July 2010 ↓

“U” Cluj sau cînd mingea pune lumea în mişcare. De ce cresc vînzările de carburanţi

Am intrat în direct cu ştirile de weekend. Le ştiţi, cele cu reporterii care transmit frenetic, de pe marginea străzii, despre fluenţa traficului pe Valea Prahovei. Vă recomandăm să mai evitaţi o rută, Cluj - Alba Iulia, la final de săptămînă sau în zi de meci. Aşteptăm şi un nou semn de circulaţie. Atenţie, trec fanii Universităţii Cluj! Duminică, am văzut un convoi întins pe zeci de kilometri, de maşini ornate cu fulare şi steaguri alb-negre. Ţîncii, tinerii şi copiii de ieri dornici să nu rateze momentul reîntoarcerii Universităţii. Uniti de o promisiune: “Viaţa asta ţin cu U”. Surprinzător pentru mass-media, care repetă cu voce tare elucubraţiile lui Gigi Becali despre ţaca-paca şi-l descrie pe fostul joagăr Dorel Stoica, drept un nou Liţă Dumitru, nu erau drumeţi cu stea în frunte.

“U” nu e o debutantă. În cartea de identitate scrie supravieţuitor. Anul trecut, atingea culmea penibilului la Deva, unde careul clujenilor devenise parc de distracţii pentru “galacticii” Lintaru şi Biţiş. 0-3 şi ştreangul retrogradării la gît. A scăpat în ultima rundă de liga a treia, pentru că portarul ISCT-ului, Szolomajer, a tratat-o cu mănuşi, iar Bihorul nu s-a predat la ACU. După un singur sezon, cu un patron-jucător, a reapărut în prime-time. La Alba Iulia n-a pierdut echipa care a promovat, ci o altă formaţie. Florian Walter a cumpărat 14 fotbalişti, în frunte cu Claudiu Niculescu, şi l-a mandatat pe Marian Pană, din motive de licenţă Pro, să antreneze Turnul Babel, trimiţîndu-l după ţigări pe Dulca. Finanţatorul dă vina pe omogenitate şi pe faptul că eşalonul secund s-a terminat mai tîrziu. În anotimpul crizei financiare, Universitatea nu e meteodependentă. E unul dintre cele mai sigure cluburi, iar acesta e un atu serios.

Universitatea a fost în pană de idei la Alba Iulia, la fel ca în ultimele două amicale. A acceptat uşor dominarea Stelei, nu a mişcat în front. N-a fost nici tiki, nici taka. Tobă nu a făcut zgomot, Boştină a fost un cavaler fără lance. Entuziasmul tribunei nu l-a molipsit pe Marian Pană, care a propus o partitură tristă, de fost fundaş. Riscăm un pariu. Că Mister Pană va fi primul tehnician demis, mai ales că lui Walter îi place joaca asta, şi-a făcut mîna la matineu.

Am recîştigat o tribună, fie ea şi în exil, aşteptînd să se ridice noua arenă, nu încă o echipă.”Important este să facem totul ca lumea să vină la stadion”, a spus Hagi. Caz rezolvat. Cînd joacă “U”, nu vor fi locuri goale nici pe şoseaua ce leagă Clujul de Alba Iulia.

Rapidul ia viteză. Mingea e la Copos. 2-0 e un scor periculos, dacă patronul nu e parolist 

Principe de Caro să fii şi tot n-ai putea nega evidenţa. Rapidul trebuie luată în calcul în lupta pentru titlu. Giuleştiul are deja un trofeu în buzunar. Dacă fotbalul s-ar juca în 12, Şumudică ar dansa din buric în fiecare etapă. Suporterii cîntă nonstop, peluza lor nu se scufundă nici pe timp de criză. O singură voce, o singură inimă, o pasiune unică. “La Bombonera” alb-vişinie. Dacă nu ştiţi istoria Rapidului, ascultaţi-i imnul, cîntecele! E o lecţie deschisă, mereu încîntătoare.

Vasluiul n-a fost surpriza aşteptată. Mirare a produs Rapidul, aplauze a stîrnit Şumudică. Nu-l certaţi pe Şumi pentru numerele de pantomimă. Nu ţin de Teatrul Giuleşti. La noi, antrenorul stă pe un scaun electric şi trăieşte fiecare partidă de parcă ar fi ultima. Transplantul braşovean a reuşit, pacientul are poftă de viaţă. Rui Duarte şi-a marcat clar teritoriul, Roman e un “bondar” sîcîitor, iar Sburlea şutează din orice poziţie. Cînd mai ai un fotbalist care execută fazele fixe ca Spadacio, cînd Costin Lazăr driblează ca un brazilian, cînd Herea şi Cesinha înscriu şi cu capul, e limpede că tabela, ce indică 2-0, nu s-a defectat.

Zilele trecute, Dinu Vamă mărturisea la “Băieţii de la 7″ că Rapid ştie tot despre Vaslui, începînd cu sistemul de joc şi terminînd cu rezervele. O probă de profesionalism. În schimb, Lopes Caro abia acum a făcut cunoştinţă cu campionatul lui Mitică. Scuze, Mister! Avem şi noi un Real. E Real Giuleşti, iar fanii strigă “Hai Rapidul, Hai Realul / Campionii de la anu’!”. Fostul antrenor al “galacticilor” le-a schimbat alimentaţia moldovenilor şi s-a văzut. Burdujan şi colegii săi au avut morcovi în şorturi. Două ocazii neutralizate de Bornescu, poznaşul Sînmărtean a tras de cîteva ori preşul de sub fundaşi şi multă încrîncenare. Prea puţin pentru un derby, prea puţin pentru titlu. Vasluiul are forţa să revină, nu-i reduceţi cota la casele de pariuri. Încă nu e gata Rivas, încă nu e apt Bodipo, Lopez Caro nu e încă familiarizat cu meniul autohton.

Un singur lucru a contrastat cu fiesta vişinie. Daniel Pancu era îmbrăcat în galben-verde. Bannerele şi primirea incandescentă n-au putut masca absurdul situaţiei. Nu ştim cine e vinovat, dar suspectul seamănă cu un marinar de cursă scurtă care îşi iscăleşte obligaţiile din contracte cu cerneală simpatică. “Mi-a furat banii. Nu voi mai juca niciodată la Rapid”, declara Pancone. Să-l lăsăm pe George Copos, să nu stricăm bucuria unor oameni prea des încercaţi. E momentul Rapidului. Rîul, ramul, Şumudică. Aţi uitat că Şumi a sărutat iarba de pe fosta potcoavă? Giuleştiul nu i-a rămas dator.

CFR Cluj se întoarce la locul faptei. Craioveni, vă ţin picioarele?
Care e diferenţa dintre o echipă mare şi un cetăţean obişnuit al campionatului? Orgoliul! Nu trofeele, nici preşedinţii costumaţi în generali sovietici, cu salbe de medalii la gît. Orgoliul e combustibilul ce alimentează complicata maşinărie a unui club de fotbal cu pedigree. Joci sub presiunea amintirilor.

Dacă mîndria ar fi convertibilă în puncte, Craiova n-ar lipsi de pe podium. Procesul tehnologic n-a reuşit încă în Bănie. Nu e de mirare. Deşi e alintată “Ştiinţa”, echipa nu e condusă de oameni de ştiinţă. Transferul lui David Lopes a reaprins scînteia, Universitatea şi-a setat Europa League pe GPS. Dă-le oltenilor un fir de aţă şi-ţi vor broda o poveste frumoasă. Măcar după prima sa declaraţie, fundaşul brazilian a înţeles că Oltenia e patria tuturor posibilităţilor: “Îmi propun să joc cît mai bine, să dau maximum la fiecare meci şi să rămîn alături de echipă indiferent de situaţie”. Naufragiată pe Insula Eternei Speranţe, Craiova îşi scrie horoscopul în funcţie de maree.

Sorţii au fost generoşi cu Universitatea. Primul adversar e CFR Cluj. Ultima partidă ar  fi avut nevoie de un test poligraf, iar Mercedesul lui Mititelu s-a ales cu un parbriz nou. Desfăşurătorul a fost rocambolesc. 2-0, om în plus pentru juveţi, şi apoi o prăbuşire lentă şi jenantă. CFR mai comandă o vitrină pentru trofee, Universitatea joacă la ruleta promisiunilor. Sîmbătă, oltenii pot scăpa de povara unei înfrîngeri mai ruşinoase decît o indică scorul. Dincolo de bugete şi de achiziţii va decide orgoliul. Crampele musculare n-au ce căuta într-un joc al bărbaţilor.

 CFR s-a întărit evident, Bjelanovici şi Kivuvu vor provoca migrene rivalilor. Vorbim de o campanie de achiziţii eficientă. De ce? Pentru că fotbaliştii au fost recomandaţi de antrenorul Mandorlini, spre deosebire de anii în care Iuliu Mureşan şi diverşi impresari scriau agenda tehnicianului. Craiova n-a depăşit încă etapa preşedintelui-care-se pricepe-la-tot. Există şi un punct comun, ambele formaţii sînt vulnerabile în zona fundaşului stînga. Delegarea lui Alexandru Tudor pune şi ea gaz pe focul partidei. Craiova e păţită, Brad Pitt a ars-o chiar în meciul de cupă cu campioana, cînd lui Florin Costea i-a fost anulat un gol valabil. Să nu discutăm încă arbitrajul, sînt destui care au această sarcină în fişa postului.

După Supercupă, Iuliu Mureşan spunea că formaţia din Gruia are mentalitatea Stelei, varianta 1986. “Ştiinţa” nu are nevoie de implanturi de personalitate, trebuie să fie ea însăşi, chiar dacă joacă la Severin, într-un exil ce se prelungeşte prea mult.

Anotimpul risipitorilor. Pleşan merge în Fanţa, Luţu pleacă în Iordania
Şase ani au trecut de atunci. Pe 28 aprilie 2004 România distrugea Germania, în Giuleşti, cu 5-1. Golul partidei, vă reamintiţi, l-a înscris Pleşan. Mai găsisem un urmaş al lui Hagi. A fost umilinţa supremă pentru nemţi: “Am ajuns rău dacă ne-au bătut şi ăştia!”. Din orgoliul rănit  al lui Lahm s-a născut naţionala care a disputat o finală de campionat european şi a prins bronzul în Germania 2006, apoi în Africa de Sud.
Mămăliga lui Pleşan n-a explodat. Nicăieri n-a mai jucat ca la Craiova. La “Poli” ne-a amintit printre picături de jucătorul arţăgos şi tehnic pe care l-a simpatizat “Regele”. A schimbat scenele ca un actor de circ. Lume, lume, a venit magicianul! Hai să-l aplaudaţi pe artistul care a îmblînzit panzerele! Craiova-Dinamo-Timişoara-Steaua. Un Casanova al gazonului. Declaraţiile de dragoste ale lui Mihăiţă au devenit mărci înregistrate. Le-a dat papucii şi impresarilor, chiar în timpul negocierilor, şi a ieşit tiptil pe uşă. 

Golul secolului şi golul deceniului. Al lui Mihăiţă poate fi studiat la ASE. Ambalajul bate conţinutul. A pus în mişcare bani, a generat investiţii şi pierderi. Steaua l-a cumpărat cu un milion de euro şi i-a făcut vînt cu 100.000 la Arles. Un arlechin în Ligue 1, ce l-a încîntat la repetiţii pe antrenorul Michel Estevan. Accidentările, hoinăreala, automulţumirea l-au transformat într-un mijlocaş neperformant. Franţa îi oferă prilejul de a mai scoate un DVD de colecţie. La 28 de ani nu are marfă pentru un Best Off. E timpul pentru un restart.   Un alt risipitor ţine prima pagină a ziarelor de sport. Ionuţ Luţu intră în direct la Al Jazeera. Nici că se putea un nume mai haios pentru fotbalistul ce aduce zîmbetul. Al Jazeera nu e televiziunea la care vă gîndiţi, ci o formaţie din prima ligă iordaniană. “Să nu mă răpească Bid Laden”, a comentat Luţu vestea.

La 35 de ani, Hagiluţu e iar gata de drum. Dacă am pune cap la cap toate echipele la care a jucat, ar ieşi o listă mai mare decît fostul idol al suporterilor olteni. După ce l-a scos din fotbal pe Ogică, a chemat lăutarii în Coreea de Sud şi a mers pe urmele lui Borat în Kazakhstan, Luţu pune din nou degetul pe globul pămîntesc. A nimerit lîngă Marea Moartă, să arate că nu e un fotbalist terminat. E reprezentantul unei ţări cu tot mai puţine ambasade. Patria driblingului, ţinutul spectatorului răsfăţat. Fentele sale n-au nevoie de traducere. Produc bucurie pe orice stadion, ar putea inspira şi un desen animat. E greu să-l certăm pe Luţu, să-i reproşăm anii de pelerinaj. E mai indicat să nu ratăm următorul meci.                                         
                       

România a ajuns pe locul 42 în clasamentul FIFA. Se poate şi mai rău?

Naşule, dormi? Hai că am ajuns la kilometrul 42. Mergem mai departe? Uşor, pe prima bandă, să nu încurcăm traficul, că am rămas de căruţă. Unde sîntem? Am ajuns în lumea a treia. Salut, Răzvan! Aţi aflat? Sîntem pe locul 42 în clasamentul FIFA Coca-Cola. Să vedem jumătatea plină a paharului. Sîntem în primele 50 de echipe din lume!!! Să privim acum jumătatea goală a cupei. Uneori, cînd pacientul acuză stări de greaţă, medicii recomandă o doză mică de cola. “Eu, Gică Popescu, nu pot să accept acest clasament. Cei de la lot trebuie să-l refuze, n-au voie să accepte ca Gabon să fie în faţa noastră. Mi-e teamă însă de mai rău”. Suferim de melancolie, maladie ce nu trece cu o cola rece.

Lucrurile se leagă. Fotbalul este oglinda realităţii economice. Am isprăvit 42 de kilometri de autostradă, între Turda şi Gilău, sîntem în spatele Gabonului în ierarhia sportivă, cocoţaţi pe fotoliul cu numărul 42. Oficial, am pierdut 14 poziţii de la ultima actualizare. Pe bune, sîntem în cădere liberă de 20 de ani. Am tras ca de un elastic de generaţia lui Hagi şi Gică Popescu. Ştiam că şnurul se va rupe dacă întindem prea mult coarda nepăsării. Măcar acum să ne trezim cînd ne-a izbit năprasnic în faţă. Nu e doar vina lui Răzvan Lucescu. Selecţionerul conduce ca un începător, dar s-a urcat din mers la volan. Dacă ne plac maşinile germane, să urmăm şi modelul nemţesc. De ce să nu naturalizăm şi noi tineri jucători? Apare o problemă, lipsa specialiştilor care să emita certificatul de calitate.

Nu aşteptăm un miracol, ci responsabilitate. Vrem ca examenul pentru postul de antrenor la un lot de juniori să fie cîştigat de candidatul cel mai bine pregătit. Să nu conteze apartenenţa la vreun clan, ci racordajul la fenomen. Şcoala de antrenori să scoată profesionişti, nu diplome. Borcea să propună Ligii nu doar un contract cadru pentru fotbalişti, ci şi o grilă serioasă pentru plata tehnicienilor ce pregătesc generaţia următoare. Altfel, e simplu să tai salariile, nu e necesar să urmezi un program MBA să hăcuieşti bugetul.  Greu e să ai un proiect, să-l urmezi pas cu pas, să anticipezi următoarea mutare, să înţelegi fenomenul dincolo de banii care nu mai vin din Liga Campionilor. FIFA nu acceptă să cumpărăm un loc în faţă, după modelul Pandurii.

Utopic ar fi ca Mircea Rădulescu să se pensioneze, iar Mircea Sandu şi Mitică Dragomir să demisioneze după modelul francez. Pînă şi numele uraganelor sînt schimbate de  meteorologi dacă produc multă suferinţă. Noi rămînem cu “Naşul”, “Corleone”, “Riciu” şi “Giovanni”. Şi ne mai mirăm că, în loc să lovim bine mingea, sîntem luaţi în balon.

Mijlocaşul George Florescu promite să se lupte pentru inimile suporterilor “tricolori” »  Jucătorul Alaniei Vladikavkaz a debutat pentru România în amicalul cu Israelul » George Florescu a fost primit cu un covor de spini la “naţională”. Publicul nu a avut răbdare cu un jucător venit din campionatul danez. Între timp, George a trecut la Alania

Vladikavkaz şi a marcat în amicalul cu Honduras. Promite că-i va cuceri pe suporteri prin spiritul de luptă, se bate pentru fiecare minge. Susţine că e un fotbalist serios, dovadă că s-a şi însurat, pe 18 iunie, cu Irina, deţinătoarea unui loc secund la un concurs de miss din Moldova.

- Ce caută George Florescu la echipa naţională?
- Ce pot să caut? Rezultate! (Zîmbeşte). Am fost convocat la echipa naţională, mi s-a dat această şansă şi, normal, încerc să profit. Am încercat şi în primele două meciuri şi încerc şi în continuare să demonstrez că sînt convocat acolo pe merit. La toate echipele la care am jucat, am încercat să dau maximum. Bănuiesc că, după meciurile astea, lumea şi-a cam schimbat părerea despre necunoscutul George Florescu. Sper să fac meciuri din ce în ce mai bune şi să nu-mi mai pierd locul de titular. Continue reading →

Scuze, Xavi! Decarul Uruguayului a fost desemnat cel mai bun jucător al Cupei Mondiale

Era Mondialul lui Messi. Pardon, l-am supărat pe Cristiano Ronaldo. Kaka, Robinho, Rooney şi Ribery aşteptau în anticameră. Uitasem că mingea e rotundă, chiar dacă seamănă cu un OZN. Vedete în zodia curcubeului. Au colorat superb prologul şi s-au volatilizat rapid, lăsînd în urmă regrete. Să nu neglijăm nici cutumele fotbalistice. Cel mai bun jucător al Cupei Mondiale provine, de regulă, de la campioană sau, în orice caz, de la finalistă. Supriză! FIFA l-a desemnat pe Diego Forlan MVP-ul turneului final. Vîrful lui Atletico Madrid a primit mai multe voturi decît olandezul Sneijder şi spaniolul David Villa. Xavi Hernandez nu a prins podiumul, deşi a fost unul dintre arhitecţii ce au demonstrat că se pot construi castele şi în Spania.

Uimit a fost şi Diego Forlan cînd a recepţionat mesajul amicului din Buenos Aires: “Felicitări, ai cîştigat Balonul de Aur!”. N-a mai apucat să-i răspundă, colegii au găsit de cuviinţă că evenimentul trebuie udat şi l-au aruncat în piscina hotelului. După ce şi-a schimbat hainele, a acordat primul interviu. A mărturisit că se aştepta mai degrabă să cîştige trofeul rezervat golgeterului, le-a mulţumit coechipierilor, privindu-l în ochi pe Suarez, şi a subliniat momentul magic al fotbalului din Uruguay. America de Sud a pierdut duelul cu Europa, dar nu a plecat cu mîna goală din Africa de Sud.

Un tip modest, fără ifose de star. La 12 ani a dat tenisul pe fotbal, pentru a-şi ajuta familia să plătească tratamentul surorii sale Alejandra, ajunsă în scaun cu rotile după un accident de maşină. Dincolo de inspiraţia lui Tabarez, de explozia lui Suarez, de tenacitatea lui Fucile, de ambiţia lui Gargano, Uruguayul a însemnat Forlan. Diego a fost liderul, salvatorul, fermentul. Golgeter şi servant. Tipul bun la toate fazele fixe. Un decar căruia Jabulani nu i-a ieşit din cuvînt. În afara vuvuzelelor, ne vom aminti şi golurile lui Forlan. A reabilitat un procedeu tehnic uitat: şutul de la distanţă. Degeaba ai posesie, dacă balonul nu intră în poartă. Un turneu final sărăcăcios a fost pigmentat de parabolele vîrfulului cu plete blonde şi muşchi de studiat la orele de anatomie. Forlan încheie incredibil un sezon în care a decis şi o finală de Europa League.
Atletico Madrid are emoţii. Vor curge ofertele pentru matador. Şi marii antrenori mai greşesc. Nu-i aşa, mister Ferguson?

Specialiştii au mers pe mîna lui Xavi, ziariştii l-au preferat pe Forlan. Discuţiile nu se vor opri curînd. Şi controversele fac parte din joc. În fotbal doar balonul e de aur, nu şi tăcerea.

Ole, Spania! Salutări din lumea a treia

De ce Spania e o mare echipă? Dacă aţi fi urmărit finalul partidei cu Germania, aţi fi înţeles. După golul lui Puyol, ibericii n-au apelat la trucurile cunoscute. Fotbaliştii nu se zvîrcoleau pe gazon, Jabulani nu a părăsit orbita, Xavi nu a ţinut enervant mingea lîngă steagul din colţ, în speranţa unui corner izbăvitor, Casillas nu s-a hîrjonit cu iubita pentru a întîrzia degajarea. Nimic din toate acestea. O singură pasă spre portar în ultimele 20 de minute. Doar schimbările lui Del Bosque au stricat scenariul.

 Tiki-taka şi atît. Nu întîmplător Spania a brevetat ţesătura de pase ce strînge  adversarul în laţ. Tiki-taka e corida mutată pe terenul de fotbal. Un dans în jurul taurului furios. Mingea e muleta toreadorului, ce-i întărîtă pe rivali. Se reped s-o sfîşie, dar balonul a plecat deja spre un alt matador. În loc de ţepuşele ascuţite, banderillas, avem ocaziile ce anunţă lovitura mortală. La fotbal, moartea e doar o figură de stil. Urmează un alt meci, un alt turneu final, o altă revanşă. Coride se organizează şi în Portugalia sau în Franţa, dar în Spania sînt în jur de 500 de arene, iar Plaza Monumental de Las Ventas din Madrid e cea mai mare din Europa.

Noi nu am avut tiki-taka. Să nu ne amăgim. Temporizarea era mai mult un ritual de alungare a spiritelor rele. Un stil de joc ghidat de instinctul de conservare. Pasam să omorîm timpul, nu adversarul, fluieraţi deseori de publicul ce nu accepta să conducem mingea de-a latul terenului. Nu aveam curaj pentru o luptă dreaptă. Nu am avut coride, doar codrii unde să ne ascundeam pînă trec cotropitorii. Capra vecinului este taurul nostru. Pînă şi cu Hagi în echipă, mai la îndemînă ne-a fost contraatacul. Am ridicat un singur imperiu, şi acela tip duplex, cu vecinii bulgari. “Mioriţa” nu vorbeşte despre spiritul de învingător.

Ani la rînd Spania a jucat rolul loserului la turneele finale. Nu a dezarmat. A investit sistematic în sport, în timp ce noi am tot aşteptat să răsară un alt Hagi, fiindcă românii, nu-i aşa?, au har. Am stat cu mîinile în sîn şi acum tînjim la tiki-taka, dar avem cacamaca. Ne-au dispărut mingicarii, bubuim baloanele şi stăm la mîna hazardului. Investitorii din fotbal sînt, de fapt, creditori, iar conducătorii federaţiei şi ai ligii au girat falimentul autohton. Construim două stadioane în jumătate de secol. Am aflat cu surprindere că nu sîntem buricul pămîntului. Nu vom înţelege mare lucru din performanţa Spaniei, ne vom lăuda că i-am bătut la ei acasă. Campionii sîntem noi!

Marian Iancu ameninţă din nou că pleacă de la Timişoara. Îl opreşte cineva?

Există un zgomot mai enervant decît cel produs de vuvuzele. E gargara preşedinţilor de club. Toamna trecută, Agenţia Europeană de Mediu a dat publicităţii o hartă a zgomotului ce indica Timişoara drept cel mai gălăgios oraş din România. Explicabil de ce Marian Iancu trebuie să ridice vocea să se facă auzit. Care ar fi motivul zarvei? Consiliul Judeţean Timiş va aloca echipei de fotbal mai puţini bani decît în sezonul precedent. Obişnuit, în ultimii ani, să conducă pe lovelele altora, Iancu n-a întors şi celălalt obraz. A trecut imediat la şantajul sentimental. Gata! S-a săturat, pleacă, ia şi cei mai buni jucători cu el, nu e respectat în Banat. Nu mai are bani şi se agaţă de un pretext. Cînd a văzut că scenariul ponosit nu mai prinde, a plusat dînd de înţeles că ar putea deveni acţionar minoritar la Rapid. Bănuim că ar fi bine primit după showul cu Bălan şi Varga.

Dragomir i-a sărit în ajutor: “Dacă pleacă Iancu, echipa va juca iar 20 de ani în liga a doua”. Dramatic, nu? Probabil că Iancu aşteaptă 10.000 de suporteri în Piaţa Operei care să-l implore să rămînă. Degeaba! Lumea l-a citit. După cinci ani de scandaluri şi promisiuni neonorate, “Dan Păltinişanu” a devenit unul dintre cele mai liniştite locuri din Timişoara. Media spectatorilor a scăzut, jucătorii ameninţă cu greva, fiindcă primele s-au transformat peste noapte în amenzi, echipa a clacat mereu în momentele importante. O afacere poleită cu vorbe meşteşugite. Eliminarea Şahtiorului şi parcursul din Europa League au fost umbrite de abonamentele mari cît un elefant. Fanii sînt utili doar cînd forţezi mîna autorităţilor. Se scrie Investitorul, vorba lui Jackie Ionescu, se citeşte Profitorul.

În “12 Povestiri Călătoare” a lui Gabriel Garcia Marquez, Margarito Duarte pleca din Anzii columbieni la Roma pentru a-şi sanctifica fiica. Umbla pe străzile Cetăţii Eterne cu o valiză de lemn în care îşi ţinea fetiţa moartă de 11 ani, cu pielea încă netedă şi ochii calzi. O minune ce aştepta binecuvîntarea Vaticanului. Aşa s-au scurs 22 de ani, petrecuţi pe străzile Romei, timp în care Duarte nu şi-a pierdut nici o clipă speranţa. “Atunci n-am avut nici o îndoială, dacă am avut vreodată una cu adevărat, că sfîntul era chiar el”, scria Marquez în finalul povestirii. La Timişoara, suporterii aşteaptă de mai bine de 20 de ani o echipă pe măsura patimii lor. “Poli sîntem noi!” n-a sunat niciodată mai clar. N-am avut nici o îndoială, dacă am avut vreodată una cu adevărat, că aşa e. Cîtă vreme există scînteia, flama se va aprinde din nou, indiferent de bugete, proiecte şi finanţatori. Du-te, Iancule!

Henţul lui Suarez, notat cu 10 în “Gazetă”, a stîrnit polemică

Luis Suarez a primit 10 în “Gazeta Sporturilor”. În şcoală, cînd profesorul refuza să-ţi dea calificativul maxim, deşi nu avea ce să-ţi reproşeze, îşi justifica alegerea spunînd că nota 10 e doar pentru Dumnezeu. Vineri seară, Suarez a redeschis discuţia despre “Mîna lui Dumnezeu”. Vîrful lui Ajax a jucat volei în ultimul minut al prelungirilor. Şi-a salvat echipa cu preţul unui cartonaş roşu. Un reflex de portar. Mîna lui Dumnezeu? Tot ce se poate, din moment ce Gyan a ratat primul penalty de la turneul final, iar Uruguayul s-a calificat în semifinale.

Cum să ia nota 10 un atacant ce nu a înscris? E o glumă? Avem nevoie de ochelari 3D pentru a citi caseta meciului? Intervenţia lui Suarez a provocat dezbateri aprinse. Se scandează, cu avînt tovărăşesc, “Nu mai da din mînă!”. Puritanii l-au legat la stîlpul infamiei. Activiştii Ordinii Morale Mondiale susţin că Suarez a scăpat prea uşor cu o etapă de suspendare. A încălcat intenţionat regulamentul jocului şi trebuie sancţionat drastic. De ce nu s-ar acorda gol pentru un henţ comis pe linia porţii? Ce vor înţelege copiii din gestul lui Suarez? Că e bine să trişezi, să te descurci, să driblezi regulile? Că Machiavelli e părintele spiritual al Cupei Mondiale?

Suarez nu ar fi primit nota 10 în “Gazetă” dacă ar fi rupt piciorul unui ghanez într-o situaţie iminentă de gol. Nu e nici o legătură între henţul lui Suarez şi cel comis de francezul Henry. Confidentul lui Sarkozy e un potlogar, iar sud-americanul un coleg altruist, ce n-a ezitat să se sacrifice pentru binele colectivului. În partida cu Coasta de Fildeş, un alt şmecheraş, Luis Fabiano, a jonglat balonul, abil ca un artist de la Harlem Globetrotters, şi l-a minţit pe credulul arbitru francez Lannoy. Centralul a validat golul după ce brazilianul i-a spus că nu a atins mingea cu mîna. În schimb, Suarez a fost pedepsit. Va lipsi în semifinale, într-un meci crucial, cînd Uruguayul va arunca nada pentru al treilea titlu mondial. Nu s-a inventat instrumentul pentru măsurarea suferinţei. Îi compătimim pe ghanezi, dar nici lui Suarez nu-i va fi uşor să-l privească pe Forlan din tribună.

Cît timp FIFA pretinde că greşeala face parte din spiritul jocului, Suarez nu are de ce să se teamă. Dacă Henry şi Luis Fabiano n-au avut remuşcări, uruguayanul a semnat cu ambele mîini nota de plată. Pînă şi Gyan l-a înţeles: “Acum Suarez este erou în ţara lui”. Înainte de a-l înjura, gîndiţi-vă ce aţi fi făcut în locul lui Suarez.