July 2011 ↓

Într-un campionat ce oferă rar spectacol, două echipe frumoase promit să nu trădeze fotbalul

Rapidului nu-i stă bine cînd porneşte drept favorită. N-a învăţat pasul cadenţat, n-are rutina victoriilor scrîşnite. Pariorul care i-ar intui bioritmul nu şi-ar face griji din cauza crizei economice. Rapidul e gustul dulce-amar. Giuleştenii pot scrie biblioteci despre întîmplări cu final neaşteptat.  Acesta e Rapidul. Dacă s-ar schimba într-un mutant devorator de puncte, n-ar mai avea farmec.

Răzvan Lucescu şi-a asumat eşecul. Un gest care poate atenua impactul înfrîngerii. O ipostază suprinzătoare pentru selecţionerul ce îmbrăca nonşalant armura scuzelor. George Copos a plecat de la stadion fără să dea vreo declaraţie. Nimic nou. Mai grav ar fi dacă ar da bir cu fugiţii în ziua cînd trebuie să plătească salariile. Rapid a început tare meciul şi s-a fîstîcit după ce a primit golurile. Mihai Roman aşteaptă o invitaţie să tragă la poartă, Surdu ajunge tot la capitolul “reconfigurare traseu”, Alexa e prea nervos, iar Grigorie intră să fie la număr.

Joi seară, ultimul antrenament al Universităţii la Cluj, pe baza Clujana. La unul dintre exerciţiile de evitare a presingului adversarului, mingea ajunge la Claudiu Niculescu. Nu are nici un om în preajmă, practica bate des teoria. Clau-gol îşi aşează balonul pe dreptul şi prinde un şut ce provoacă aplauzele şi ovaţiile fanilor, veniţi la şedinţa de pregătire să strige “Batem Rapidul!”. Balonul a părut că va ţinti tabela, dar a coborît brusc şi a smotocit plasa.

Mediaş, două zile după. Niculescu s-a întors cu Deac în spate, a scăpat din strînsoare şi a avut timp să-şi aleagă execuţia. Coman n-a înţeles-o, mai lipsea doar să-l aplaude. Înainte, Duarte, încă neconectat la competiţie după o nouă vacanţă prelungită, a muşcat cu poftă din covrigul trimis de Claudiu. Cu Niculescu nu-i bine să te joci. Aşa moş cum îl văd unii, are nevoie de o clipă de neatenţie şi te-a executat. Cînd apare numărul 9 de la “U” miroase a praf de puşcă. Nigerianul Tony trebuie să aibă răbdare. Claudiu se va retrage la finalul sezonului. Pînă atunci în dreptul vîrfului scrie “Rezervat Claudiu Niculescu”.

Baza Clujana, sîmbătă dimineaţa, în urmă cu doi ani. “U” Cluj era cu un picior în liga a treia. Cîmpia Turzii era un adversar facil, dar fanii aşteptau un semn de la Arad, unde ACU întîlnea pe FC Bihor. Rîndurile alb-negre pulsau împreună, aşteptau sentinţa în picioare, cu fularele ridicate. Nu era nevoie de o cronică, ci de o electrocardiogramă. Suporterii cîntau imnurile ca să-şi alunge teama. Dorinel Munteanu îşi săruta cruciuliţa, jucătorii se rugau. Într-un tîrziu radioul a risipit grijile. Orădenii nu s-au predat, au scos remiza ce salva Universitatea de la o nouă ruşine. Incredibil cum se deapănă firele vieţii! “Şepcile roşii” sînt în faţa unei noi încercări. Învaţă să se bucure. Fiecare meci e un cadou.

La Mediaş am văzut două echipe care joacă fotbal, care nu bubuie mingile. Universitatea nu este o surpriză, nu uitaţi cum s-a descurcat în returul precedent. Cu un lot omogen, cu un antrenor hotărît să-şi justifice cota de piaţă, cu un finanţator implicat, “U” este o trupă de luat în seamă chiar şi în bătălia pentru titlu. Mai e ceva. Încă nu s-a descoperit leacul împotriva presiunii clasamentului. Rapidul poate depune mărturie. “U” abia acum a ajuns la rînd.

Universitatea n-are cum să dispară definitiv. O aştept să joace din nou

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu nu cred că nu mai există Universitatea Craiova. Nu pot scrie un text neutru, trăgînd cu ochiul la paragrafele din regulamentul FRF. Nu-i pot consola din vîrful buzelor pe suporterii cărora li s-a amputat deodată, în miezul zilei, o parte din viaţă. “Ştiinţa” n-a fost doar o echipă de fotbal. A fost un reazem în zilele anoste din epoca în care sportul era singura bucurie îngăduită de regim. A fost prietenul alături de care traversai încă o săptămînă aşteptînd să-l auzi pe Domozină anunţînd golul cînd mingea era încă în terenul advers. “Fotbalul nu e o problemă de viaţă şi de moarte, e mult mai mult decît atît”, e una dintre expresiile celebre din lumea microbiştilor. Pentru Universitatea a rămas doar moartea şi regretul că merita o viaţă mai dulce.

Craiova a fost pumnul ridicat împotriva sistemului care împărţise campionatul în două mari feude. Ne-a alungat complexele cînd a învins la Leeds, ne-a făcut să fim mîndri că nu sîntem mai prejos decît Brehme şi Passarella. Cînd mingea era la Balaci, simţeai că eşti egalul zeilor. Nimic nu părea imposibil. A fost pînă la urmă un zbor neterminat, frînt de trădările perverse ale celor care-i juraseră credinţă. Pe nostalgii “Craiovei Maxima” îi veţi recunoaşte uşor. Se vor fotografia în vacanţă, în pieţele moleşite de soare, alături de leii sculptaţi în piatră, vor zîmbi amar cînd vor privi cerul albastru, acoperit, pînă mai ieri, de căciulile aruncate în aer la golurile cu Fiorentina sau Kaiserslautern.

Ce straniu sună acum alintul “Campioana unei mari iubiri”. Nici măcar în al 12-lea ceas nu i-a sărit nimeni în ajutor. Sper ca personajele care conduc judeţul Dolj şi oraşul Craiova să nu candideze pentru o funcţie în Parlament şi să nu ajungă, Doamne Fereşte!, în echipa guvernamentală. Nu m-aş simţi reprezentat de astfel de momîi, fără glas şi fără coloană vertebrală. Nici suporterii nu sînt cauţionaţi. Au cedat prea uşor. Cînd Genoa n-a primit dreptul de a evolua în Serie A, a fost revoluţie în oraş. Nu este un îndemn la violenţă, dar mă aşteptam să se strîngă undeva, lîngă stadion, măcar pentru a-şi jeli echipa pierdută. Mîine va fi tîrziu, deja e prea tîrziu. Sutele de mii de fani ai “Ştiinţei” pot sensibiliza un investitor să aducă apă vie în Bănie.

Lui Adrian Mititelu i-am făcut un favor cînd l-am comparat cu Dinel Staicu şi cu Gigi Neţoiu. Omul se agaţă cu dinţii de emblema “Ştiinţei”, refuzînd cu obstinaţie să accepte evidenţa. Un virus mortal a condus Craiova pe ultimul drum. Nu i-au lipsit doar banii şi priceperea, ci şi un control psihologic.

Fotbalul oltenesc are resurse bogate. Dar aici e vorba despre Universitatea Craiova, nu de un club oarecare din zona unde scria poveşti Iancu Jianu. Şi, dacă e nevoie de o minune ca “Ştiinţa să renască, daţi-mi voie să cred în miracole.

Poli o ia de la capăt. Ar fi bine dacă nu ar fi însoţită de Marian Iancu

Seismul cu epicentrul la Casa Fotbalului n-a irosit încă toate replicile. Timişoara e numărată în picioare. Refuză să plece Fruncea. 6.000 de bănăţeni s-au strîns recent în Piaţa Operei pentru culori, pentru a rosti răspicat un mare “NU”. N-au rupt rîndurile, sînt umăr lîngă umăr, de la rector pînă la vînzătorul de la tonetă. De acolo porneşte reconstrucţia. Înaintea calculelor pentru buget, a transferurilor, a discuţiilor despre componenţa seriei vestice a ligii secunde, e reconfortant că inima echipei e sănătoasă, că bate la fel de puternic. La Craiova, de exemplu, au ieşit la miting doar 1.000 de fani, iar autorităţile au tăcut mîlc.

Timişoara a mai suferit pierderi grele. Au dispărut Chinezul şi Ripensia. Poli va dăinui a fost mesajul fanilor bănăţeni, oameni trecuţi prin terapia de şoc a finalelor pierdute, a şanselor irosite chiar la potou. După ce furia va dispărea, urmează analiza. Ar fi timpul ca Poli să redevină echipa Banatului. Să nu mai depindă de toanele şi finanţele lui Marian Iancu, un investitor care sare mult prea des peste limitele dialogului civilizat. Oraşul trebuie să facă un efort pentru a-şi recupera brandul. Sprijinul ferm al autorităţilor e un atu. Iancu a readus palmaresul istoric. A fost singura sa victorie. Cam puţin pentru un zbucium atît de mare. Deşi a făcut afaceri cu petrol, Marian Iancu s-a jucat cu focul pînă s-a ars.
E firesc ca Timişoara să se considere nedreptăţită. Sînt atîtea cluburi cu datorii! Într-o ţară, unde unul dintre sporturile naţionale e fentarea Fiscului, Politehnicii i s-a cerut perfecţiunea, i s-a cerut un dosar fără pete. Dincolo de vreun plan malefic scornit de cancelaria lui Mircea Sandu, conducerea vicecampioanei e în culpă, fiindcă a lăsat Politehnica la cheremul judecăţii federale.

Nu e necesar ca graniţa să fie mutată la Orşova. Măcar din consideraţie pentru Traian Lalescu, profesorul bucureştean care a înfiinţat echipa de fotbal în 1921. Acelaşi Lalescu a pledat cauza Banatului la Conferinţa de Pace de la Paris, publicînd şi monografia “Le problème ethnographique du Banat”. Din păcate, n-a putut conduce ofensiva şi la TAS.

Vor fi meciuri tari şi în “B”. Pînă la următoarea întîlnire cu Dinamo va fi derby-ul cu UTA, cel puţin la fel de încins. Partida din 2002, cînd “Bătrîna Doamnă” a revenit pe “Dan Păltinişanu” de la 0-2 şi 2-3 şi a cîştigat cu 4-3 prin golul lui Chitescu, din ultimul minut, creionat de insistenţa lui Njock, a intrat în folclorul galeriilor.

Vor pleca fotbaliştii importanţi, dar Timişoara are resurse în propria pepinieră, a cîştigat titlul la juniori “A”. Vor intra la joc Dăruială şi Velici. Istoria merge mai departe, nu se opreşte la borna 90. O sărbătoare amară pentru Poli. Va veni şi ziua revanşei, ziua cînd orizontul, văzut din Piaţa Operei, va fi violet.