Fotbal international ↓

Cînd puţini mai vorbesc despre Giuleşti, a luat cuvîntul Cristian Săpunaru

Totul s-a petrecut în direct, într-o transmisie cu largă audienţă, cu milioane de privitori. Rahan din Giuleşti a ţinut trofeul Europa League în palme, înfăşurat cu tricolorul pe care a imprimat o poză cu Neşu. Altceva ne-a atras atentia. Aproape de încheietura mîinii stîngi şi-a legat fularul Rapidului. Săpunaru nu are rău de înălţime. Nu a uitat de unde a plecat, nu a uitat unde se va întoarce. E un tip dintr-o bucată, un luptător, băiatul rău din jurnalele de ştiri sportive, dar şi fundaşul dreapta al uneia dintre cele mai frumoase echipe din Europa. Avem un prim reper pentru partida cu Bosnia.

Rapid nu termină cu mîna goală sezonul. E parte din povestea lui FC Porto. Portughezii au ştiut mereu să refacă puzzle-ul victoriei, alegînd cu dibăcie piesele. Sînt atît de îndemînatici, încît mulţi dintre noi am rămas cu gura căscată cînd l-au transferat pe
Săpunaru pentru 6 milioane de euro. Atunci, se vorbea de iminentul transfer al lui Mirel Rădoi, de alte şi alte “bombe” care au fost dezamorsate în zori, şi a plecat Săpunaru.

Am mai văzut români purtînd tricolorul în momentele de glorie, dar nu şi însemnele unei alte formaţii. Raţ n-a apărut în cadru cu fularul vişiniu, Chivu şi Gică Popescu nu şi-au luat accesorii alb-albastre la focurile de artificii. Suporterii lui FC Porto n-au de ce să se supere. Săpunaru nu a purtat însemnele unei rivale. Fără antrenamentele şi meciurile cu Rapid, cu FC Naţional, chiar şi cu Callatis Mangalia, Cristian nu ar fi ajuns să dea mîna cu Platini.

“E de-al meu. Îi curge sînge vişiniu”, a comentat Marius Şumudică imaginea la Sport.ro. Daca un copil, dezamăgit că Rapidul a ratat în ultimii ani cupele europene, se întreabă de ce să mai ţină cu giuleştenii, i se va putea răspunde simplu şi clar: uite, pentru că este clubul care poate naşte un gest ca al lui Săpunaru.

Cînd scorul e doar un detaliu. Zeci de copii au fost la meciul Fiorentinei cu Bologna pe o ploaie enervantă

Pe strada Spartaco Lavagnini din Firenze numele lui Mutu e scris cu negru pe o clădire. E un semn de bună purtare pentru un fotbalist. Plouă infernal în oraşul lui Dante.

Meciul Fiorentina-Bologna a fost programat la o oră ciudată, 12:30. La noi, n-ai scoate copilul din casă la plimbare pe o astfel de vreme. Lîngă “Artemio Franchi” sînt însă zeci de copii, iar rîsetele lor cristaline acoperă zgomotul regimentului stropilor care mărşăluiesc ostentativ.

La 200 de metri de arenă, Tiziana vinde produse originale viola. Nu-l menajează pe Mutu: “E obosit. Putea fi un simbol, ca Batistuta. Nu e un simbol pentru Fiorentina. E nebun, are caracter urît”. Tiziana are ochiul format. Mutu chiar pare obosit la încălzire. E singurul care sare un sprint. Merge la pas cînd ceilalţi aleargă. În pofida unui sezon catastrofal, e încă un lider. Îl ceartă cu gesturi largi pe Vargas, pentru o minge care nu i-a fost trimisă cum dorea. Durul din Peru nu are replică.

Un moment emoţionant înaintea startului partidei. Jucătorii intră pe teren de mînă cu cîte un copil. Montolivo e grijuliu, îl protejează pe un puşti cu un program de meci, să nu-l plouă. Mutu intră singur pe gazon, probabil că părinţii copilului s-au speriat de asaltul norilor. Fotbaliştii Fiorentinei îi duc în braţe pe copii la marginea gazonului, să-i predea părinţilor. Behrami îşi protejează micuţul prieten cu corpul său, îl strînge la piept pe băieţelul ce aşteaptă să-i coboare mama din tribună.

Partida începe, galeria Fiorentinei strigă “Serie B!”. Pe teren nu sînt intenţii războinice. Bologna şi-a securizat prezenţa în prima ligă cu remiza obţinută (1-1) la Firenze. În tribună, Mutu şi Gilardino stau alături. Sînt doi fraţi ce poartă tricouri cu numele atacanţilor.

Coincidenţă sau nu, Mutu a sclipit cînd i-a pasat lui Gilardino, dar italianul a irosit o şansă uriaşă după ce a driblat şi portarul. La pauză, ultraşii viola s-au refugiat sub peluză pentru a scăpa de ploaie. Partida n-are culoare nici în repriza secundă. Statistica din “Gazzetta dello Sport” confirmă că a fost un meci mizerabil: 2-3 a fost raportul şuturilor pe poartă.
Ce se aude? Un roi de albine a intrat pe stadion? Nu, suporterii Fiorentinei au un mod inedit de a-şi anunţa următorul refren. În uvertură, îşi ascut tălpile pantofilor de scaunele din faţa lor. Spre final, lumea dă verdictul: “Biscotto!”, echivalentul italian al blatului mioritic, “Ruşine!”. “E o farsă!”. Galeria cîntă “Ne faceţi să rîdem!”. Cînd antrenorul Mihajlovici pleacă spre vestiare, cîţiva fani sînt gata-gata să rupă plexiglasul de nervi! Trebuie să se consoleze, sîrbul a fost confirmat de preşedintele Andrea Della Valle.

În pofida scorului şi a ratării cupelor europene, magazinele cu produse viola sînt pline de clienţi după meci. Iubirea pentru Fiorentina nu ţine cont de vremea capricioasă, nici de clasament. Norii se vor risipi curînd, promite Della Valle: “Vrem să readucem oraşului entuziasmul”. Despre Mutu, nici un cuvînt. Pe Tiziana n-am mai întrebat-o.

4.949 de plătitori au fost la Fiorentina- Bologna, clubul încasînd 53.133 de euro

16.077 de abonaţi are Fiorentina, ce au adus 316.586 de euro

De ce turcii îl iubesc mai mult decît noi?

E amuzant să auzi că Hagi a fost chemat la Galatasaray într-un moment de cumpănă, cînd echipa pluteşte în derivă pe apele tulburi ale clasamentului. Păi cînd i-a fost uşor lui Hagi? Cînd a fost “împrumutat” de Steaua pentru meciul cu Dinamo Kiev din Supercupa Europei? Cînd a fost implorat să revină la naţională pentru jocul cu Ungaria? Cînd a preluat Steaua şi a fost umilit în public de Iuda din Pipera? Hagi nu e omul problemelor simple. Dacă ar fi fost, nu s-ar fi legat la cap cu Academia, în care a investit 10 milioane de euro în plină criză financiară. Ar fi putut să trăiască fără griji din ce a strîns în anii petrecuţi departe de familie, să colecteze dobînzile, să comenteze partide la TV, să nu rateze ziua de naştere a lui Ianis. Iubeşte sincer fotbalul, nu a fost selecţionat în “Dosarul Transferurilor”. Hagi a fost mereu răspunsul întrebărilor noastre. O singură chestiune a rămas suspendată, peste ani, în camera viselor: Am fi trecut de Brazilia în 1994, dacă ajungeam în semifinalele Cupei Mondiale?

Nu ştim dacă Gică va reuşi la Istanbul. Au trecut trei ani de cînd a condus un antrenament, Galata nu mai e o forţă. E dureros însă cînd vedem că alţii îl iubesc mai mult. Ori sîntem suporteri, ori nu mai sîntem? La noi e imediat taxat, la Istanbul e tratat ca un “Rege”. Pe site-urile autohtone e ridiculizat că nu ştie să comunice, că e un tehnician expirat, iar turcii îi sărută mîinile. Nu e puţin lucru să ţi se închine ienicerii în fosta capitală a Imperiului Otoman, unde e prizonieră sabia lui Ştefan cel Mare.

E de mirare că lui Hagi i-au ieşit bine analizele medicale efectuate în Turcia, la cît stres acumulezi, lîngă Carpaţi, la fiecare respiraţie. În România nu s-a cîntat “Te iubesc, Hagi!”. Poate că sentimentele noastre, ale celor care am fost contemporani cu poemele ce proslăveau cuplul Ceauşescu, au fost amputate. Orice laudă stîrneşte focul în obraji, orice imbold e cenzurat nemilos de filtrul autoironiei. Cei mai tineri au tot mai puţine repere valide, instituţiile statului s-au decredibilizat, presa e otrăvită cu stenograme. Locuim în aceeaşi ţară, dar nu trăim împreună. E dificil să ne bucurăm dacă altcuiva îi merge bine, fie el şi Hagi.

Gică a început un nou mandat. Era timpul să se întoarcă în iarbă, pauza a fost destul de lungă. Sperăm să nu revină prea curînd acasă. Ştim noi de ce. Cu riscul de a fi socotiţi patetici, îi transmitem că îi ţinem pumnii. Baftă, Hagi!

Mijlocaşul George Florescu promite să se lupte pentru inimile suporterilor “tricolori” »  Jucătorul Alaniei Vladikavkaz a debutat pentru România în amicalul cu Israelul » George Florescu a fost primit cu un covor de spini la “naţională”. Publicul nu a avut răbdare cu un jucător venit din campionatul danez. Între timp, George a trecut la Alania

Vladikavkaz şi a marcat în amicalul cu Honduras. Promite că-i va cuceri pe suporteri prin spiritul de luptă, se bate pentru fiecare minge. Susţine că e un fotbalist serios, dovadă că s-a şi însurat, pe 18 iunie, cu Irina, deţinătoarea unui loc secund la un concurs de miss din Moldova.

- Ce caută George Florescu la echipa naţională?
- Ce pot să caut? Rezultate! (Zîmbeşte). Am fost convocat la echipa naţională, mi s-a dat această şansă şi, normal, încerc să profit. Am încercat şi în primele două meciuri şi încerc şi în continuare să demonstrez că sînt convocat acolo pe merit. La toate echipele la care am jucat, am încercat să dau maximum. Bănuiesc că, după meciurile astea, lumea şi-a cam schimbat părerea despre necunoscutul George Florescu. Sper să fac meciuri din ce în ce mai bune şi să nu-mi mai pierd locul de titular. Continue reading →

Scuze, Xavi! Decarul Uruguayului a fost desemnat cel mai bun jucător al Cupei Mondiale

Era Mondialul lui Messi. Pardon, l-am supărat pe Cristiano Ronaldo. Kaka, Robinho, Rooney şi Ribery aşteptau în anticameră. Uitasem că mingea e rotundă, chiar dacă seamănă cu un OZN. Vedete în zodia curcubeului. Au colorat superb prologul şi s-au volatilizat rapid, lăsînd în urmă regrete. Să nu neglijăm nici cutumele fotbalistice. Cel mai bun jucător al Cupei Mondiale provine, de regulă, de la campioană sau, în orice caz, de la finalistă. Supriză! FIFA l-a desemnat pe Diego Forlan MVP-ul turneului final. Vîrful lui Atletico Madrid a primit mai multe voturi decît olandezul Sneijder şi spaniolul David Villa. Xavi Hernandez nu a prins podiumul, deşi a fost unul dintre arhitecţii ce au demonstrat că se pot construi castele şi în Spania.

Uimit a fost şi Diego Forlan cînd a recepţionat mesajul amicului din Buenos Aires: “Felicitări, ai cîştigat Balonul de Aur!”. N-a mai apucat să-i răspundă, colegii au găsit de cuviinţă că evenimentul trebuie udat şi l-au aruncat în piscina hotelului. După ce şi-a schimbat hainele, a acordat primul interviu. A mărturisit că se aştepta mai degrabă să cîştige trofeul rezervat golgeterului, le-a mulţumit coechipierilor, privindu-l în ochi pe Suarez, şi a subliniat momentul magic al fotbalului din Uruguay. America de Sud a pierdut duelul cu Europa, dar nu a plecat cu mîna goală din Africa de Sud.

Un tip modest, fără ifose de star. La 12 ani a dat tenisul pe fotbal, pentru a-şi ajuta familia să plătească tratamentul surorii sale Alejandra, ajunsă în scaun cu rotile după un accident de maşină. Dincolo de inspiraţia lui Tabarez, de explozia lui Suarez, de tenacitatea lui Fucile, de ambiţia lui Gargano, Uruguayul a însemnat Forlan. Diego a fost liderul, salvatorul, fermentul. Golgeter şi servant. Tipul bun la toate fazele fixe. Un decar căruia Jabulani nu i-a ieşit din cuvînt. În afara vuvuzelelor, ne vom aminti şi golurile lui Forlan. A reabilitat un procedeu tehnic uitat: şutul de la distanţă. Degeaba ai posesie, dacă balonul nu intră în poartă. Un turneu final sărăcăcios a fost pigmentat de parabolele vîrfulului cu plete blonde şi muşchi de studiat la orele de anatomie. Forlan încheie incredibil un sezon în care a decis şi o finală de Europa League.
Atletico Madrid are emoţii. Vor curge ofertele pentru matador. Şi marii antrenori mai greşesc. Nu-i aşa, mister Ferguson?

Specialiştii au mers pe mîna lui Xavi, ziariştii l-au preferat pe Forlan. Discuţiile nu se vor opri curînd. Şi controversele fac parte din joc. În fotbal doar balonul e de aur, nu şi tăcerea.

Ole, Spania! Salutări din lumea a treia

De ce Spania e o mare echipă? Dacă aţi fi urmărit finalul partidei cu Germania, aţi fi înţeles. După golul lui Puyol, ibericii n-au apelat la trucurile cunoscute. Fotbaliştii nu se zvîrcoleau pe gazon, Jabulani nu a părăsit orbita, Xavi nu a ţinut enervant mingea lîngă steagul din colţ, în speranţa unui corner izbăvitor, Casillas nu s-a hîrjonit cu iubita pentru a întîrzia degajarea. Nimic din toate acestea. O singură pasă spre portar în ultimele 20 de minute. Doar schimbările lui Del Bosque au stricat scenariul.

 Tiki-taka şi atît. Nu întîmplător Spania a brevetat ţesătura de pase ce strînge  adversarul în laţ. Tiki-taka e corida mutată pe terenul de fotbal. Un dans în jurul taurului furios. Mingea e muleta toreadorului, ce-i întărîtă pe rivali. Se reped s-o sfîşie, dar balonul a plecat deja spre un alt matador. În loc de ţepuşele ascuţite, banderillas, avem ocaziile ce anunţă lovitura mortală. La fotbal, moartea e doar o figură de stil. Urmează un alt meci, un alt turneu final, o altă revanşă. Coride se organizează şi în Portugalia sau în Franţa, dar în Spania sînt în jur de 500 de arene, iar Plaza Monumental de Las Ventas din Madrid e cea mai mare din Europa.

Noi nu am avut tiki-taka. Să nu ne amăgim. Temporizarea era mai mult un ritual de alungare a spiritelor rele. Un stil de joc ghidat de instinctul de conservare. Pasam să omorîm timpul, nu adversarul, fluieraţi deseori de publicul ce nu accepta să conducem mingea de-a latul terenului. Nu aveam curaj pentru o luptă dreaptă. Nu am avut coride, doar codrii unde să ne ascundeam pînă trec cotropitorii. Capra vecinului este taurul nostru. Pînă şi cu Hagi în echipă, mai la îndemînă ne-a fost contraatacul. Am ridicat un singur imperiu, şi acela tip duplex, cu vecinii bulgari. “Mioriţa” nu vorbeşte despre spiritul de învingător.

Ani la rînd Spania a jucat rolul loserului la turneele finale. Nu a dezarmat. A investit sistematic în sport, în timp ce noi am tot aşteptat să răsară un alt Hagi, fiindcă românii, nu-i aşa?, au har. Am stat cu mîinile în sîn şi acum tînjim la tiki-taka, dar avem cacamaca. Ne-au dispărut mingicarii, bubuim baloanele şi stăm la mîna hazardului. Investitorii din fotbal sînt, de fapt, creditori, iar conducătorii federaţiei şi ai ligii au girat falimentul autohton. Construim două stadioane în jumătate de secol. Am aflat cu surprindere că nu sîntem buricul pămîntului. Nu vom înţelege mare lucru din performanţa Spaniei, ne vom lăuda că i-am bătut la ei acasă. Campionii sîntem noi!

Henţul lui Suarez, notat cu 10 în “Gazetă”, a stîrnit polemică

Luis Suarez a primit 10 în “Gazeta Sporturilor”. În şcoală, cînd profesorul refuza să-ţi dea calificativul maxim, deşi nu avea ce să-ţi reproşeze, îşi justifica alegerea spunînd că nota 10 e doar pentru Dumnezeu. Vineri seară, Suarez a redeschis discuţia despre “Mîna lui Dumnezeu”. Vîrful lui Ajax a jucat volei în ultimul minut al prelungirilor. Şi-a salvat echipa cu preţul unui cartonaş roşu. Un reflex de portar. Mîna lui Dumnezeu? Tot ce se poate, din moment ce Gyan a ratat primul penalty de la turneul final, iar Uruguayul s-a calificat în semifinale.

Cum să ia nota 10 un atacant ce nu a înscris? E o glumă? Avem nevoie de ochelari 3D pentru a citi caseta meciului? Intervenţia lui Suarez a provocat dezbateri aprinse. Se scandează, cu avînt tovărăşesc, “Nu mai da din mînă!”. Puritanii l-au legat la stîlpul infamiei. Activiştii Ordinii Morale Mondiale susţin că Suarez a scăpat prea uşor cu o etapă de suspendare. A încălcat intenţionat regulamentul jocului şi trebuie sancţionat drastic. De ce nu s-ar acorda gol pentru un henţ comis pe linia porţii? Ce vor înţelege copiii din gestul lui Suarez? Că e bine să trişezi, să te descurci, să driblezi regulile? Că Machiavelli e părintele spiritual al Cupei Mondiale?

Suarez nu ar fi primit nota 10 în “Gazetă” dacă ar fi rupt piciorul unui ghanez într-o situaţie iminentă de gol. Nu e nici o legătură între henţul lui Suarez şi cel comis de francezul Henry. Confidentul lui Sarkozy e un potlogar, iar sud-americanul un coleg altruist, ce n-a ezitat să se sacrifice pentru binele colectivului. În partida cu Coasta de Fildeş, un alt şmecheraş, Luis Fabiano, a jonglat balonul, abil ca un artist de la Harlem Globetrotters, şi l-a minţit pe credulul arbitru francez Lannoy. Centralul a validat golul după ce brazilianul i-a spus că nu a atins mingea cu mîna. În schimb, Suarez a fost pedepsit. Va lipsi în semifinale, într-un meci crucial, cînd Uruguayul va arunca nada pentru al treilea titlu mondial. Nu s-a inventat instrumentul pentru măsurarea suferinţei. Îi compătimim pe ghanezi, dar nici lui Suarez nu-i va fi uşor să-l privească pe Forlan din tribună.

Cît timp FIFA pretinde că greşeala face parte din spiritul jocului, Suarez nu are de ce să se teamă. Dacă Henry şi Luis Fabiano n-au avut remuşcări, uruguayanul a semnat cu ambele mîini nota de plată. Pînă şi Gyan l-a înţeles: “Acum Suarez este erou în ţara lui”. Înainte de a-l înjura, gîndiţi-vă ce aţi fi făcut în locul lui Suarez.

Xavi şi Iniesta ar munci în zadar fără vîrful Barcelonei

Dacă ai auzi că echipa favorită a transferat un atacant de doar 1,75 m, n-ai avea o strîngere de inimă? Specialiştii susţin că mărimea contează într-un fotbal claustrofob, unde spaţiile se comprimă şi nu mai poţi nici să respiri din cauza presingului sufocant. O lovitură liberă e mană cerească şi, dacă ai nişte găligani în teren şi două-trei scheme puse la punct, ai încărcat factura adversarului.

După standardele moderne, David Villa trebuia să urmărească Mondialul dintr-un balansoar, cu un pahar de sangria în mînă. Ei bine, tipul acesta plăpînd şi-a propus să ne intre pe sub piele. Îi aşteptam pe Messi şi pe Ronaldo şi ne-am trezit cu Speedy Gonzales la uşă. Un atacant exploziv, mobil, intuitiv. Ţîşneşte de parcă are un detonator ascuns în ghete şi nimereşte poarta cu precizia şi calmul unui ucigaş profesionist. E conectat la un GPS ce identifică drumul cel mai scurt spre gol. Un pursînge ce nu poate fi ţinut în frîu de fundaşi. Un spărgător de recorduri. Cu cele patru goluri înscrise în trei partide consecutive, a egalat performanţa conaţionalului său, Zarra, ce data din 1950. E atît de prolific încît absenţa lui Raul a trecut neobservată. Cu încă trei reuşite îl va detrona pe vîrful Realului din postura de golgeter al naţionalei. A rămas de pomină hat-trickul izbutit pentru Valencia, în doar cinci minute, pe stadionul din Bilbao.

Villa nu e un necunoscut. În nici un caz. Dar nu era un star. Valencia era o echipă prea mică pentru fotbalistul ce-şi celebrează golurile precum toreadorul loviturile mortale. Transferul la Barcelona l-a propulsat în luminile rampei. În Africa de Sud, cînd Tiki-Taka a tăcut, a vorbit David Villa. Dacă nu rata penaltyul din meciul cu Honduras, ar fi fost liderul clasamentului tunarilor.

Un fotbalist atipic. Si nu doar pentru ca e prieten cu Jabulani. E un jucător de ambele picioare, graţie tatălui său ce l-a îndemnat să lucreze cu stîngul în timp ce dreptul era în ghips din cauza unei fracturi de femur. Tatăl, un fost miner, l-a încurajat în momentele grele. Născut în Asturia, David Villa poartă steagul regiunii pe una dintre ghete şi militează ca limba asturiană să devină limbă oficială. După Mondial, va organiza din nou tabăra de vară, unde îi va învăţa pe copii din trucurile sale. Nu apare în revistele de scandal, preferă să-şi petreacă timpul liber în familie, alături de fetiţele sale, Zaida şi Olaya. Într-un Mondial mai degrabă cenuşiu, presărat cu abandonuri princiare, e o plăcere să-l urmăreşti. Şi nu vă miraţi dacă puştii la miuţe nu vor să mai fie strigaţi Ronaldo sau Rooney, ci Villa.

Îl privim pe Maradona şi ne gîndim la tizul său din Carpaţi

 Argentinienii s-au încălzit greu cu Mexicul, apoi au accelerat ritmul de parcă vuvuzelele le-ar fi cîntat  imnul, cu acel crescendo fabulos, cînd inima preia controlul total. Şi fără Rosetti, Mexicul nu scăpa de ghilotina alb-albastră. Picioarele lui Messi, ce poartă autograful lui Torrado, pot depune mărturie.

Diego e omul momentului. Camerele îi urmăresc fiecare mişcare, nu ratează nici un gest. Maradona e one man show. E pasional cînd îşi îmbrăţişează jucătorii, vanitos cînd priveşte meciul, sentimental cînd vine la conferinţa de presă cu ochelarii de soare primiţi cadou, nebun cînd se războieşte cu presa şi cu Pele, uimitor cînd jonglează cu mingea la antrenamente şi, uneori, chiar şi în cursul partidelor. E unic. Trăieşte, nu joacă teatru. E controversat aşa cum, la început, era şi tangoul, considerat prea senzual de lumea bună.

Am avut şi noi un Maradona. Îl alintam “Maradona din Carpaţi”. De ce Hagi fotbalistul n-a putut fi concurat de Hagi antrenorul? I-au lipsit Messi, Tevez şi Higuain? Îi avea pe Gică Popescu, Adrian Ilie şi Mutu.  Şi Gică a fost contestat, şi “Regele” stîrnise polemici cînd ne-a cerut să-i ridicăm o statuie. Nici Maradona nu a început de jos munca. Hagi a pregătit naţionala să atace mereu, să nu facă pasul înapoi şi asta ne-a costat în barajul cu Slovenia. Diego a fost mai inspirat la schimbări. Mario Bolatti a înscris golul calificării în finalul întîlnirii cu Uruguay, iar “El Loco” Palermo a marcat în ultimele secunde ale partidei cu Peru şi n-a ratat nici şansa oferită cu Grecia. “Maradona din Carpaţi” a mizat aiurea pe Lăcustă şi pe Pîrvu. Apoi a pariat cu ochii închişi pe finul Gigi.

Ar mai fi ceva. Personalitatea “Butoiaşului atomic” nu a sufocat grupul. E principalul atu al Argentinei. Tevez şi colegii săi vin după un sezon epuizant şi motivaţia este energizantul unei competiţii ce nu asigură banii de salarii. Foştii elevi se plîngeau că nu înţeleg indicaţiile lui Hagi şi că Gică îşi pierde răbdarea cînd greşesc o execuţie la antrenament. “Lua mingea şi trimitea o diagonală de 50 de metri, exact la omul liber. “Aşa se face!!”, ne atenţiona sever. Dar aşa poţi doar tu, Gică!!!”. L-am văzut pe Diego ascultînd atent sfaturile staff-ului său, Hagi s-a înconjurat de servanţi. În plus, relaţia cu fraţii Becali a stîrnit mereu suspiciuni în privinţa selecţiei.

Îl aşteptăm pe Hagi. Academia are deja cursanţi, copiii cresc frumos. “Regele” merită o revanşă, a avut răgazul să-şi înţeleagă erorile. E nevoie de orgoliul său într-un fotbal populat cu antrenori unşi cu toate alifiile vieţii. Ce zici, Gică, intri iar în joc?

La Roma şi zidurile plîng. O capitală şi o naţională de nerecunoscut

Dacă aţi vizitat recent Roma, sigur le-aţi remarcat. Bougainvillea, floarea de hîrtie, ce colorează terasele şi zîmbeşte turiştilor, nu le-a putut masca. Sînt peste tot. Pe vagoanele de metrou, pe garaje, pe zidurile străduţelor ce te conduc spre Fontana di Trevi, pe clădirile istorice. În alb şi negru sau vopsite strident. Portrete, mesaje de stînga sau pur şi simplu mîzgălituri, mînjite rapid de teama carabinierilor. De la Epoca Romană la Epoca Graffiti. O capitală fardată ţipător. Sînt în jur de 3.500 de “artişti” stradali la Roma. Majoritatea mesajelor ce se pot descifra sînt scrise în engleză, nu în italiană, semn că trendul, la fel ca în fotbal, nu e dat de fostul imperiu. Sociologii explică fenomenul prin revolta tinerilor rămaşi fără un loc de muncă din cauza crizei.

Falimentul “Squadrei azzurra”, care a fost codaşa grupei, întrecută pînă şi de Noua Zeelandă, a provocat indignare în Peninsulă. Suporterii furioşi cer o schimbare profundă, vor ca fotbaliştilor italieni să li se permită să-şi practice meseria în Serie A. Nu uitaţi că Inter Milano a cîştigat Liga Campionilor folosind numai străini. Mario Balotelli intra la trecerea timpului, Materazzi juca rolul unui antrenor secund. În lotul campioanei Europei sînt doar şase italieni! Dar dacă statistica indică şi lipsa valorilor autohtone? Pe cine a uitat Lippi acasă? Pe Cassano, Perrotta, Balotelli, Toni şi lista se închide.

“Roma e murdară şi desfigurată de graffiti”, remarca Silvio Berlusconi. În Africa de Sud, “Squadra azzurra” a semănat cu o mîzgălitură semnată de mîna tremurîndă a lui Marcelo Lippi. Blegi, nu cinici, o ruşine de echipă. Pentru prima oară, după acel 1-4 cu Brazilia lui Pele din 1970, Italia a încasat trei goluri într-un meci de campionat mondial. O umilinţă ce se va şterge mai greu decît autografele lăsate pe ziduri de sprayurile colorate.

Un gînd ne-a urmărit insistent văzînd suferinţa lui Cannavaro. Cum s-ar fi descurcat România în locul Slovaciei? Am fi avut tupeul lui Vittek, vreun jucător care să centreze ca Stoch, un lider ca Hamsik? Sau am fi plecat capul, că poate nu ni-l va tăia sabia lui Traian? Aveam oricum o scuză, Mutu era suspendat. Răspunsurile sînt la Răzvan Lucescu, criticat deseori că mizează pe foştii săi elevi cu rîvna cu care Lippi apela la fotbaliştii lui Juventus.

E ora curăţeniei. La Roma, autorităţile încearcă zadarnic să demachieze clădirile, în fotbal timpul nu are răbdare. Urmează preliminariile pentru Euro, cu un alt selecţioner, Cesare Prandelli, chemat să-i redea Italiei identitatea pierdută.