Liga Campionilor ↓

Sorin Cîrţu a plătit cu funcţia geamul spart la Basel. Există viaţă după plexiglas?

Sorin Cîrţu a fost demis. Bineînţeles, după ce şefii anunţaseră că va sta pe bancă şi la meciul cu Steaua. Vişinele gogonate produse în cancelaria campioanei nu strică imaginea clubului. Sînt de uz intern, uşor de înghiţit, n-au nici un sîmbure de adevăr. Chiar şi la ceas tîrziu, a fost o decizie corectă, necesară, ce ţine mai mult de igienă decît de management. CFR n-a greşit cînd l-a dat afară pe Sorinaccio. A greşit cînd l-a adus. Dacă rămînea Mandorlini, nu avea cum să fie mai rău decît atît. În plus, plexiglasul elveţian era intact. E ironic să citeşti că, la o echipă condusă de un doctor, antrenorii au nevoie de analize medicale sau că Sorin Cîrţu ia des pastile să se liniştească. Ar fi timpul ca şi Iuliu Mureşan să fie tras pe dreapta pentru malpraxis.

E greu de uitat privirea lui Silviu Lung din momentul atacului furios asupra geamului. L-aţi văzut cum îl urmărea siderat, plin de compasiune pe fostul său coleg de la Universitatea? Poate era aceeaşi privire de la Sarajevo, unde Cîrţu lovea bara în returul cu Zelezniciar şi se învinuia că de la acea ratare a început declinul “Ştiinţei”. Nu ştim, nu erau atîtea camere de televiziune mobilizate pe stadion în urmă cu 25 de ani. Relevantă pentru analiza pacientului clujean e şi atitudinea lui Alin Minteuan, interimarul de azi. Minteuan caută un punct de sprijin undeva pe teren, nu întoarce capul spre Cîrţu, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Aceeaşi reacţie au avut-o şi Paszkany, şi Mureşan, care au mărturisit miercuri la prînz că nu ştiu mai nimic despre incidentul propagat pe toate site-urile. Minteuan e omul potrivit la locul potrivit, se pliază pe politica locului. Singurul care a intervenit a fost Sandu Matei, mai degrabă din instinct de conservare.

Cîrţu a avut o ieşire lamentabilă din scenă. “Se numeşte reacţie de frustrare. Cînd dorinţele şi aspiraţiile sînt blocate de realitate, oamenii reacţionează în mai multe feluri. Cîrţu nu putea acţiona asupra sursei frustrării, echipa adversă, şi atunci reacţia sa a vizat un obiect. Un alt tip de reacţie este detaşarea”, a explicat Daniel David, şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a Universităţii “Babeş -Bolyai”.

Dacă sănătatea nu-l lasă în ofsaid, Cîrţu nu va rămîne mult timp şomer. În aplauzele şi ovaţiile presei, Meme Stoica s-a întors ca un împărat în ringul Ghencea, unde a mîngîiat cu pumnul falca unui suporter, şi a reaprins flama roş-albastră. În ţara în care a fost reales preşedinte un tip ce a lovit un copil, moraliştii sînt în marja de eroare. Sorinaccio va mai antrena, însă rămîne un mare ghinionist. Nici cioburile nu-i aduc noroc.

Clujul a fost ridiculizat de “Blick”. Ironiile trec, rezultatul rămîne

Tablou cu ţigani, rable şi cîini vagabonzi. Înaintea meciului cu FC Basel, Clujul a fost prezentat ca o văgăună puturoasă, ca un ghetou al Europei. Cîtă inspiraţie trebuie să ai, ca jurnalist, să jonglezi cu clişee, să răscoleşti în rahat după subiecte? Nu degeaba “Blick” e cel mai citit ziar elveţian. Îţi trebuie talent şi tupeu să prezinţi groapa de gunoi drept centrul oraşului. A doua zi încă un şablon: “Start de coşmar pentru Basel în Ţinutul Vampirilor”. Daaa, găselniţa asta cu vampirii a fost mortală! Deseori, în comentariile postate pe site-ul gsp.ro, cititorii ne reproşau că nu am putea lucra la un ziar modern din Occident. Scuze, dar la “Blick” găsim un pix, o tastatură să inventăm un articol de senzaţie.

Credeţi că în Elveţia nu am putea descoperi bube, mucegaiuri şi noroi? Norocul elveţienilor e că, din cauza crizei economice, publicaţiile autohtone nu vor bugeta şi o deplasare la Basel. Nu întoarcem şi celălalt obraz fără să vă povestesc o întîmplare din Geneva, fieful vampirilor financiari. După o plimbare prin oraşul vechi, un popas la unul dintre restaurantele din zonă. Înăuntru, tipi la costum, doamne în fuste elegante. Lipseau vacile Milka. Chelnerul vine rapid cu meniul. Dăm comanda şi mergem la baie, să ne spălăm pe mîini, am prins şi noi tabieturile lumii bune. Ce să vezi? Nu aveau săpun! Ne-au salvat şerveţelele antibacteriene. Restul clienţilor nu aveau probleme, îşi întăreau imunitatea. În Cluj-Napoca încă n-am avut parte de o astfel de experienţă. La final, am lăsat un mic bacşiş pentru ospătar. “Mulţumesc”, ne-a spus surîzător. “Să aveţi bani să cumpăraţi săpun”, i-am replicat. “Aaa, s-a terminat astăzi”, a parat fîstîcit.

Unul dintre obiectivele turistice ale Genevei e jetul de apă de pe lacul Leman. Din mijlocul apei, o arteziană se înalţă spre cer, colorată de reflectoare. Un curcubeu artificial ce magnetizează trecătorii. O mică problemă. Simbolul homosexualilor este curcubeul. După standardele amicilor de la “Blick” Geneva ar trebui să fie urbea poponarilor. O afirmaţie la fel de adevărată ca şi ilustrarea Clujului drept o şatră mai mare. Am glumit, dar şi elveţienii au sărit calul.

În alte condiţii, am fi vorbit şi despre norocul clujenilor, despre datele statistice ale partidei cu Basel, despre siguranţa lui Gabi Mureşan şi revanşa lui Rada, despre gafele lui Nuno Claro, centrările lui Culio şi golul lui Traore. Sorin Cîrţu n-a avut timp de acomodare la Cluj. Cineva trebuie să-l anunţe pe Sorinaccio că autobuzele şi troleibuzele circulă doar pînă la ora 23, nu au orar de Liga Campionilor. Rămîne pe altădată cu criticile. Acum ne mulţumim cu cele trei puncte. “Ţiganii” au rîs la urmă.

Unirea face istorie în competiţia unde au fost abonaţi roş-albaştrii

S-a jucat în Ghencea. Doar că pe tabelă nu scria Steaua. Gazdă era Unirea Urziceni. Steaua nu mai are loc la masa bogaţilor. Nu mai e acasă, a plecat cîte puţin cu fiecare abonat interzis pe stadion. Arena se populează doar cînd roş-albaştrii nu apar în programul de meci. “Sînt invidios pe performanţa Unirii Urziceni din Liga Campionilor”, recunoştea preşedintele Stelei. Dacă Valeriu Argăseală s-ar ridica din genunchi, şi ar privi peste umărul lui Gigi Becali, ar zări gorilele patronului escortînd tocilarii din peluză. Unirea împarte invitaţii, Steaua distribuie pumni. La partidele Urziceniului, spectatorii scandează “Hai România!”. Cînd pe gazon intră echipa lui Stochiţă e nevoie de toţi decibelii staţiei de amplicare pentru a estompa revolta tribunei împotriva uzurpatorului din lojă. Dan Petrescu îmbie microbiştii să vină la meci, Mihai Stoichiţă îi numeşte intruşi pe suporterii care-l contestă şi îi trimite la şcoală. Mai precis, la Şcoala de corecţie. O demonstraţie că e un tehnician ofensiv.

De ce Unirea a învins-o pe Sevilla? Pentru că Urziceniul a construit migălos, cărămidă cu cărămidă, nu după “pohta ce am pohtit”. Ba aducem străini, ba mizăm doar pe tineri. Ba e bun Szekely, ba e un proscris. Ba Onicaş e noul Rădoi, ba e un puşti căruia i s-a urcat la cap. L-aţi auzit pe Dumitru Bucşaru amintindu-i lui Apostol că l-a scos din anonimat sau ameninţîndu-l pe Tibi Bălan că-l expediază înapoi, în Regie? Deşi e amic cu Becali, finanţatorul campioanei nu merge în pauză, la vestiar, pentru a-şi beşteli fotbaliştii. Nu-i tratează ca pe nişte slugi. Îşi respectă angajaţii, iar jucătorii îşi respectă meseria. Ne-am obişnuit cu bîlciul şi firescul trece drept miracol.

Dan Petrescu pare de cînd lumea pe banca Unirii, în timp ce la Steaua viaţa de antrenor e tot mai scurtă. Stoichiţă e chemat la boxe, se pregăteşte Panduru. Un provizorat ce va dura pînă cînd europarlamentarul îşi va parca Maybach-ul pe marginea terenului şi va răcni indicaţiile şi schimbările cocoţat pe capotă. Unirea e un magnet pentru fotbalişti, l-a captat pînă şi pe căpitanul Rapidului, Vasile Maftei. De la Steaua, scapă cine poate. Paraschiv a fugit în Serie B, Neşu în Olanda, Hagi la Constanţa. Pleci fără să te uiţi înapoi. Cine deschide gura păţeşte ca Goian.

Nu le-a fost uşor fanilor stelişti să vadă cum Stuttgart, Rangers şi Sevilla părăsesc Ghencea cu capul plecat. Au rămas cu un gust dulce-amar. S-au bucurat pentru Petrescu şi Meme, au simţit pelinul zilei de mîine. Orizontul e cenuşiu.

Fotbalul s-a încheiat, începe circul

Statistica e incredibilă. Unirea nu a tras de timp, a tras la poartă. De mai multe ori decît scoţienii, zgîrciţi şi la fotbal. O echipă antimioritică. Nu se predă, nu are complexe, nu renunţă la luptă. Bilaşco şi Apostol nu ştiu refrenul “Asta este, mergem înainte”. Unirea nu invocă ghinionul cînd primeşte gol în final de meci. Petrescu face o dublă schimbare, iar Onofraş, călit în Bărăgan, trage cu sete în vinclu. E tonic că nu se mai vorbeşte de bugete şi de salarii, ci de calificarea în primăvara europeană.

15.000 de spectatori pe ploaie şi frig. Unirea nu oferă spectacol, deşi Frunză sau Varga ştiu şi cu mingea. Oamenii vin să-şi ia doza de normalitate pe care o găsesc rar în afara arenei. Unirea Urziceni e proba că munca asiduă nu e în zadar. Că nu eşti fraier dacă nu chiuleşti de la antrenamente şi nu pierzi nopţile prin baruri. Că nu doar şmecherii reuşesc în viaţă. Că dacă un proiect e serios şi urmărit pas cu pas va fi isprăvit. Că nu doar banii contează. Că nu e ruşinos să începi munca departe de luminile rampei, dacă ai garanţii că poţi să-ţi faci onest meseria.

Şi TVR-ul a fost la nivelul Ligii Campionilor graţie lui Ilie Dumitrescu. Comentarii pertinente, observaţii fine, ochi de antrenor. Ilie l-a citit rapid pe Tibi Bălan că nu e în apele lui, ne-a învăţat ce este “un-doi pentru al treilea”, l-a remarcat pe Ricardo pentru echilibrul pe care-l aduce în joc, iar statistica l-a confirmat, indicînd că brazilianul a avut un procent de 75% la capitolul pase reuşite. Nu ştim de ce Dumitrescu e la microfon şi nu pe o bancă din liga întîi, unde mai au trecere Florin Marin, Mulţescu, Ion Moldovan sau “Magiun”. Probabil că Ilie nu are un telefon performant.

Nu e totul roz, doar sîntem în România. După ce s-a luptat cu arbitrii răi în timpul partidei cu Rangers, Petrescu a deschis un nou front după meci. Ameninţă că nu se prezintă la Braşov, în semn de protest că întîlnirea a fost programată sîmbătă. Că Timişoara, Dinamo şi CFR evoluează joi în Europa şi duminică, în campionat, nu are nici o relevanţă pentru “Bursuc”, cum nu are importanţă nici amănuntul că antrenorul Unirii e suspendat pentru întîlnirea cu Viorel Moldovan. Găzduit în Ghencea, în Liga Campionilor, Dan nu se sfieşte să pişte Steaua că şi-a rezolvat în culise să joace luni cu Alba Iulia.  

Maimuţărelile şi istericalele nu-l recomandă pentru Chelsea, cu atît mai puţin atacurile la ţintarul etapei. În Anglia se joacă într-un ritm infernal, acolo pauzele lungi şi dese nu aduc succese. Cît de puţin a durat bucuria oferită de un rezultat ce promite primăvara. Păcat, Dane!

“Cred că e în mentalitatea românilor să trişeze, dar cluburile din acea ţară nu sînt acolo unde sînt doar pentru asta. Evident, lucrurile de genul ăsta pot schimba mult faţa unui meci şi sînt dăunătoare pe termen lung. Nu-mi amintesc o echipă anume care să facă asta, dar ştiu că românii şi italienii sînt renumiţi pentru asta. Am experienţă cînd vine vorba de aşa ceva”.
Jerome Rothen, mijlocaş francez, Glasgow Rangers

Acum ce mai spuneţi, domnule Rothen? Poate vă veţi schimba un pic discursul. Rangers a fost ciuruită de fotbalişti cu mentalitate de trişori? Vă era teamă că românii îl vor păcăli pe arbitru, că vor apela la tot felul de tertipuri. Aţi greşit. Bărbaţii din comandoul lui Dan Petrescu au mentalitate de învingător. Şi asta nu e vina noastră. Românii cu astfel de cromozomi sînt la fel de numeroşi ca şi scoţienii băutori de vin roşu. Nici supuşii reginei îmbrăcaţi cu kilturi nu par de încredere. Cît despre francezii dumneavoastră, domnule Rothen, mai bine să nu comentăm. Afirmăm doar că nu sîntem francofoni.

V-aţi fi aşteptat să stea cu fundul în poartă tot meciul, să li se înmoaie genunchii după upercutul încasat în minutul 2. Cînd colo, parcă au căpiat după gol. Să vezi şmecherie, albii atacau cu toate liniile, nu se mulţumeau cu puţin. Au ţinut ritmul pînă la sfîrşit. Şiretlicul era să nu se vadă cînd sînt osteniţi. Brandan a recunoscut la final că e foarte obosit. Argentinianul ne-a lăsat cu gura căscată, nu fiindcă a vorbit cursiv limba română, ci pentru că şi-a început speechul cu “Bună seara, România!”. Probabil era doar o stratagemă să ne intre pe sub piele. Pentru Dan Petrescu, Varga, Tibi Bălan şi Galamaz a fost o răsplată tîrzie pentru titlul pierdut cu Sportul în 2006. Atunci, “Bursucul” a renunţat la jumătatea drumului. Acum e decis să meargă pînă la capăt. Pe bune!

Un rol a avut şi presa, haideţi să fim corecţi. Cînd aţi văzut ce puţini ziarişti au însoţit campioana României la Glasgow,  v-aţi zis că nu e mare lucru de echipa asta din Bărăgan. Uuups! Era doar o manevră, recunoaşteţi că abilă, prin care încercam să vă adormim vigilenţa. Ne-a ieşit.

Apropo, domnule Rothen, tipul care v-a dat primul gol, Bilaşco, nu ştie multe artificii tehnice. La juniori, antrenorul nici n-a vrut să-l primească. A avut noroc cu Dobrin. “Gîscanul” a intuit potenţialul tînărului vîrf. Dobrin a fost un fel de Zidane, ca să înţelegi despre ce vorbim. Portarul v-a plăcut? Avea pe tricou numărul 74, anul cînd afacerea Watergate l-a lăsat liber de contract pe Richard Nixon. În 1974 a căzut un preşedinte, marţi seară Daniel Tudor s-a descotorosit de eticheta de blatist ce i s-a lipit pe mănuşi pe cînd juca la Teatrul de Păpuşi “Neţoiu”. A plecat pe uşa din dos şi de la UTA. Nu mai contează. Ne vom aminti doar de portarul ce a scos un penalty cu Rangers.

A scăpat şi Meme Stoica de un stres. La retur nu va mai colinda şcolile şi liceele pentru a recruta spectatori. Stadionul se va umple fără subterfugii. Lumea nu va veni pentru dumneavoastră, domnule Rothen, ci să vadă o echipă care joacă fotbal.

Se simte că e meci mare şi din transmisia televizată. TVR 1 transmite imagini din vestiare, jucătorii sînt filmaţi de cînd coboară din autocar. Unde e Bucur? Abia îl zăreşti printre colegi, cărînd o geantă cît el de mare. Timişoara trebuie să-şi depăşească din nou condiţia.

“Timi…cum?”, se întreba Bild după tragerea la sorţi. “Ti-mi-şoa-ra!”, a răspuns vulcanul alb-violet. Cu nemţii n-ai voie să greşeşti, norocul nu face parte din joc. Bănăţenii n-au mai înălţat cazemate, au preferat şarjele la baionetă. Riscant. Se vede că nu e Bourceanu. Fără Gattuso din Galaţi, Alexa a luat mai repede tradiţionalul galben.

Uneori istoria se scrie nemilos de rapid. În doar două minute. Marica a mutat semnul de carte, obţinînd cu cinism un penalty. Ce n-au izbutit Raţ şi Lucescu a reuşit atacantul fluierat copios de publicul bănăţean. Brazilienii lui Lucescu trebuie să-şi ia notiţe de la Hleb. Bielorosul împrumutat de Barcelona la Stuttgart n-a împărţit degeaba vestiarul cu Messi. Am plătit scump că ne-am luat la trîntă cu şvabii. Am ieşit la joc şi am ieşit din joc.

Timişoara a luptat pînă la capăt. Oboseşti să tot ridici o geantă cît tine de mare. Bucur îşi va face bagajele pentru Europa League. Atît putem duce deocamdată.

5 august 2009. Reţineţi ziua. Televiziunile dezbăteau aprins urmările cutremurului din Marea Neagră. Cîteva pendulări ale lustrei, zornăitul cristalelor dintr-un birou de la Casa Poporului, dansul cablurilor, tînguielile gospodinelor justificau goana după rating. Adevăratul seism avea să se producă seara, cu epicentrul în Banat. Ultima cîştigătoare a Cupei UEFA a fost zdruncinată serios de infantieriştii lui Sabău. Timişoara ne-a adus aminte de meciurile României din 1994. Apărare agresivă, sacrificiu, spirit de echipă, contraatacuri. Cîţi aţi crezut cu adevărat în Poli? Bănăţenii au sfidat pronosticurile, Gigel Bucur rîde de specialiştii ce măsoară fotbalul cu şublerul.

De la Jackie Ionescu şi Costică Rădulescu la Ioan Ovidiu Sabău. “Moţul” merita această bucurie. E printre puţinii exponenţi ai “Generaţiei de Aur” care a început antrenoratul de jos, chiar din “C”. Pierduse prea mult timp în concubinajul straniu cu Bistriţa, ca paratrăsnet pentru Jean Pădureanu. Timişoara i-a oferit provocarea carierei. Nu e uşor să-l înfrunţi pe Lucescu, mai ales dacă i-ai fost elev.

Sabău nu e un vrăjitor, n-a făcut minuni. Are intuiţie. E puţin? Astăzi, cînd fotbalul are tot mai puţine secrete, intuiţia te poate scoate la liman. Sabău are ochi şi curaj. L-a titularizat pe Parks, l-a coborît pe Artiom Karamian fundaş stînga, a mizat miercuri tot pe Bonfim, fundaşul de plastilină de la Doneţk, a avut tăria să-l schimbe pe căpitanul Alexa, pentru a-l proteja de o posibilă eliminare. A trăit decent succesul, ca un profesionist. Sabău nu face show în emisiunile sportive, nu face rating. Un tip care ştie ce e munca, nu-şi va ironiza adversarul, nu se va isteriza cînd comentează arbitrajul. “În fotbal, bucuriile ţin puţin”, avertiza Sabău la conferinţa de presă. Aşa e “Moţule”, dar istoria nu se uită niciodată. 5 august 2009 e ziua cînd Alexa, Bourceanu şi Pantilimon au intrat în arhiva sentimentală a Banatului, acolo unde îi aşteptau Păltinişanu, Varga şi Timofte. Însoţiţi de Sabău, dirigintele ce zîmbeşte prea rar.

Şuieratul lui Dorinel nu aduce golul.  Întrebaţi-l pe Protasov

Fluieră cu două degete băgate în gură. Sunetul seamănă cu ţignalul unei locomotive. Îşi trece mîna prin păr, scuipă, sprintează pînă la limita spaţiului tehnic. Face semne disperate cu mîna. Sînt semnale pe care doar Mircea Rădulescu le poate descifra, jucătorii Stelei nu le pricep. Dorinel a pierdut trenul visat. O greşeală de neiertat. “Îl regret pe Lăcătuş”, îl “consolează” o voce din lojă. E VOCEA. N-au trecut nici două luni de cînd Munteanu era prezentat oficial la Palat şi ne asigura că e în stare să antreneze Steaua. “Nu e criză în Ghencea”, a fost sloganul cu care şi-a cîştigat locul pe scaunul electric.

Într-un meci mizer, Baciu a fost cel mai bun jucător al Stelei. Un fotbalist muncitor, ambiţios, fără sclipiri. Mereu în umbra vedetelor, ca şi Dorinel în vestiarul “Generaţiei de aur”. Nu e o coincidenţă. Steaua lui Baciu e capodopera lui Munteanu. Nu a cîştigat cu Fiorentina? A avut ghinion, ne-a lămurit mijlocaşul cu cele mai multe selecţii în Naţională. Accidentări, cartonaşe vrăjmaşe. Dacă nu marchezi la singurul şut pe poartă, ce mai vrei? Mingea şi-a dorit mai mult victoria Fiorentinei.

Cu Dorinel, o înfrîngere nu e o tragedie, ci o tragicomedie: “Acum totul e pierdut şi urmează o vacanţă binemeritată pentru băieţi”. Criza Stelei seamănă cu criza mondială. Creditul acordat de tribună nu avea garanţii pe gazon. Gaj pe vorbe goale, pe promisiuni deşarte. După 17 meciuri fără victorie în Liga Campionilor, sistemul a fost zdruncinat. Suspiciunile au devenit certitudini: “Asta nu e Steaua”.

“Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pămîntul din loc”, spunea Arhimede. În fotbal, cu un punct în grupă nu se face primăvară. Moara lui Becali l-a măcinat şi pe Dorinel. Nu-i plîngem de milă, ştia unde merge. Şi-a acceptat umil postura de majordom. Dacă va şi juca, va avansa la gradul de măscărici.

Oful nu e ratarea calificării, ci pierderea identităţii echipei. Steaua nu mai face spectacol. Ultima oară cînd vedeam lumini în iarbă şi nu în tribună, pe banca roş-albaştrilor stătea un tehnician liniştit şi senin. Nu fluiera, nu înjura, nu scuipa şi, să vezi minune!, Steaua juca fotbal. Relaxată, fără încrîncenare, cu Boştină, cu Victoraş, cu Paraschiv. Între timp, fotbalul european s-a mutat la Cluj. Nu întîmplător tot acolo va ajunge şi Oleg Protasov, antrenorul de care vorbeam înainte. Stelei nu-i rămîne decît să fluiere a pagubă.

Criza Stelei nu ţine de forma sportivă şi nici de uzura lotului

În timp ce Semedo se milogea de Ribery să facă schimb de tricouri, Valeriu Argăseală umbla cu Steaua la televiziunile de sport. “Bayern e o maşinărie de fotbal”, a fost refrenul nopţii. O maşinărie ce nu se retuşează cu ranga, ci cu profesionalism. Cînd criza financiară dă fiori, Bayern termină anul pe profit. Deşi le-ar fi ajuns şi o remiză să se califice, germanii au tratat serios meciul, din respect pentru meseria lor şi pentru cei 65.000 de spectatori.

Cînd mingea era la băieţii lui Klinsmann, fotbalul părea o joacă pentru oameni mari. Clasa nemţilor simplifica uimitor traseele, iarba se înclina spre poarta lui Zapata. Cînd balonul ajungea la stelişti, vedeam o echipă chinuită, stresată, plictisitoare. Bayern avea încredere şi forţă, Steaua avea noroc. L-aţi văzut în prima repriză pe Oddo oprind un balon ce ieşea în aut, pentru a-l centra în careu? 90% dintre jucătorii români s-ar fi mulţumit să repună mingea în joc de la margine. Italianul dorea să cîştige, căuta drumul cel mai scurt spre plasă. Ai noştri pedalau în gol, aşteptînd un miracol.

Doar Zapata şi Rădoi puteau privi în ochii adversarilor fără să roşească la finalul calvarului de pe “Allianz Arena”. Steaua nu avea arme pentru un astfel de război. Nu poţi pune piedică unui Panzer, chiar dacă în turelă stă un francez. Ironizaţi de Rădoi, dinamoviştii ar putea să-l întrebe acum pe căpitanul lui Dorinel dacă Steaua are faţă de Liga Campionilor. Nu antrenorul e vinovat, ci lotul pe care l-a moştenit. Nu poţi cîştiga cu jucători imuni la eşecuri. Poate nu au destul talent, dar unde le e orgoliul? Anorthosis îl sfidează pe Mourinho, steliştii stau tot cu capetele plecate.

Statistica neagră poate deveni un aliat pentru stelişti. Mai jos decît acum e greu să ajungă. Dacă ai învăţat ce e umilinţa, dacă te doare genunchiul pe care l-ai pus în iarbă, dacă îţi pasă de milioanele de fani şi de cariera ta, te ridici şi pregăteşti revanşa. Nu ai nevoie de primă de victorie. Caracterul nu-l găseşti la bancomat. O victorie cu Fiorentina nu e panaceul pentru suferinţa roş-albaştrilor. Steaua are nevoie de cîteva minute de sinceritate, de o evaluare justă a potenţialului ei şi a cauzelor ce au declanşat boala. Terapia poate începe cu o vizită a echipei la muzeul clubului. La ieşire, să-i aştepte un test poligraf. Prima întrebare: Meritaţi să jucaţi la Steaua?

Dincolo de bugete, de valoarea jucătorilor, diferenţa în meciul de la Lyon a făcut-o profesionismul francezilor. Avertizat în tur de forţa Stelei la fazele fixe, Puel şi-a luat măsuri de siguranţă. Drept urmare, Steaua n-a avut nici un corner! Goian a aşteptat zadarnic momentul în care să urce în careul lui Lloris. Francezii n-au făcut cadouri, au drămuit drastic şansele Stelei.

În schimb, ai noştri au fost generoşi. Şi un puşti de şcoală generală ştie că Juninho este cel mai bun executant de lovituri libere din lume. Mai mult ca sigur, Dorinel Munteanu şi-a atenţionat elevii să evite faulturile în preajma careului. Titularizat surprinzător, Tiago a ţinut să se remarce. L-a oprit neregulamentar pe Juninho, la 25 de metri, deşi nu era o fază iminentă de gol. Lunetistul brazilian a mulţumit pentru cadou şi l-a bătut pe ezitantul Zapata, care se plasase prost şi neglijase să-şi aşeze zidul. La final, toată lumea trăgea în portarul columbian şi-l uitase pe neinspiratul Tiago. Mai mult, Dorinel chiar se felicita că l-a titularizat pe portughez. E drept, Tiago n-a jucat rău, dar a aşezat covorul roşu pentru Lyon.

Dorinel are multe de rezolvat la Steaua. Să-l înveţe pe Dayro să alerge şi pe Semedo să nu alerge degeaba. Să evalueze rapid lotul pentru a-l îmbunătăţi la iarnă. Să-l recapaciteze pe Rădoi. La prima şedinţă în vestiar, Dorinel trebuie să le citească jucătorilor statistica partidei de la Lyon: Steaua - 0 cornere, doar 4 lovituri libere din preajma careului!!! Şi nu a fost o întîmplare, Puel are fotbalişti responsabili.