Diverse ↓

Cînd scorul e doar un detaliu. Zeci de copii au fost la meciul Fiorentinei cu Bologna pe o ploaie enervantă

Pe strada Spartaco Lavagnini din Firenze numele lui Mutu e scris cu negru pe o clădire. E un semn de bună purtare pentru un fotbalist. Plouă infernal în oraşul lui Dante.

Meciul Fiorentina-Bologna a fost programat la o oră ciudată, 12:30. La noi, n-ai scoate copilul din casă la plimbare pe o astfel de vreme. Lîngă “Artemio Franchi” sînt însă zeci de copii, iar rîsetele lor cristaline acoperă zgomotul regimentului stropilor care mărşăluiesc ostentativ.

La 200 de metri de arenă, Tiziana vinde produse originale viola. Nu-l menajează pe Mutu: “E obosit. Putea fi un simbol, ca Batistuta. Nu e un simbol pentru Fiorentina. E nebun, are caracter urît”. Tiziana are ochiul format. Mutu chiar pare obosit la încălzire. E singurul care sare un sprint. Merge la pas cînd ceilalţi aleargă. În pofida unui sezon catastrofal, e încă un lider. Îl ceartă cu gesturi largi pe Vargas, pentru o minge care nu i-a fost trimisă cum dorea. Durul din Peru nu are replică.

Un moment emoţionant înaintea startului partidei. Jucătorii intră pe teren de mînă cu cîte un copil. Montolivo e grijuliu, îl protejează pe un puşti cu un program de meci, să nu-l plouă. Mutu intră singur pe gazon, probabil că părinţii copilului s-au speriat de asaltul norilor. Fotbaliştii Fiorentinei îi duc în braţe pe copii la marginea gazonului, să-i predea părinţilor. Behrami îşi protejează micuţul prieten cu corpul său, îl strînge la piept pe băieţelul ce aşteaptă să-i coboare mama din tribună.

Partida începe, galeria Fiorentinei strigă “Serie B!”. Pe teren nu sînt intenţii războinice. Bologna şi-a securizat prezenţa în prima ligă cu remiza obţinută (1-1) la Firenze. În tribună, Mutu şi Gilardino stau alături. Sînt doi fraţi ce poartă tricouri cu numele atacanţilor.

Coincidenţă sau nu, Mutu a sclipit cînd i-a pasat lui Gilardino, dar italianul a irosit o şansă uriaşă după ce a driblat şi portarul. La pauză, ultraşii viola s-au refugiat sub peluză pentru a scăpa de ploaie. Partida n-are culoare nici în repriza secundă. Statistica din “Gazzetta dello Sport” confirmă că a fost un meci mizerabil: 2-3 a fost raportul şuturilor pe poartă.
Ce se aude? Un roi de albine a intrat pe stadion? Nu, suporterii Fiorentinei au un mod inedit de a-şi anunţa următorul refren. În uvertură, îşi ascut tălpile pantofilor de scaunele din faţa lor. Spre final, lumea dă verdictul: “Biscotto!”, echivalentul italian al blatului mioritic, “Ruşine!”. “E o farsă!”. Galeria cîntă “Ne faceţi să rîdem!”. Cînd antrenorul Mihajlovici pleacă spre vestiare, cîţiva fani sînt gata-gata să rupă plexiglasul de nervi! Trebuie să se consoleze, sîrbul a fost confirmat de preşedintele Andrea Della Valle.

În pofida scorului şi a ratării cupelor europene, magazinele cu produse viola sînt pline de clienţi după meci. Iubirea pentru Fiorentina nu ţine cont de vremea capricioasă, nici de clasament. Norii se vor risipi curînd, promite Della Valle: “Vrem să readucem oraşului entuziasmul”. Despre Mutu, nici un cuvînt. Pe Tiziana n-am mai întrebat-o.

4.949 de plătitori au fost la Fiorentina- Bologna, clubul încasînd 53.133 de euro

16.077 de abonaţi are Fiorentina, ce au adus 316.586 de euro

Contul deschis de Ion Gheorghe este gol

Nu ştiu voi ce spuneţi, dar mie mi-e ruşine de ce se întîmplă cu Ştefan Sameş. Vă vine să credeţi că luni, în contul deschis la CEC, de fostul său coleg, Ion Gheorghe, erau doar 0 lei? Fostul fundaş al Stelei, declarat cel mai bun jucător român în 1979, a fost abandonat pe un pat de spital, la secţia de chimioterapie. E vegheat de soţia, Lorena, în lupta cu cancerul, a fost diagnosticat cu o tumoare nazofaringiană. L-a căutat Vigu, amicul din echipa Stelei, i-a întins o mînă sibianul Ion Gheorghe, a trecut să-l vadă şi Remus Vlad. Atît! În rest vorbe, palavre.

Dacă nici în Săptămîna Mare nu reuşim să învingem inerţia, să ne deschidem sufletele, să ne mobilizăm pentru un gest caritabil, atunci cînd? În fiecare dimineaţă, Sameş îşi întreabă soţia dacă l-a ajutat cineva. Lorenei Sameş îi este foarte greu să-şi mascheze lacrimile, să-l mintă zilnic că există români cărora le pasă de suferinţa fostului internaţional.  Sameş ar avea nevoie de 25.000 de euro pentru analize în Germania. E doar suma necesară într-o primă etapă. Nu se pot dona încă bani prin SMS, dar nu e foarte greu să faci cîţiva paşi pînă la primul CEC sau să trimiţi direct de pe laptop.

Sondajele arată că Steaua are milioane de suporteri. Zilele trecute, după ce au citit “Gazeta”, cinci bucureşteni s-au urcat într-o maşină şi au venit la Cluj pentru a-l îmbărbăta pe Sameş. “Nu putem să fim decît sufleteşte alături de el”, i-au spus soţiei, emoţionată de vizită. Sînt convins că sînt stelişti care au resurse să-l sprijine financiar. Acum e momentul.
Cum a fost fotbalistul Sameş? “Un fundaş cu calităţi extraordinare. Detenta era impresionantă, făcea un marcaj foarte bun şi era foarte inteligent în teren”, şi-l aminteşte Silviu Lung. “Nici nu transpiram cu el în teren. Mă dubla tot timpul. A fost cel mai mare stoper al României”, îl completează Iosif Vigu.

Mircea Sandu şi-a exprimat compasiunea pentru încercarea prin care trece Sameş. “Naşul” a învins boala, a avut şansa unui tratament la Nisa. Cînd e vorba de un jucător cu 47 de selecţii în echipa naţională, FRF trebuie să se implice, nu să asiste pasivă. Încă nu e tîrziu. Mîine poate fi.

CONTUL DESCHIS DE ION GHEORGHE
RO31CECESB0108RON0799411

Iosif Vigu se mîndreşte cu cele 8 trofee cîştigate în tricoul Stelei în faţa rivalilor de la Dinamo. În vestiar i-au ştiut de frică Liţă Dumitru, Iordănescu sau Marcel Răducanu

Vă spune ceva Iosif Vigu? Da, a fost fotbalist. Şi nu unul oarecare. E membru cu drepturi depline în “Hall of Fame-ul” Stelei. De ce? Măcar pentru că a adunat trei campionate şi cinci cupe în echipamentul roş-albastru, adică tot atîtea trofee cîte a strîns Steaua în ultimii 14 ani!

“Dacă ridicam tonul, făceau pe ei!”
Nu-l veţi întîlni în Ghencea, n-a primit nici o invitaţie. “Gazeta” l-a găsit la Satu Mare, departe de tumultul primei ligi. Pletele au dispărut cu anii, are nevoie de ochelari cînd ne prezintă pozele din perioada cînd era şef de bandă într-un vestiar cu Iordănescu, Liţă Dumitru sau Marcel Răducanu. Ne asigură că vedetele ştiau cine era liderul: “Dacă ridicam tonul, se căcau pe ei! I-am mai curentat cînd pierdeau mingile aiurea. Marcel dribla şi în careul mic. Steaua juca pe atac, dar avea nevoie şi de jucători care să bage capul în contră!  Dacă fuma cineva la Steaua, primea un pumn în gură! Destul erau şpriţul şi fofoloanca! La Steaua nu fumam, mai tîrziu m-am apucat”. Gata, s-a pornit, ochii îi sclipesc. Trage cu nesaţ din ţigară, mai scapă cîte o înjurătură. Beep!

A fost confident, coleg, un frate mai mare pentru Anghel Iordănescu, Liţă Dumitru şi Marcel Răducanu. Nu-i menajează nici acum. Iordănescu? “Dificil, egoist în joc. Nu era acceptat de coechipieri. Îi convingeam să-l accepte, pentru că marca 15-16 goluri pe sezon. Eu nu puteam juca pe postul lui, nu?”. Liţă Dumitru? “Avea clasă, un tip foarte dificil. Cînd a venit la noi exagera cu pasele lungi, iar Steaua avea un joc combinativ, bazat pe un-doi-uri. Doar Troi avea viteză, să-l joci în adîncime. Alergam din greu să recuperăm mingile pierdute după lansările lui Dumitru. Beep! Făcea ambele faze. După un an a devenit coordonator şi a neglijat faza defensivă. Jucau mai mult pentru spectatori”. Marcel Răducanu? “Cel mai mare talent ofensiv, cu un dribling extraordinar. Un jucător foarte egoist însă”. Totuşi, în Ghencea a fost un vestiar unit: “8-9 ani la rînd steliştii veneau la mine la ţară, în Bihor, la tăiatul porcului. Sudiştilor le plăcea şoricul. Lui Marcel Răducanu i s-a şi făcut rău cînd a mîncat un sîngerete”.

“Cine trece lasă o mînă, un picior”
Ai în minte fotografia din “Mirajul Gazonului”, cartea lui Mircea Lucescu, unde Il Luce i-a dăruit o reverenţă: “Un gol în poarta eternului rival, Steaua, e mai preţios decît multe alte trofee. Aici, împreună cu Vigu, pe care l-am admirat mereu…”. După 13 ani la Steaua intri uşor în febra unui derby cu Dinamo. Cînd aude numele lui Mircea Lucescu, Vigu îşi ia imediat adversarul în marcaj. “Nici nu transpiram cînd jucam contra lui Lucescu. Mai băgam şi două înainte de meci. Nici nu venea pe partea mea, că băgam materiale. Scria Fănuş Neagu că fotbalistul care trece de Vigu lasă în urmă o mînă, un picior. Mai scuipam, mai înjuram. Înjuram în mai multe limbi. Beep! Beep! Adversarii se blocau, să vezi ce feţe aveau! Nu Lucescu a fost cel mai periculos adversar pentru mine, ci consăteanul meu, Crişan. Era din Valea lui Mihai, dintr-o familie cu 11 copii. Se spune că ţiganii sînt fricoşi, dar Crişan era curajos. În deplasare trebuie să arăţi că ai , iar Lucescu cam sărea coarda. Cu Crişan jucam la intercepţie, eram dublat, nu-l lăsam să se întoarcă spre poartă”.

Fumul se ridică uşor, spirala desenează languros cifra 8, cea a trofeelor cucerite de Vigu cu Steaua. Dincolo de rotocoale şi beep-uri, rămîn izul de tutun şi un mare fotbalist.

“Generaţia mea a ratat multe calificări. Dacă jucători au fost, înseamnă că nu au fost antrenori, nu?”

“La meciurile Stelei nu mă mai uit, e brambureală totală, chinuială! Nu poţi să fii sigur că vor cîştiga. Nu mă pot uita că îmi fac nervi”.

“Ienei era un jucător util, pasa doi metri în stînga, doi metri în dreapta. Era elegant, nu băga materiale. Lovea cu latul, dacă băga exteriorul îşi rupea glezna”

VIGU DESPRE

IOSIF VIGU
Am fost un fotbalist ofensiv, rău. Am jucat fundaş stînga şi mijlocaş stînga, dar îmi plăcea să merg în faţă, centram bine. Nu aveam viteză, dar am fost un om de echipă şi nu renunţam niciodată la luptă.

CUPA CAMPIONILOR 1986
Steaua a avut noroc în ‘86. Degeaba ai echipă mare, dacă nu ai şansă la tragerea la sorţi. Noi prindeam doar echipe în formă.

CARIERA DE ANTRENOR
Nu aveam diplomaţie, eu sînt ţăran, am temperament vulcanic. Am fost un revoluţionar, un rebel, îmi ceream drepturile, intram în clinciuri cu conducătorii.

GIGI BECALI
Un tip sufletist, dar să nu mai facă echipa. Lăcătuş nu trebuia să revină, eu nu m-aş fi întors după ce m-a dat de două ori afară.

RĂZVAN LUCESCU
Băiat studios, cu ţinută, dar nu e de echipa naţională.

VASILE IORDACHE
Cel mai bun portar român. Avea priză extraordinară, ieşea repede din poartă, îşi dirija echipa, se antrena foarte bine. A avut ghinion că a făcut hepatită. După el vin Silviu Lung, Prunea, Stelea.

TUDOREL STOICA
Era foarte zgîrcit, fomist. Venise ca extremă dreaptă, a fost reprofilat mijlocaş. Băga capul în contre. S-a enervat că era rezervă şi nu a mai mers la echipa naţională.

ILIE BALACI
Cel mai bun. Un jucător complet, făcea şi faza de apărare. Avea dribling, tupeu, forţă de pătrundere. Era inima, creierul şi plămînii echipei.

404 meciuri în prima ligă a jucat Iosif Vigu

34 de goluri a înscris Vigu în primul eşalon

24 de selecţii în echipa naţională a strîns Vigu, reuşind să marcheze două goluri

CUM ARĂTA STEAUA LUI IOSIF VIGU
Iordache - Anghelini, Agiu, Sameş, Vigu - Liţă Dumitru, Iordănescu, Troi, Marcel Răducanu, C-tin Zamfir, Viorel Năstase. Antrenor: Ienei

CELE MAI MULTE MECIURI JUCATE PENTRU STEAUA ÎN PRIMA LIGĂ
1. Tudorel Stoica - 369
2. Marius Lăcătuş - 357
3. Anghel Iordănescu - 317
4. Iosif Vigu - 313
5. Ştefan Iovan - 291

CV Iosif Vigu
Data naşterii: 15 mai 1946 - Şimian (Bihor)
Posturi: Fundaş stînga, fundaş central
Prima legitimare: Flamura Roşie Oradea (12 ani)
A jucat la Crişana (1963-1964), Crişul (1964-1966), Steaua (1966-1980), FC Constanţa (1973-1974), ASA (1980-1981), ASA Chimia Buzău (1981- 1982)
22 de prezenţe în Cupele europene
3 titluri, 5 cupe cu Steaua
Echipe antrenate: Chimia Buzău, Olimpia Satu Mare, Minerul Turţ, Armătura Zalău, Samus Satu Mare
A contribuit la formarea şi lansarea fotbaliştilor Csik, Ritli, Daniel Prodan, Gerstenmajer

“Steliştii - frumoşi, dinamoviştii -uniţi”
De ce a ales Steaua? “Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării stabiliseră o înţelegere. Recruţii născuţi în prima jumătate a anului erau încorporaţi de Steaua, iar cei născuţi în a doua jumătate a anului ajungeau la Dinamo. Cum eu sînt din luna mai, am făcut stagiul militar la Steaua. La Steaua erau băieţi mai frumoşi, aveam priză la balerine. Ne distram la Melody, Athenee Palace sau Atlantic. Dinamoviştii erau mai uniţi. Ei au avut grijă de jucătorii care au transpirat pentru echipa lor. Îi puneau măcar planton la Rutieră. Steaua nu ne-a mai băgat în seamă”.

Mondial pierdut din cauza prostituatelor
Din CV-ul jucătorului care va împlini 65 de ani în mai lipseşte Mondialul din 1970. Nu reproşează nimănui neconvocarea, ştie că vina îi aparţine. “Am participat cu Lotul B la un turneu în Mexic, cu trei luni înainte de Mondial, cu Valentin Stănescu antrenor. Am pierdut cu Mexicul, 2-3, şi am remizat o dată, 2-2, la 3.000 de metri altitudine. Ne aruncau tuburi de oxigen, dar eu nu am avut nevoie. Seara mă duceam să mă uşurez la curve. Am fost printre remarcaţii turneului, dar am plătit pentru viaţa extrasportivă. A jucat Mocanu în Mexic”.

“Nu regret că n-am fugit”
Vigu a mărturisit că l-a bătut de cîteva ori gîndul să rămînă în străinătate. “Dar îmi era teamă că voi sta un an pe bancă. Erai suspendat dacă fugeai. Mie nu mi-a plăcut să stau în bancă nici la şcoală! Nu regret că n-am plecat. Nu puteam să-mi las neamurile. Acum au murit însă aproape toţi, mă duc şi eu”.

Botezat de un general
E cunoscut sub numele de Vigu, dar în acte e Vigh. Explicaţia? “Mi-au schimbat numele în campionatul 1963-1964. Ni s-a spus că se supărase un general că erau prea mulţi maghiari în echipă la Crişul Oradea. Aşa, Szucs a devenit Suciu, Nagy era Naghi, iar Kocsis era scris Cociş. Buletinul nu mi l-au schimbat, doar în presă apăream cu alt nume”.

Pensie mai mică
Reducerea pensiilor militarilor l-a afectat şi pe Vigu: “Din pensie am pierdut 2,5 milioane de lei vechi. După 23 de ani de armată, iau doar 8

Fostul Ministru al Educaţiei din perioada 1997-2000 scrie frecvent editoriale sportive în presa de la poalele Feleacului. Povesteşte cum celebra victorie a lui CFR de pe “Olimpico”, 2-1 cu AS Roma, i-a deschis mai repede porţile la Vatican.

Scrie editoriale despre sport în “Ziua de Cluj” şi înoată zilnic. “La început unii au zis «Uite cu ce subiecte se ocupă!». Dar, pînă la urmă, trebuie să scrii încît să-i convingi că sînt şi acolo fapte remarcabile”. Sportul ocupă un loc privilegiat în agenda Rectorului Universităţii “Babeş-Bolyai”. Pînă şi la întîlnirea cu Angela Merkel s-a discutat despre fotbal, în octombrie 2010, cînd cancelarul german a primit, la Cluj, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii.

“Babeş-Bolyai” a investit milioane de euro în baza materială a facultăţii de profil. De ce? “Sportul nu e doar o chestie de divertisment, cînd nu mai ai ce face, faci sport, e o parte a culturii”, a explicat Andrei Marga. Profesorul consideră că sportul trebuie să aibă o organizare distinctă în structura guvernamentală: “Degeaba îl amestecăm cu altele, pentru că îl şi trădăm”.

- Semnaţi des editoriale despre sport. Aţi practicat vreun sport? Mai aveţi timp să faceţi mişcare?
- Aş da două răspunsuri sintetice. Primul este acela că am făcut sport cînd eram elev de liceu, am fost chiar stoperul echipei de juniori din Mediaş, gravitam în jurul echipei Gaz Metan. Am făcut sport foarte puţin timp.

- De ce?
- Începusem să am probleme cu vederea la distanţă şi a trebuit să renunţ la frumosul post de stoper. A doua întrebare, dacă fac sport. Da, înot zilnic cam 50 de minute la bazinul nou al Universităţii. Cred că, pe de o parte, urmărirea mişcării sportive îţi dă satisfacţia unui spectacol aparte. Pe de altă parte, dacă reuşeşti să faci sport, toţi sîntem foarte ocupaţi, ai condiţie fizică şi o altă percepţie a realităţii.

- La noi, sportul este la periferia sistemului educaţional. E normal?
- Într-adevăr, sportul e la periferia administraţiei naţionale, e la periferia culturii intelectualilor. Din nefericire, puţini mai dau importanţă sportului, considerînd că ar fi de prisos. Aici, la Universitate, în anii ‘30, Iuliu Haţieganu a căutat să resuscite interesul pentru sport. El a creat Parcul Sportiv “Babeş”, care se numeşte acum “Iuliu Haţieganu”, de care ne bucurăm toţi.

- E vorba şi de percepţie.
- Aveţi dreptate, în cultura din România sportul încă nu şi-a găsit locul meritat. Asta se vede şi în alocările bugetare şi în politicile guvernamentale, dar, repet, se vede şi în reflexia despre sport a intelectualilor. În definitiv, atunci cînd a fost Cupa Mondială la fotbal, cred că, dintre cei care nu facem gazetărie sportivă continuu, eram doar doi, Nicolae Manolescu şi cu mine, care comentam competiţia, oricum erau foarte puţini.

Discuţia cu Rummenigge

- Aveţi o echipă preferată la fotbal?
- Acea echipă din România care joacă în Liga Campionilor. Trebuie să ieşim şi noi în Champions League mai bine decît a ieşit CFR-ul. Sigur, a atras multe avantaje pentru Cluj, nu doar sportive. Am fost în vizită la Vatican şi şeful siguranţei ne-a întrebat, la intrare, de unde sîntem. “Unde e Clujul?”, ne-a chestionat. Cînd i-am spus, a exclamat: “A, voi aţi bătut pe Olimpico, pe AS Roma!”. Da, da, noi am bătut” (rîde). Vă daţi seama că o astfel de prezenţă generează şi un anumit prestigiu.

- CFR-ul este echipa favorită?
- Nu, echipa care face performanţă. Cînd am fost student, am simpatizat Universitatea Cluj. Dacă ei se întăresc şi-şi fac echipă de Champions League, cu ei voi fi, fireşte.

- Cînd Bayern a jucat la Cluj, aţi avut o întîlnire cu preşedintele Rummenigge. A fost doar o întrevedere protocolară?
- Am făcut studii doctorale la Munchen şi mai tîrziu am stat destul de mult acolo, am fost şi profesor. Am avut ocazia să locuiesc chiar lîngă Olympiastadion, unde juca Bayern. Uneori, mergeam la antrenament să-i văd pe Beckenbauer, Overath, Gerd Muller. Apăruse şi Rummennigge pe scenă. Cunosc echipa Bayern. I-am spus lui Rummenigge că sînt un pic dezamăgit de politica lor de jucători. I-au adus pe Pizarro şi pe Toni, în loc să cultive pepiniera lor, care a fost întotdeauna mai bună.

- Ce a spus Rummenigge?
- A fost de acord şi a spus că au revenit la politica tradiţională, de a recruta tineri din pepinieră. Eram înainte de meciul cu CFR şi Rummenigge a spus că ai noştri şi-au irosit şansele la Munchen (rîde), şi-au dat autogoluri. Era clar că veniseră aici să scoată un rezultat favorabil. Nici un egal nu-i dezavantaja, însă CFR-ul nu a putut opune rezistenţă maşinii germane care a jucat destul de lejer. M-a invitat să văd un meci pe “Allianz Arena”. O să mă duc.

- Fotbalul înseamnă şi imagine, comunicare.
- Cu doi ani înainte a fost Bordeaux la Cluj şi “Le Monde” a scris un articol pe două pagini despre Cluj. Pe noi ne-a flatat. Au spus că instituţia care contează cel mai mult la Cluj este Universitatea “Babeş-Bolyai”. A spus-o “Le Monde”, ne-a făcut o reclamă fără să plătim. O reclamă în “Le Monde” costă enorm.

- Recent aţi primit şi vizita cancelarului german. Angela Merkel a intrat în vestiarul naţionalei să-i felicite pe jucători.
- Au şi filmat-o, după meciul cu Turcia, cred, cînd a mers în vestiar, împreună cu preşedintele Germaniei, Wulff. Ea merge la meciuri, e implicată în fotbal, în sport. I-am spus, în glumă, că o văzusem în pozele din Germania, tocmai venisem şi eu dintr-o călătorie, şi ziarele dădeau poza mare cu cancelarul Angela Merkel vizitînd vestiarul echipei Germaniei. S-a amuzat. Doamna cancelar federal fusese în România, încă de trei ori, ca studentă. A fost de două ori în Munţii Făgăraş cu rucsacul, a fost la Marea Neagră.

- De ce Germania a ajuns să aibă foarte mulţi jucători naturalizaţi?
- Foarte bună întrebare. Unu, prin migraţia în Germania a forţei de muncă, mai ales din Turcia, şi din zona Magrebului. Deja la nivelul anilor ‘70, sub cancelarul Willy Brandt, chiar sub cancelarul Kiesinger, Germania a adus mulţi turci, încît, la un moment dat, erau peste trei milioane. Imigraţia mare a adus, inevitabil, mulţi copii. Acei copii trebuiau să meargă la şcoală. O mare parte dintre turci, dar şi tunisienii sau alţii, şi-au dat copiii la şcoli germane. Din acei copii au apărut Ozil sau Khedira. Cînd auzi ce germană impecabilă vorbeşte Ozil, îţi dai seama că pentru el Germania e mediul natural.

- De ce credeţi că noi nu preluăm modelul german?
- Nu cred că străinii sînt mai buni decît ce oferă pepiniera românească. Nu sînt valori de prim plan nici în ţările lor. Au fost cumpăraţi de cluburile româneşti întrucît erau mai ieftini, să fie clar.

- De ce nu a cîştigat Germania campionatul mondial?
- Inovativitatea în atac nu a fost atît de ridicată, încît să străpungă apărarea destul de bine organizată a Spaniei, care avea un avantaj unic, beneficia de şapte jucători care evoluau de mulţi ani împreună, se găseau uşor pe teren. În Africa de Sud, după părerea mea, Germania era cea mai bine pregătită echipă. Spania, chiar dacă o onorăm, că e campioană mondială, n-a etalat ceva nou, a arătat jocul ei tradiţional. Germania a venit cu lucruri noi, şi în atac, şi în apărare. Boateng a fost o surpriză totală şi prin germana pe care o vorbeşte.

“Domenech a fost mizerabil”

- Ce v-a surprins la Mondial, plăcut şi neplăcut?
- Decepţionantă a fost prezenţa Franţei, care avea unul dintre primele patru loturi ca talent. Nu avea probleme cu talentele, avea probleme cu antrenorul. A fost mizerabil, să o spun direct, Domenech habar nu a avut ce să facă, deşi avea o comoară, pe unii i-a persecutat, pe Nasri sau Benzema. A fost o ceartă continuă. A fost simpatic să-l vezi pe Maradona că are un lot de vis cu care nu ştie ce să facă, pe care l-a irosit într-o strategie individualistă dezastruoasă pentru echipă. Au fost încîntătoare partidele Germania- Anglia şi Germania-Argentina, partide de concepţie, de talent, de tehnică.

- Maradona sau Messi?
- Maradona trăgea după el echipa. Messi e jucătorul dependent de echipă. Dacă echipa nu merge, Messi e aproape anulat. Sub acest aspect e clar că Maradona avea o capacitate mult mai mare de a pune echipa în mişcare.

“Mutu e un jucător epuizat”

- E un clişeu întîlnit, se spune că un jucător nu intră în filosofia antrenorului. Sună fals pentru un filosof?
- Unii antrenori preferă să specializeze jucătorii, atunci e clar că doar anumiţi fotbalişti mai intră în schema lor. Mai sînt şi antrenori care merg pe atacurile în haită, pe atacurile prin învăluire, unde se pot rula mai mulţi jucători. Există şi o filosofie a antrenorilor. Maradona a mers cu o filosofie absolut improvizată. El a crezut că sparge toate apărările cu talente individuale teribile, or apărările au rezistat.

- Naţionala de fotbal ne reprezintă?
- Din păcate, e o criză în fotbal, dar nu numai în fotbal, în sport, în general. Se vede bine că va fi un chin să se scoată titluri la Jocurile Olimpice, care sînt un fel de maxim al verificării. S-au scos în China nişte titluri, să spunem har Domnului că s-au scos, uneori şi cu noroc. E vorba de noroc, pentru că au existat şi sportivi care s-au pregătit separat, cum a fost Constantina Diţă, maratonista din America. Ca să pregăteşti o Olimpiadă trebuie să o iei cu 8-10 ani înainte. Iar la fotbal, e şi această concentrare pe Mutu. Să fim serioşi, e un jucător epuizat.

- Mutu nu mai are loc la Naţională?
- A crezut că regulile sînt facultative. Un talent remarcabil, dar nu atît de mare, aşa cum pretind unii autori, că fără Mutu nu se poate. La echipa naţională n-ai ce să mai faci cu el.

- Să ne scoată, cu noroc, la liman.
- E epuizat, trebuie excavată pepiniera. În ultimii ani, cluburile aleargă după brazilieni şi alţi străini. De acolo nu vin talentele mari. Sigur că izolarea nu dă rezultate, dar nici copleşirea listei cu jucători din afară nu e o soluţie, pentru că inhibă naţionala, nu mai are cum să respire.

“Dan Petrescu era mai potrivit”

- Răzvan Lucescu e omul potrivit?
- Cred că Dan Petrescu era mult mai potrivit. Avea şi un rezultat, luase campionatul. Trebuie să iei în seamă şi ce rezultate a avut înainte un antrenor. Răzvan Lucescu îşi face datoria, dar nu ştie mai mult. El acum îşi face experienţa. Dan Petrescu jucase la Chelsea şi a fost un fotbalist de nivel european. La Urziceni, din nimic a scos ceva, acolo a fost clar meritul lui, meritul ideei sale tactice. Era mult mai bună soluţia cu Dan Petrescu.

- Românii nu mai sînt solidari. Credeţi că lipsa acestui spirit de echipă se reflectă şi în sport?
- Bine, România este o societate individualistă de multă vreme. Acest individualism are o parte bună, în sensul că omul îşi crează şanse de viaţă şi cînd realitatea e aspră. Individualismul are şi o latură foarte negativă, împiedică solidarizarea. E o problemă mai veche, şi Eminescu, şi Xenopol, şi alţii au scris despre asta. În al doilea rînd, în ultimii ani s-a şi lucrat sistematic la a destrăma orice încercare de coalizare. O putere de stat are aceste instrumente de a pulveriza oamenii. Trei, dacă nu va fi solidarizare, nu sînt soluţii. Vrînd-nevrînd, problemele României sînt politice. Soluţia politică nu se poate realiza fără iniţiative individuale, dar acestea trebuie comasate în iniţiative colective. Individualismul care domină în societate este clar că se resimte şi în sport.

- Cum?
- Mă gîndeam la asta cînd George Becali anunţa vînzarea lui Bogdan Stancu la Galatasaray. Era o discuţie pe care am auzit-o la radio, că nici nu a consultat antrenorul. Asta nu se face. Un proprietar de club discută cu antrenorul, măcar îl întreabă cum îl înlocuim pe jucătorul plecat. O depreciere a opiniei celuilalt e păguboasă.

“Presei sportive îi lipseşte obiectivitatea”

- Cărui personaj din arealul sportului i s-ar potrivi expresia “Dacă tăceai, filosof rămîneai”?
- Ha, ha, ha. Să nu nominalizez, dar e multă locvacitate la noi în sport, e prea multă vorbărie. Sînt prea puţine fapte. Mai bine, ar fi mai decenţi şi ar face mai mult. Mă rog, la noi proprietarii de cluburi vorbesc înfiorător de mult. În străinătate, vorbeşte antrenorul şi cu asta basta. Fotbalul nu e doar comerţ.

- Cum priviţi presa sportivă?
- După părerea mea, îi lipseşte obiectivitatea. Evident, oriunde comentatorul sportiv ţine cu echipa naţională, cu echipa locală, dar n-ar strica să facă un efort şi să compare şi cu rezultatele rivalilor. Asta se întîmplă şi în jurnalistica politică.

- Şi acolo sînt discuţii aprinse
- Da, noi discutăm situaţia României, dar nu comparăm cu ce fac alţii. Să luăm un exemplu. Mereu se dă acest argument, tinerii noştri sînt atît de buni că ajung în funcţii în America, Anglia sau Germania. Nu se întreabă unul în ce funcţie ajung şi, mai ales, cîţi bulgari ajung în acele funcţii, cîţi din Bangladesh ajung, cîţi pakistanezi ajung acolo. Mai ales pe IT se discută, unde Pakistanul, Bangladeshul şi Bulgaria sînt foarte sus. Această tendinţă comparatistă trebuie întărită.

“Fotbalul e un mod de a aborda viaţa”

- De ce credeţi că Ioniţă şi Deac nu s-au adaptat în Germania?
- Eu cred că efortul care se cere în Germania trebuie să fie continuu şi sistematic. Ai noştri nu sînt pregătiţi. Să luăm un exemplu, care e izbitor şi pe care oricine îl înţelege. Echipele noastre de fotbal, după ce au trecut de Crăciun, Revelion, Bobotează, pleacă în cantonamente şi fac acolo antrenamente, cică. Să ne uităm ce se întîmplă pe stadioanele din Germania, Anglia. Sînt campionate, cupe, în derulare. Pe ei nu-i duce cineva în Antalya, să-i ţină trei săptămîni acolo, din motivul simplu că “the time is money”. Vedem ce diferenţă uriaşă! Noi acum îi scoatem din trezire pe jucători după toate sărbătorile. E clar că jucătorul german e obişnuit cu efortul pe tot parcursul anului. Solicitarea pentru un fotbalist e mult mai are în Germania decît în România.

- Fotbalul este un simplu joc?
- E mai mult decît un joc, e un fel de a aborda viaţa.

“Messi e un finalizator teribil, dar Maradona era mai complex”

“Presa sportivă are mai multe domnişoare decît oricînd”

“În România trebuie corectată concepţia asupra sportului şi trebuie schimbată organizarea”

“Mişcarea sportivă nu are o idee clară, nu are o ţintă şi nu e sprijinită”

“Doamna Merkel a spus că fenomenul corupţiei ţine, într-un fel, de societatea modernă, dar în România e prea mare. Din păcate, autorităţile noastre fie se fac că nu înţeleg ce a zis, fie n-au înţeles efectiv”

CV Andrei Marga
Data naşterii: 22 mai 1946
Rectorul “Universităţii Babeş-Bolyai”
A fost ministru al Educaţiei Naţionale între 1997-2000
A ocupat funcţia de preşedinte al PNŢCD (2002), apoi s-a înscris în PNL
Doctor în filosofie, laureat al premiului “Herder”
Autor a peste 30 de lucrări de specialitate

20 de milioane de euro e suma investită în ultimii 15 ani pentru bazele sportive ale Universităţii (teren de atletism, terenuri de tenis, sală, bazin) şi pentru modernizarea facultăţii de profil şi a căminelor aferente

2500 de studenţi învaţă la Facultatea de Educaţie Fizică de la “Babeş-Bolyai”

Solistul trupei Iris povesteşte despre concerte, meciuri şi Cenaclul Flacăra.

“Campioana unei mari iubiri” nu e doar o idee, o expresie poetică. Dacă nu credeţi, întrebaţi-l pe Cristi Minculescu!  În discuţia purtată la Cluj, a doua zi după concertul susţinut în clubul “My Way”, Minculescu a redat în detaliu goluri şi faze din istoria tumultuoasă a Universităţii Craiova. Cînd a zărit privirea nedumerită a fotoreporterului, s-a ridicat de la masă pentru a-i arăta mai clar cum a lovit Crişan transversala în blestematul meci cu Benfica. “Jucătorii Craiovei m-au ţinut în viaţă”. Ştiţi vreo declaraţie de dragoste mai frumoasă decît cea rostită de Cristi, la primul concert de după operaţia din Germania? Iris a scos un nou album, “12 Porţi”. De pe CD nu putea lipsi o melodie dedicată Craiovei.”Piesa «Cît aş vrea să zbor» Click AICI pentru a asculta melodia! e pentru ei, aşa-i văd. Sper ca la anul să înceapă zborul”.

- Cînd aţi spus prima dată “Bună seara, prieteni”?
- Prima dată a fost în faţa unei audienţe foarte reduse, în august 1979, la un concert cu “Harap Alb”, trupa la care eram atunci. Apoi, în faţa unui public numeros, la debutul la Iris, pe 5 februarie 1980, la “Clubul de la ora 7″, actualul sediu al Teatrului Mundi. Am spus aşa, deoarece m-am gîndit că, dacă a venit atîta lume pentru Iris, înseamnă că sînt prietenii formaţiei. Nici nu intuiam că salutul va deveni o marcă a grupului Iris. Aşa am simţit eu.

- Şi cînd aţi spus prima oară “Hai, Craiova”?
- E o poveste veche. În 1964, cînd au intrat în Divizia A, aveam cinci ani şi jumătate. Eram cu unchiul meu, Puiu Gabroveanu, majoritatea băieţilor din Craiova Maxima îl ştiu. Eu îl întrebam de ce ţipă lumea, de ce se bucură. Mi-a zis că a intrat Craiova în Divizia A. Era o bucurie ca la cinci ani să văd atîta nebunie frumoasă pe stradă. Este o poveste irepetabilă, asta e opinia mea în legătură cu Universitatea Craiova, şi nu sînt subiectiv.

“Utopiile pot deveni realitate”
- Iris a fost considerată o trupă a rezistenţei. Putem face o paralelă cu Universitatea, un club ce se mîndreşte că a fost neafiliat?
- Păstrînd proporţiile. Noi nu o să avem niciodată la fiecare concert 30.000-40.000 de spectatori! Băieţii aveau şi să dea Dumnezeu ca şi actuala echipă să aibă atîţia spectatori. Fotbalul, ca şi fenomen social, nu poate fi învins de nimic. În fotbal şi în muzica rock utopiile pot deveni realitate. Asta e o chestie foarte frumoasă.

- Cum era Cristi Minculescu la miuţele cu prietenii?
- Jucam lîngă Şcoala “Obedeanu”, la trei cornere-careu. Mergeam apoi la ştrand în staţiunea Victoria de lîngă Craiova. Mi se spunea “Parana”. Venise la Craiova o echipă din Brazilia, Atletico Mineiro. Aveau o extremă dreapta, gen Garrincha, un pic şchiop, slăbuţ. Mi-au spus că seamăn cu el, cum spun şi eu în glumă că am trecut norul vulcanic.

- Era un stadion prea mic pentru echipa Craiovei.
- Impactul maxim era la meciurile “Ştiinţei”, cînd trebuia să arăţi biletul, să ţii mîna ridicată, să cobori pe lîngă Colegiul “Carol”, să treci de nu ştiu cîte filtre ca să ajungi la stadion. Mai ales pe vremea Craiovei Maxima era o extensie, ca nebunie frumoasă, a perioadei lui Nelu Oblemenco. Într-un fel, copilăria mea a fost un fel de paralelă la romanul lui Molnar Ferenc, “Băieţii din strada Pal”, mai puţin sfîrşitul, pentru că n-a murit nimeni în povestea asta.

- Aţi prins momentele care au născut legenda “Ştiinţei”.
- Ca punct de referinţă e 1974, primul titlu, luat la Ploieşti, cînd a debutat Negrilă fundaş dreapta. N-am uitat amărăciunea titlului pierdut cu un an înainte, la golaveraj, la Arad, unde a şi murit un băiat din galerie. Cînd am fost prima dată pe “Central”, aveam senzaţia că acolo începe şi se termină fotbalul. Se termină stadionul şi e bulevardul, Lunca Jiului, un spaţiu foarte deschis, ai impresia că e marginea lumii. Să nu vă zic ce era cînd ieşea Nelu Oblemenco prin oraş, mergeam 200-300 de copii după el. Dacă dau filmul în urmă, mi se pare că a trecut foarte mult timp, parcă nici nu e vorba de noi. A fost frumos şi, din păcate, irepetabil. E o lege a firii pe care trebuie să o accept, n-am ce să fac.

“Nici nu ştiu cît bine mi-au făcut”
- Cum vă tolerează colegii din trupă şi familia pasiunea pentru Universitatea?
- Mă interiorizez foarte bine. Cel mai rău e cînd pierd băieţii şi trebuie să intru în spectacol. În funcţie de rezultat, am şi eu o stare. Îmi mai arată scorul impresarul, Cosmin,  dacă se joacă în timpul concertului, i-am zis să nu mă menajeze. Nu e o boală, dar e cu încărcătură emoţională foarte mare.

- Colegii sînt microbişti?
- Da, dar nu ca mine. Nelu Dumitrescu ţine cu Rapid. Restul nu sînt microbişti. Sper să-i trag spre mine, să am şi motive să-i trag spre Craiova.

- La primul spectacol după operaţie aţi spus că “jucătorii Craiovei m-au ţinut în viaţă şi le voi mulţumi pînă la moarte”. Aşa a fost?
- Da, aşa a fost. Eram în Germania, aşteptînd intervenţia chirurgicală de anul trecut, cînd au avut seria fantastică: 3-0 cu Farul, 4-1 cu CFR, 2-0 cu Oţelul, 2-0 cu Dinamo. Apoi, la Timişoara, a ratat Dorel un “11″ metri. În ţară, înainte de operaţie, am prins doar meciul cu Farul. Urmăream pe internet şi, de exemplu, Marius Tucă m-a anunţat aproape minut cu minut evoluţia scorului cu CFR Cluj. Aveam prieteni din Craiova care-i dădeau sms-uri soţiei, Rodica. A fost o infuzie de optimism, nu mi-a mai trebuit nici un medicament, vorba vine, dar mi-au creat o aşa stare că, mai mult ca sigur, şi pilulele şi-au făcut efectul mai mult de sută la sută. Ei nici nu ştiu cît bine mi-au făcut.

Lovit cu o gradenă la Piteşti
- Iris a fost numită “Naţionala de rock a României”. Naţionala de fotbal este rock?
- Dacă e să extrapolăm, rockul nu e născut în ţările de gintă latină, este adaptat. Sînt două aspecte, cel obiectiv, în urmă căruia reacţionezi faţă de naţională în funcţie de rezultate, şi cel subiectiv, cînd spui că pe naţională nu te poţi supăra niciodată fiindcă te reprezintă, reprezintă ţara. Eu aleg varianta a doua, cu toate că mulţi sînt la mijloc. E o perioadă de căutări şi trebuie să acceptăm că nu putem avea tot timpul rezultate.

- Povestea Ilie Balaci că într-un meci la Piteşti aţi fost lovit în buza de jos.
- Da, a fost pe 19 noiembrie 1973, era turul ediţiei în care am ieşit prima oară campioni. Aveam 14 ani. Sînt născut la Piteşti, dar am fost botezat la “Madona Dudu” în Craiova. Debutase Ilie Balaci şi a dat cel mai rapid gol din campionat. A început Piteştiul, erau Dobrin cu Mustăţea la centrul terenului. Au pierdut mingea, a luat-o Ilie, l-a deschis pe Ţarălungă, auzeam cum Balaci îi striga “Teo, te ajut!”, alerga paralel cu el. Ţarălungă l-a făcut pe unul cu “sania”, a centrat la căciulă, la 16 metri, Ilie a venit lansat şi a lovit-o din semidrop şi s-a dus la vinclu. Minoiu nici nu dăduse legătura radio la Piteşti pentru primele informaţii. Atîta doar că am luat bătaie în acel meci.

- Şi cum v-au lovit?
- Unchiul meu mi-a spus să nu mă ridic, că avem probleme. Eu m-am ridicat cu mîinile sus cînd a înscris Balaci şi au început să arunce cu gradenele. Am rămas la meci, mi-am pus o batistă peste buză. Am pierdut cu 2-1, cînd a căzut Boc, involuntar, cu mîna pe minge şi s-a dat penalty. Ţin minte că era pe locul doi ASA, la cinci puncte de noi, şi a pierdut la Farul. A zis Minoiu că Universitatea n-a pierdut nimic, fiindcă şi ASA a fost învinsă.

- Miliţienii n-au intervenit cînd aţi fost lovit?
- Nu. Porţiunea dintre tunel şi gazon era plină cu praz şi spre galeria Universităţii se aruncau gradene şi fructe. Miliţienii se făceau că nu văd.

“Păunescu ne-a salvat”
- Ce amintiri aveţi legate de Adrian Păunescu?
- Dînsul ne-a simpatizat şi ne-a iubit foarte mult. Probabil pentru că aveam spiritul acesta de frondă şi încercam să fim un fel de rezistenţă, o supapă pentru public. O supapă din realitatea concretă într-o realitate virtuală pe care şi-o dorea fiecare. Dînsul a vrut să ne ia şi înainte de 1982, dar, într-un fel, i s-a impus să nu ne ia, au ajuns tot felul de zvonuri despre noi. Ne-a luat la Cenaclu în iulie 1982 şi a început o poveste foarte frumoasă.

- Au fost şi momente grele în povestea asta?
- Îmi aduc aminte că, după amărăciunea aia a pierderii calificării în finala Cupei UEFA, imediat după meci am fost pe stadionul Tineretului unde au venit şi jucătorii. A ieşit un spectacol senzaţional, cu fotbaliştii cîntînd la o oră şi ceva după nenorocirea aia de meci. Ţicleanu n-a ştiut că are om lîngă el, a fost ceva sinistru. Conduceam cu 1-0 după ce Balaci îl bătuse pe Bento din lovitură liberă. I-am spus lui Ilie că golul a fost dat prea devreme. Ţineţi cont că, în finala cu Anderlecht, returul l-am fi jucat acasă.

- Ce au cîntat fotbaliştii?
- Au cîntat imnul echipei. Pentru mine, Adrian Păunescu a fost un al doilea tată, e o pierdere, nu ştiu ce să spun. Oricît aş vorbi, aş spune foarte puţin. Dînsul s-a şi apropiat de mine, fiindcă ştia că murise tata. În inima mea are un loc foarte special, dacă mai adăugaţi şi simpatia faţă de Iris, simpatia faţă de Universitatea Craiova şi simpatia faţă de mine, ca dovadă că eu am cîntat şi fără Iris. Cum am văzut pe scroll la Antena 2, la emisiunea lui Mihai Morar, am rămas mai flămînzi în suflet şi mai goi în priviri. Aşa este.

- Cum v-a ajutat Păunescu?
- Noi am renăscut la Cenaclu, Adrian Păunescu ne-a salvat de oprimarea regimului. Ne-a adus de la căminul cultural cu 200 de locuri la stadioane cu 30.000 de spectatori. Era o expunere fantastică. În ultimul timp rămîn afectiv-emoţional din ce în ce mai singur. Adrian Pintea, Moţu’ Pittiş, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică. Toţi au avut ceva titanic, se spune că titanii sînt superiori zeilor. Nu ştiu ce să zic, Aline, ştii cum e, cînd te tai nu te doare imediat.

“Sînt viu!”
- Cum staţi cu sănătatea?
- Cum glumesc eu, sînt viu! Nu mai pot fi cum eram, văd normalitatea altfel de atunci. Singura certitudine e că nu mai sînt acelaşi, nu în sensul rău. Sînt diferit, mi-am schimbat priorităţile. E foarte clar, dacă nu era Rodi, soţia mea, nu mai stăteam acum de vorbă. Ea a crezut foarte mult, nu ştia că e compatibilă. Aşa a vrut Dumnezeu! Şi, că iar glumesc, în afară de faptul că iau cîte zece pastile zilnic, în rest, sînt în regulă. N-am restricţii foarte mari, dar la aproape 52 de ani trebuie să am mare grijă.

- V-am văzut fumînd. Aveţi voie?
- Nu, doar mă prostesc. Nu trag în piept.

- Nu era mai simplu cu o ţigară electronică?
- Nu, trebuie să simt şi eu izul. Pot garanta că nu trag în piept. Mi s-a explicat că ar fi mare păcat de succesul intervenţiei. Mă mai prostesc aşa, după cum ai văzut. Nu se pune problema, nu sînt inconştient.

- Pînă la intervenţia din Germania, aţi conştientizat vreodată că sînteţi atît de iubit?
- Nici nu ştiu cum aş putea să le mulţumesc celor care şi-au reglat pulsul cu al meu şi al Rodicăi atunci, pe 24 martie 2009. Ţin minte că este ziua de naştere a surorii mele, e şi Buna Vestire în calendarul ortodox. O să rîzi, dar, după Dumnezeu şi Rodica, a contat mult solidaritatea românilor. Nu-mi venea să cred că, la vremurile alea grele, lumea mai are timp să se gîndească şi la altcineva. Afectiv emoţional, pe lîngă bucuria reuşitei intervenţiei, primul şoc a fost cu Gheorghe Dinică, a murit acum un an, pe 10 noiembrie. Acum, cu maestrul Păunescu. Mi-e greu să spun cît mă doare. Au dispărut oameni foarte speciali pentru mine, s-au dus în pulberea de stele, cum spunea Adrian Pintea.

“Craiova e o echipă greu de iubit, dar, dacă ajungi să o iubeşti, nu-ţi mai iese din suflet. Mă bucur că întotdeauna a fost altceva”

“Să spun sincer, mi-a fost frică de retrogradare şi în campionatul trecut, mai ales după ce ne-a bătut Urziceniul cu 4-1″

“Voi fi acolo cînd Universitatea va lua un trofeu”

“M-a durut foarte mult cînd a plecat Claudiu Niculescu, l-am iubit enorm şi îl iubesc şi acum”

“Pe Gică Popescu nu pot să fiu supărat niciodată”

Soţia i-a donat o parte din ficat
Cristi Minculescu (51 de ani) a fost diagnosticat cu o boală rară, polichistică hepato-renală, moştenită de la tatăl său, care se caracterizează prin apariţia în ficat şi rinichi a unor chisturi ce pot afecta funcţiile organelor. Solistul a fost operat pe 24 martie 2009 la Regensburg (Germania), unde i s-a transplantat o parte din ficatul soţiei. Costurile, în valoare de 47.000 de euro, au fost suportate de statul român prin Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate. În momentul operaţiei, ficatul lui Minculescu avea 20 de kilograme. Un ficat normal cîntăreşte 2 kilograme. Solistul urmează în prezent un tratament cu medicamente pentru a-şi păstra imunitatea scăzută, astfel încît organismul să nu-şi creeze anticorpi şi să respingă ficatul primit în urma transplantului.

Găman şi Florin Costea
Solistul îi simpatizează pe Găman şi Florin Costea, dar nu are un jucător preferat. “Îmi place foarte mult Walter, cum îi spun eu lui Valerică Găman. Îmi place şi Florin Costea. Aştepţi şi tu de la jucătorii de la care şi colegii aşteaptă ceva. Trebuie să-i spun pe toţi, n-ar fi corect altfel. E vorba de Universitatea Craiova, nu joacă unii cu alţii. Tot din acest motiv nu pot să aleg nici un 11 ideal”. Cristi a mai spus că i s-a rupt sufletul cînd a auzit că Florin Costea şi Crăciun s-au accidentat grav.

Şocul retrogradării
Retrogradarea din 2005 l-a răvăşit pe Cristi Minculescu. “M-a durut că au plecat foarte mulţi jucători. Eu am avut un şoc foarte mare, treceam printr-o perioadă foarte grea, îmi murise mama, era şi tensiunea realizării albumului «Iris Maxima». La un moment dat, m-am trezit după amărăciune şi am zis că asta e, vom juca un an în Divizia B, cu toate că nu-mi venea să cred. Am simţit că se va termina prost. La începutul returului crescuse ecartul, m-am gîndit că nu mai e timp să mai refacem diferenţa. Din păcate, aşa s-a întîmplat. Am căzut aproape matematic la Timişoara, unde era Olăroiu antrenor, şi matematic am retrogradat cînd ne-a bătut Braşovul acasă”.

“Mititelu vine dintre suporteri”
Patronul Universităţii este apreciat de solist: “Adrian Mititelu este un om extraordinar de ataşat de Universitatea şi cu atît mai mult este admirat, fiindcă în aceste vremuri ţine foarte aproape de echipă. Dacă adăugaţi şi faptul că vine dintre suporteri, asta contează cel mai mult”.

CV - Vocea Irisului
Cristi Minculescu a debutat la trupa “Harap Alb”. La Iris a ajuns în 1980 şi a rămas pînă în 1982, cînd împreună cu chitaristul Adrian Ilie au înfiinţat trupa “Voltaj”. Locul său la Iris a fost luat atunci de Dan Bittman. Voltaj, o formaţie cu personalitate prea puternică pentru acele vremuri, s-a desfiinţat în 1983. Pînă la revenirea la Iris, în 1985, Minculescu a cîntat alături de Andrei şi Ioana Păunescu în trupa “Totuşi”, la Cenaclul “Flacăra”. Formula actuală a formaţiei Iris, fondată în 1977, rezistă de 24 de ani: Valter Popa (chitară), Doru Borobeică (bas), Nelu Dumitrescu (baterie), Cristi Minculescu (voce). Din 2002 li s-a alăturat şi Relu Marin (clape).

Chilianul Lobos a pledat pentru bucuria jocului. Fotbalul nu şi-a pierdut farmecul. Mulţumim!

Jonglează balonul pe piciorul drept. Sfera albă urcă şi coboară, preţ de cîteva respiraţii. CNN a conectat întreaga planetă la operaţiunea de salvare a celor 33 de mineri chilieni. În direct la TV balonul devenise un glob pămîntesc mai mic, ce ne-a strîns laolaltă. Văzîndu-l pe Franklin Lobos, încîntat de revederea cu mingea, am înţeles încă o dată că fotbalul înseamnă viaţă, speranţă, tăria de a lupta pînă la capăt. Cîteva momente televizate au fost mai eficiente decît tot marketingul sportiv al planetei. Imaginile au mers direct la ţintă, undeva între ventriculul stîng şi ventriculul drept.

Lobos era supranumit “Mortierul magic” datorită efectului ce-l imprima mingii la loviturile libere. În palmaresul său figurează o promovare în prima ligă cu anonima Cobresal, puţine prezenţe în selecţionata olimpică. Se angajase şofer la mină, pentru a-şi ajuta fiicele, Carolina şi Claudia, să-şi termine studiile. Aşa a ajuns prizonier în subteran la începutul lunii august. Zile şi nopţi de nelinişte, de zbucium, în care fotbalul a fost singura bucurie. Cu ajutorul firului optic ortacii au putut urmări, la şase sute de metri sub pămînt, partidele  echipei naţionale.

Cum credeţi că vor sărbători minerii? Vor juca o partidă de fotbal cu salvatorii lor. “Învingătorii vor merge la palatul prezidenţial, iar învinşii vor fi trimişi în mină”, a anunţat Pinera miza întîlnirii. Glumă nepotrivită? Mai degrabă ne provoacă o grimasă imaginile cu Liţă Dumitru, şofer şi el, descărcînd camionul cu marfă în zori de zi. Nu e ruşinos să munceşti, dar e dureros să vezi că un fost mare internaţional a părăsit ţara învins de sistem. La noi salvatorii mor şi ei în mină, cum s-a întîmplat la Petrila.

E trist să vezi cum mingea ne dezbină, ne împarte în tabere ireconciliabile. Fraţii Becali, Hagi şi Gică Popescu, într-o jumătate de teren, de partea cealaltă Mircea Sandu, Gheară, Lupescu şi Răzvan Lucescu. Publicul a rămas captiv în negura intereselor. Echipa naţională mai există doar în statistici, nu mai simţim că ne aparţine, nu mai vibrăm la meciuri. E carne de tun în războiul clanurilor, nimeni nu o ajută să găsească raza de lumină. În loc să fim solidari, numărăm abandonuri. Ultimul care a renunţat a fost Mirel Rădoi. Mingea e doar un obiect din recuzita de la serviciu. Nu mai e răsfăţată, giugiulită.

După unele studii, universul este finit şi are forma unei mingi de fotbal. Teoria a fost confirmată recent în Chile.

Uitaţi repriza secundă de la Norwich şi ne vom califica la turneul final. Anglia e o echipă de bătut

De ce ne-am retras? De ce? În repriza secundă, jumătatea noastră de teren a fost aglomerată ca un pub londonez la finalul unei zile de lucru. Teamă? Nu avea de ce să ne fie frică. Torje încheiase o repriză curajoasă cu o bară-avertisment. Lung a respins senzaţional şutul lui Henderson, apoi băieţii lui Psycho au început să curteze balonul, invitîndu-l la plimbări prelungite prin preajma careului. Nimic incitant, cîteva întîlniri la steagul din colţ, puţine de povestit într-o cronică.

De ce am pierdut? Am asistat la un scenariu clasic. Ne-am mulţumit cu puţin, am stat la ciupeală şi acum riscăm să ne înecăm ca francezul la mal. S-a văzut că Silviu Lung jr. nu mai este titular la Universitatea Craiova. La primul gol a boxat mingea unui adversar şi a plonjat tardiv, poate şi uşor mascat. Să nu uităm că Lung a salvat România în Rusia şi că, deocamdată, e singura variantă rezonabilă pentru postul de goalkeeper. Bărboianu a fost deseori depăşit, Alexe trebuia schimbat mai repede, Andrei Ionescu a punctat numai în caseta tehnică. Nu-i condamnaţi definitiv, a fost doar 1-2, lăsaţi jos pietrele pînă marţi. Chiar şi cu o atitudine mioritică, am cedat după un fault în atac. Găman a fost dezechilibrat de Sturridge, iar arbitrul Tagliavento i-a făcut vînt Angliei spre turneul final.

De ce a fost meciul pe Dolce? Sînt comentatori buni acolo, dar postul are o cotă mică de piaţă. Un pic de respect pentru suporterii naţionalei n-ar strica. Pentru cîţiva galbeni, FRF vinde orice. A schimbat culoarea echipamentului, fiindcă aşa a vrut Ursus, a privat acum publicul de o întîlnire cu miză, pentru a sprijini o televiziune să-şi trîmbiţeze ambiţiile în faţa concurenţei. Dacă vom continua să ascundem fotbalul, dacă nu vom găsi o modalitate de a facilita accesul microbiştilor la spectacol, vom constata că stadioanele se vor goli, că sponsorii vor fi tot mai puţini. E trist şi că revanşa e programată la Botoşani, pe un stadion cu doar 6.000 de locuri. Nu ştim dacă e o superstiţie sau dacă federalii au dorit să le mulţumească gazdelor pentru ajutorul primit în preliminarii. Cert e că, dacă meciul s-ar fi disputat la Craiova, cu Săndoi pe bancă şi cinci juveţi în lot, tricolorii ar fi fost încurajaţi de 20.000 de fani focoşi.

De ce mai credem în calificare? Pentru că avem nevoie doar de un 1-0. Pentru că ne-a plăcut cursa lui Gardoş, din care s-a născut golul insistentului Hora, pentru că Bicfalvi ştie jocul, pentru că Torje e un ghem de foc, pentru că Anglia e uşor de citit. Un singur lucru îi cerem selecţionerului, să simtă băieţii lui Pearce că joacă în deplasare. Pe ei, pe poarta lor!

Antrenorii care vin la Vaslui trebuie să-şi adauge o clauză în contract

Nu doar Boc nu face poc. De la jocurile politice trecem la războiul nervilor. Asistăm la un meci pe bune, fără plasă de siguranţă. La Vaslui se dau lupte grele. Adrian Porumboiu e pasionat de istorie. A pustiit vestiarul să sperie duşmanul, a incendiat declaraţiile. Fotbaliştii s-au ascuns în păpuşoi, la ordinul comandantului, urmează bombardamentul nocturn cu ştiuleţi. Cînd pui linte în mălai, mămăliga explodează. Fiorul patriotic răscoleşte patria. Căpşunarii sînt răzbunaţi!

Aşa se consolidează brandul de ţară. Se întorc “francezii”, nu mai avem loc de spanioli. Cronicarul a consemnat succint gîndurile inamicului terorizat cu rîul, ramul: “Nu veniţi în România! Ar putea să fie periculos!”. Din peisaj nu lipseşte ţeapa. În vîrful ei stă bine înfiptă clauza de un milion de euro. “Am pus clauza pentru mine”, s-a justificat Porumboiu, degrabă vărsătoriu de sînge de antrenor. Degeaba! Galacticul Lopez Caro a învăţat legea gravitaţiei cînd a văzut lacătul de pe uşa vestiarului. Pe aici nu se trece!

Nu poţi să nu te întrebi cum a reuşit Porumboiu să producă zeci de milioane de euro, de ce un tip mobilat intelectual ajunge lesne în situaţii penibile, de ce se dă în stambă la televizor, de ce nu-şi respectă cuvîntul. Un contract nu poate fi rupt la prima suflare de vînt. Dacă Porumboiu ar fi la fel de impulsiv şi în agricultură, ar fi muritor de foame. Ar semăna grîu, s-ar răzgîndi peste două luni, că nu-i place cum arată holda, ar pune porumb în locul grîului, s-ar enerva că nu creşte mai repede, ar băga iar tractoarele pe cîmp şi ar cultiva sfeclă de zahăr, şi tot aşa, pînă trece ziua recoltei.

Guardiola ar fi fost doar un filozof şomer dacă Adrian Porumboiu era preşedintele Barcelonei. Ţine de manelismul fotbalului să-ţi aduci un antrenor cu Realul în CV, fără să-l cunoşti, fără să ştii dacă e compatibil cu obiectivul pe care ţi l-ai propus, fără să-i oferi timp să cunoască prima ligă, să schimbe şi jocul echipei, şi meniul.  Pentru trofee ai nevoie de o strategie coerentă, nu de fiţe carpatine. Analizezi un antrenor după şase luni, nu după şase etape. Dacă vrei minuni, angajează-l pe David Copperfield. Porumboiu reacţionează strident, obişnuit cu tehnicienii români, care negociază în genunchi şi semnează cu ochii închişi, făcîndu-şi cruce cu limba în cerul gurii. Să nu ne ascundem după cucuruz, situaţia e jenantă. Nici un semn de solidaritate din partea breslei venerabilului Mircea Rădulescu, probabil că sînt prea ocupaţi cu tactica.

Măcar la aroganţe îi batem pe spanioli. N-avem nici o şansă să învăţăm tiki-taka. După cîteva pase, ne enervăm că golul întîrzie şi dăm afară antrenorul.

Anotimpul risipitorilor. Pleşan merge în Fanţa, Luţu pleacă în Iordania
Şase ani au trecut de atunci. Pe 28 aprilie 2004 România distrugea Germania, în Giuleşti, cu 5-1. Golul partidei, vă reamintiţi, l-a înscris Pleşan. Mai găsisem un urmaş al lui Hagi. A fost umilinţa supremă pentru nemţi: “Am ajuns rău dacă ne-au bătut şi ăştia!”. Din orgoliul rănit  al lui Lahm s-a născut naţionala care a disputat o finală de campionat european şi a prins bronzul în Germania 2006, apoi în Africa de Sud.
Mămăliga lui Pleşan n-a explodat. Nicăieri n-a mai jucat ca la Craiova. La “Poli” ne-a amintit printre picături de jucătorul arţăgos şi tehnic pe care l-a simpatizat “Regele”. A schimbat scenele ca un actor de circ. Lume, lume, a venit magicianul! Hai să-l aplaudaţi pe artistul care a îmblînzit panzerele! Craiova-Dinamo-Timişoara-Steaua. Un Casanova al gazonului. Declaraţiile de dragoste ale lui Mihăiţă au devenit mărci înregistrate. Le-a dat papucii şi impresarilor, chiar în timpul negocierilor, şi a ieşit tiptil pe uşă. 

Golul secolului şi golul deceniului. Al lui Mihăiţă poate fi studiat la ASE. Ambalajul bate conţinutul. A pus în mişcare bani, a generat investiţii şi pierderi. Steaua l-a cumpărat cu un milion de euro şi i-a făcut vînt cu 100.000 la Arles. Un arlechin în Ligue 1, ce l-a încîntat la repetiţii pe antrenorul Michel Estevan. Accidentările, hoinăreala, automulţumirea l-au transformat într-un mijlocaş neperformant. Franţa îi oferă prilejul de a mai scoate un DVD de colecţie. La 28 de ani nu are marfă pentru un Best Off. E timpul pentru un restart.   Un alt risipitor ţine prima pagină a ziarelor de sport. Ionuţ Luţu intră în direct la Al Jazeera. Nici că se putea un nume mai haios pentru fotbalistul ce aduce zîmbetul. Al Jazeera nu e televiziunea la care vă gîndiţi, ci o formaţie din prima ligă iordaniană. “Să nu mă răpească Bid Laden”, a comentat Luţu vestea.

La 35 de ani, Hagiluţu e iar gata de drum. Dacă am pune cap la cap toate echipele la care a jucat, ar ieşi o listă mai mare decît fostul idol al suporterilor olteni. După ce l-a scos din fotbal pe Ogică, a chemat lăutarii în Coreea de Sud şi a mers pe urmele lui Borat în Kazakhstan, Luţu pune din nou degetul pe globul pămîntesc. A nimerit lîngă Marea Moartă, să arate că nu e un fotbalist terminat. E reprezentantul unei ţări cu tot mai puţine ambasade. Patria driblingului, ţinutul spectatorului răsfăţat. Fentele sale n-au nevoie de traducere. Produc bucurie pe orice stadion, ar putea inspira şi un desen animat. E greu să-l certăm pe Luţu, să-i reproşăm anii de pelerinaj. E mai indicat să nu ratăm următorul meci.                                         
                       

Mingea poate schimba vieţi. Dacă nu credeţi, întrebaţi-l pe Cornel Gocescu

“Sportul mă ajută să lucrez în echipă, să-i încurajez pe alţii, să fiu încurajat. Fotbalul mă învaţă să pierd, să cîştig, să nu mă supăr. Practic, asta e viaţa”. Cornel Gocescu nu e un filosof. N-are studii înalte şi nici rău de înălţime. Era pregătit să intre în case prin acoperiş sau prin balcon. I se spunea “Spiderman” pentru agilitatea sa. A dat lovituri în Franţa, Germania şi Austria. Pînă într-o zi, cînd mafia cecenă a vrut să-l racoleze la Nisa şi s-a speriat. A revenit acasă, s-a înscris în programul “Teen Challenge” din Bucureşti. De acolo a fost selecţionat de Mihai Rosuş pentru “Homeless World Cup”, competiţie găzduită de Milano în toamna trecută.

Fotbalul îi oferea şansa să se reintegreze. A reînvăţat să respecte regulile şi un program strict pentru un tînăr condus pînă mai ieri de instinct. Nimeni nu-l privea cu subînţeles. Mingea era liantul ce unea sufletele şi dribla barierele sociale. Prezenţa Cupei Mondiale veritabile la turneul oamenilor străzii de la Milano n-a fost doar gest de generozitate. Era un mesaj. Nu există două lumi, ci una singură. Să nu mai ţinem ochii închişi. Trofeul, din aur de 18 carate, a fost supravegheat de un singur paznic, în timp ce la Bucureşti, cîteva luni mai tîrziu, era escortat de huidumele de la BGS cu glonţ pe ţeavă. Cornel s-a pozat cu trofeul, l-a sărutat, l-a mîngîiat, s-a făcut o excepţie de la protocolul ce prevede că acest privilegiu este rezervat doar campionilor mondiali.

Mulţi n-au fost de acord cu decizia lui Blatter de a organiza Cupa Mondială în Africa de Sud. Citim zilnic despre jafuri, ne minunăm de elefanţii care taie calea autovehiculelor ce transportă echipele. Uităm că din buzunarele noastre dispar în fiecare minut bani, subtilizaţi de clientela politică. În loc de elefanţi sau girafe, pe stradă trece Nuţu Cămătaru, călare pe un roib, iar gorilele opresc circulaţia să galopeze şeful. Ovidiu Ioaniţoaia a aşteptat trei ore pentru o acreditare. La Deva, un pensionar a stat trei ore la coadă să primească ştampilele necesare pentru a-şi putea ridica medicamentele.

E ora bucuriei. Africa de Sud va stabili legături economice, va avea încasări din turism, va beneficia de infrastructura creată pentru acest Mondial. “O minge poate schimba lumea”, a fost sloganul milanez. Se vor schimba şi destine in Africa de Sud. “Sportul m-a ajutat să am o altă perspectivă a vieţii”. Pe Cornel îl puteţi găsi la Marriott, unde face curăţenie în bucătăria unui restaurant. S-a logodit şi aşteaptă nunta. Înaintea sărutului iubitei, a fost sărutul Cupei Mondiale.