF, cînd toată lumea aştepta o minune de la Maricel Voinea. De sîmbătă, Alexandru Stamate nu mai e singur, i s-a alăturat Ionuţ Buduşan. Titlul a ajuns după 19 ani la Baia Mare datorită preciziei şi sîngelui rece cu care Buduşan a executat în ultima secundă o lovitură de penalitate. 

 N-a fost uşor. După ce secţia de rugby a clubului Remin a fost radiată de federaţie în 2003, pentru că o echipă întreagă s-a dopat cu nandrolon, fostul secund Eugen Apjock (37 de ani) a luat-o de la zero. În ultimul an s-a investit într-un nou gazon pe stadionul “Lascăr Ghineţ”, au fost transferaţi internaţionalii Dimofte şi Ursache. Mai sînt multe de pus la punct. Jucătorii încă mai fac slalom printre maşini pentru a se schimba în vestiarele de la Sala Sporturilor. Drept recompensă aşteptam să fie instalat un nou semn de circulaţie în zonă: “Atenţie, trec campionii!”

P.S. De finala mică nu vorbim, fiindcă Farul nu s-a prezentat la partida cu Dinamo!

De cîtă apă e nevoie să scufunzi o barcă? Dar cînd e şi echipajul de la 8 plus 1 în ea? Bădăranii, un grup ce nu are legătură cu echipajul lui Jacques Cousteau, încearcă de ani de zile să rezolve problema. Încă n-a izbutit. Barca a rezistat, fetele au scăpat din nou doar cu o sperietură. “A făcut valuri de jumătate de metru şi a umplut, pur şi simplu, barca de apă. În viaţa mea nu am trăit aşa ceva”, a descris antrenorul Mircea Roman incidentul produs joi dimineaţă, cînd o şalupă a trecut în viteză pe lîngă ambarcaţiunea lotului României. “Nu ştiam ce să fac. Să sar din barcă sau să rămîn. Aveam picioarele în apă şi simţeam cum barca se duce la fund”, a relatat canotoarea Roxana Cogianu.

În loc de sărut mîna, sportivele primesc înjurături şi ironii. Dacă barca nu e răsturnată de mitocanii de Snagov, canotoarele trebuie să fie atente să nu se izbească de pontonul lui Nicolae Badea. Aşa pregătim Olimpiada de la Londra. Acesta e secretul fabricii româneşti de medalii. Selecţia e dură. Scapă cine poate. Greutăţile ne întăresc. Ce e val, ca valul trece.

În timp ce cheltuim sute de mii de euro pe campanii electorale mascate, nu le oferim canotoarelor o pistă olimpică. Guvernanţii n-au fost în stare să reglementeze navigaţia pe Snagov, să stabilească un orar ferm pentru şalupele “cu mai mulţi cai-putere decît toată fabrica Ferrari la un loc”, cum remarca Ion Ţiriac. După Jocurile de la Beijing, Octavian Morariu se lăuda că va dona un teren pentru pista olimpică, iar Ţiriac că-şi va incendia şalupa. Oameni de succes, oameni de cuvînt.

Nu ştim dacă planeta se scufundă, dar e sigur că în România bunul simţ a intrat la apă.

După atîtea scandaluri, ne prinde bine o cură de tenis

0-6, 0-6 la Wimbledon. Nici un game pentru Raluca Olaru în turul doi. Bielorusa cu prenume predestinat, Viktoria, nu i-a lăsat nici o şansă. Ar fi culmea să ne supărăm pe Raluca. Noi, cei din ţara lui “nu călcaţi iarba”, nu putem emite pretenţii. Azarenka se antrenează în SUA, a cîştigat Australian Open la juniori, iar jocul ei, garnisit cu lovituri puternice, se pliază perfect pe o suprafaţă rapidă. Raluca n-a reuşit să defecteze katiuşa, să o scoată din ritm.

0-6 nu e o tragedie. Şi Ilie Năstase pierdea, e drept la juniori, un set la zero. Doar că Nasty n-a fost la fel de calm ca Raluca. Şi-a alergat adversarul în jurul terenului şi, cînd l-a prins, l-a altoit zdravăn: “Nimeni nu o să mă bată cu 6-0″. Rebelul Ilie ştia o groază de trucuri pentru a-şi demobiliza adversarul. În volumul autobiografic “Mr. Năstase”, primul lider din istoria clasamentului ATP rememora cum a încercat să-l enerveze pe americanul Dick Stockton. Meciul era bruiat de ploaie. Năstase a luat umbrela unui spectator şi a jucat două puncte cu ea în mînă. Lumea a uitat cîştigătorul, ne amintim doar gluma lui Ilie. Miercuri nu a plouat la Wimbledon. Umbrela n-ar fi salvat-o pe Raluca Olaru, ci un scut anti-rachetă.

Nu avem nici un teren de iarbă omologat în România. Ruxandra Dragomir, preşedintele federaţiei de specialitate, nu-şi aminteşte să fi existat vreun proiect ce să vizeze construirea unei astfel de baze. Sigur nu e ieftin, terenurile au nevoie de drenaj, trebuie udate zilnic. Nu avem bani? Să i-o spuneţi lui Ridzi!  Aşa rămînem cu cîteva turnee de adaptare, în săptămînile dintre Roland Garros şi Wimbledon. E prea puţin. Tenisul e bun doar pentru imaginea ministrului, cînd schimbi nişte mingi cu Ilie Năstase şi te pozezi la fileu.

Năstase învăţa loviturile privind fotografiile tenismenilor celebri. Îl ajuta instinctul său de campion. N-am progresat prea mult. Astăzi sportivii noştri pregătesc Wimbledonul între două avioane. Dacă un român trece cîteva tururi la Londra, e aproape un miracol. Sorana e o excepţie, nu preferă zgura. Azarenka icneşte enervant, provoacă teamă, chiar dacă ai bătut-o pe Jankovici. Rămîne amintirea unui 0-6, 0-6 de anul trecut. Sorana ştie prin ce a trecut Raluca, îi ţinem pumnii să o răzbune.

Să privim tenisul relaxaţi, fără încrîncenare. Să ne bucurăm. Ne detoxificăm cu sportul alb între două scandaluri din fotbal. Linişte, serveşte Sorana!

În urma lui Marian Cozma rămîn regretele şi o obligaţie

Cristian Geambaşu are dreptate. Puţini îl cunoşteau pe Marian Cozma. Am zîmbit la meciul cu Australia, văzînd cum Păsărilă agăţa cinic mingile la semicerc, spre disperarea “cangurilor”. A înscris în joacă 10 goluri. N-a fost suficient, în partida următoarea era din nou rezervă. Pivotul lui Veszprem nu era compatibil cu sistemul lui Aihan Omer. A fost o chestiune de tactică sau de empatie. Nu mai are importanţă acum. Mai aflasem că Marian şi-a anunţat retragerea de la lotul naţional, deranjat că a stat la Mondiale mai mult pe bancă decît pe teren.

Zeci de mărturii conturează portretul unui handbalist. Tresari cînd citeşti declaraţia vicepreşedintelui FRH, Petru Paleu: “Marian Cozma era singurul jucător care ştia imnul naţional, vers cu vers. Ne-a cîntat de la cap la coadă “Deşteaptă-te, române!”". Ce fel de ţară sîntem, dacă ne mirăm că un sportiv ştia versurile imnului naţional?

Ai un nod în gît cînd vezi sutele de lumînări aprinse în faţa restaurantului unde Marian a fost înjunghiat. Ai noştri nu sînt doar infractorii pe care-i prezintă televiziunile italiene. Românii pot fi modele pentru alţii. Aşa cum era uriaşul de 2,11 m la Veszprem. Un tip talentat, pus pe şotii, prietenos, sufletist, profesionist. “Nu va mai fi un om ca el”, mărturisea, emoţionat, unul dintre maghiarii ce veniseră să pună o lumînare. Drama deschide inimi, astîmpără animozităţi istorice. Ungurii şi românii plîng împreună un handbalist. “Viaţa este mai importantă decît orice rivalitate”, a postat clubul Steaua pe site-ul de internet. A fost nevoie de o dramă pentru a redescoperi solidaritatea. Am vrea să prelungim acest moment. Prea ne rătăcisem printre stenograme şi prognoze de criză.

În România nu s-a ieşit în stradă, în schimb forumurile au fost invadate de mesaje isterice. Ţiganii sînt luaţi în colimator şi ameninţaţi cu represalii. Asta nu ţine de patriotism, ţine de penal. Patriotismul nu e un argument pentru vendete. E o noţiune pe care o regăsim în pledoaria lui Bogdan Aurescu de la Haga sau în pelerinajul lui Tudor Gheorghe la Alba Iulia, de unde artistul nu a lipsit din 1974, de Ziua Naţională. Ascultaţi-l pe Tudor Gheorghe: “Au fost zile în care n-am fost invitat să cînt la Alba Iulia. Mă duceam, mă plimbam, beam o ţuică fiartă, mă întîlneam cu oamenii. Ne salutam, “Trăiască România Mare!”, eram fericit, era o sărbătoare şi simţeam asta ca român”.

 Sîntem mîndri cînd vedem cît de iubit era Marian în Ungaria. Din respect pentru Cozma, lăsaţi răzbunările, mai bine învăţaţi versurile imnului!
 

Canotoarele au cerut ajutorul Guvernului. Nu le mai ignoraţi!

A fost o ştire aruncată înainte de publicitate. Nu e genul de informaţie care face valuri. În plin vacarm cu Meme, Piţi şi Mitică, să spargi monotonia cerînd să se facă linişte? Asta e prea de tot! Fetele vorbeau serios. Ele n-au timp de miştouri. Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu nu i-au solicitat premierului Tăriceanu mai mulţi bani pentru aurul de la Beijing, nici teren pentru casă. Nu vor statui ca fotbaliştii, deşi ar merita cu prisosinţă.

CAMPIOANELE OLIMPICE ÎN PROBA DE DOUĂ RAME FĂRĂ CÎRMACI VOR SĂ SE ANTRENEZE ÎN LINIŞTE PE LACUL SNAGOV. SĂ NU MAI FIE JALOANE PENTRU ŞMECHERII CU ŞALUPE ŞI BĂRCI CU MOTOR, PENTRU MITOCANII CE SE DISTREAZĂ ÎNCERCÎND SĂ RĂSTOARNE CANOTOARELE. Într-o ţară în care a trage chiulul a devenit sport olimpic, cineva vrea să muncească!! Asta nu e o bombă de presă?

Sacrificiile, sîrguinţa, puzderia de medalii n-au fost suficiente. De 10 ani fetele vorbesc în van. Şi-au luat deja gîndul de la o pistă olimpică. Vor doar patru ore pe zi în care să se pregătească fără să fie deranjate. E mult? Măcar pentru că e an electoral, parlamentarii şi guvernanţii trebuie să se implice, să reglementeze navigaţia pe lac.

E nedrept să-i luăm la ţintă doar pe politicieni. La populisme se pricep şi diriguitorii sportului. În loc să facă lobby pentru canotoare la o partidă de vînătoare sau la un meci de tenis, Ion Ţiriac plusează în stilul lui Gigi Becali: “Eu mi-aş pune primul şalupa pe lacul Snagov şi i-aş da foc!”. Ori Ţiriac are o barcă veche şi s-a plictisit de ea, ori vrea să încaseze poliţa de asigurare. Nu e nevoie de piromani, ci de conducători implicaţi. Sportivele vor soluţii reale, nu idei trăsnite. Actualul boss al COSR, Octavian Morariu, nu s-a lăsat mai prejos, spunînd că va dona o parcelă de 1.000 de metri pătraţi pentru o pistă olimpică. Elisabeta Lipă l-a taxat prompt, punînd la îndoială veridicitatea anunţului. E limpede cîtă încredere are fosta mare campioană în Morariu!

CU UN GUVERN CE NU INCLUDE SPORTUL PRINTRE PRIMELE 10 PRIORITĂŢI, CARE A MICŞORAT DRAMATIC BUGETUL PENTRU SPORT, ÎNTR-O ŢARĂ UNDE NUMĂRUL ORELOR DE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN ŞCOLI ESTE SUB STANDARDELE EUROPENE, NU AVEM SPERANŢE CĂ DOLEANŢELE FETELOR VOR FI ASCULTATE. Pe  Snagov avem mai mulţi cai putere decît fabrica Ferrari, vorba lui Ţiriac, dar s-ar putea să nu mai avem canotoare pentru barca de 8 plus 1. E timpul acţiunii. Mîine, va fi prea tîrziu. Ţară, ţară, vrem cîrmaci!