February 2010 ↓

Ameninţată de Sandu, nevalorificată de Sabău, Timişoara nu renunţă la titlu

Veştile nu erau grozave. Mircea Sandu picurase un pic de pelin în interviul acordat “Gazetei”. Ceauşescu de la Casa Fotbalului a strecurat şi Timişoara printre formaţiile ce riscă să nu primească licenţa. “Naşul” e generos. Trage primul foc în aer. Apoi, poza lui Gigel Bucur a reapărut pe site-uri. Piticul atomic a marcat al patrulea gol pentru Kuban, iar pe Bega curgeau regretele. “Cine va înscrie cu Poli Iaşi?”, “Aţi văzut cît ne-am chinuit şi la Bistriţa?”, se întrebau, uşor neliniştiţi, suporterii. Îngrijorarea s-a transformat în furie cînd Poli Iaşi a deschis scorul după un carambol bănăţean. Timişoara juca fără busolă. Cum să înscrii cînd foloseşti trei închizători?, a observat Ilie Dumitrescu, în studioul Digisport. Bănăţenii construiau greu şi cu frică. Jucătorii se temeau să tragă la poartă, preferînd o pasă în lateral, pentru o centrare searbădă. Publicul murmura la adresa antrenorului, în timp ce Păun, Vali Badea şi Andrei Ionescu scriau prefaţa golului doi.

De aici vom folosi scenariul unui fan timişorean. Nu glumim, pentru că altfel nu ne explicăm cum, dintr-o dată, gazonul s-a înclinat într-o parte. Nu mai asistam la un meci de fotbal, ci la un thriller, cu Cosmin Contra în rolul lui Terminator. “Mă voi întoarce!”, anunţase Contra. Şi a revenit pe “Dan Păltinişanu” în stil de mare fotbalist. Determinare, dribling, clarviziune, nerv. Am avea un reproş. Prea mulţi nervi, Timişoara are nevoie de Cosmin în teren, nu în tribună. Chiar dacă nu a purtat banderola, a fost limpede pentru privitori că intrase căpitanul. Golul a fost fabulos, de cînd nu am mai văzut o reuşită din lovitură liberă în liga lui Mitică? Guriţă” a pus ordine în jocul bănăţenilor, şi-a trezit colegii din letargie, a impus ritmul strocului. Cine a făcut cel mai bun transfer al iernii? Timişoara e un răspuns bun. Contra e antibioticul pentru virusul propagat de FRF. Versurile trupei Phoenix spun acelaşi lucru: “Numai un voievod / ar putea biet norod / să te scape de tot / de ăl balaur”. 

Spre final, bănăţenii au mai primit un impuls. Auzisem că la Timişoara publicul este al 12-lea jucător, acum ne-am convins. Un suporter a ţinut să le arate fotbaliştilor cum se înscrie. A luat o minge de pe margine, a sprintat irezistibil pînă în careu, şi a marcat. Goooool! Nu e niciunde ca la Timişoara! Ruşinat de intervenţia surprinzătoare a băiatului în pantaloni, Goga a ţinut să aibă ultimul cuvînt.

Norii negrii nu au dispărut nici la 2-1. Sabău e contestat de public, iar Timişoara ar putea fi pedepsită pentru lecţia deschisă oferită de tînăr. Credem că ar fi o măsură exagerată. A fost o poantă, fanul nu a fost violent. A atacat poarta, nu jucătorii. În plus, a fost decent, n-a zburdat în pielea goală. Dacă bulgăreala din Ghencea n-a fost taxată, nici minutul de exhibiţionism nu trebuie penalizat mai drastic. Lăsaţi publicul să-l mai vadă pe Contra. Ce generaţie de excepţie am avut!

Aventura Unirii s-a încheiat.  Va exista şi episodul următor?

“Talentul nu e suficient, dacă nu e completat de umilinţă şi pasiune”. E părerea lui Roberto Baggio, exprimată într-un interviu acordat publicaţiei “La Repubblica”, după o lungă şi autoimpusă absenţă mediatică. Il “Divin Codino”, cum îl alintă italienii, visează să devină antrenor şi îşi anunţă viitorii elevi ce pretenţii are. Din punctul acesta de vedere, Levy este un tehnician fericit.

Să nu înţelegeţi greşit termenul “umilinţă”. Nu vă gîndiţi la capete plecate, la resemnare, la acceptarea destinului. Umilinţa, de care vorbeşte Baggio, are o altă conotaţie. În fotbal înseamnă să nu te mulţumeşti cu ce ai realizat, să-ţi respecţi meseria, să rămîi cu picioarele pe pămînt, să vrei mai mult din fiecare fază, din fiecare meci, din fiecare competiţie. “A fost prima oară cînd băieţii nu m-au întrebat ce prime au”, declara Meme. Cînd există pasiune, fotbalul e pe primul plan. Vrei să le dovedeşti celor care te-au deportat în Bărăgan că au greşit cînd nu au crezut în tine. Şi atunci reintri pe teren, accidentat, ca şi Galamaz, strîngînd din dinţi pentru a-ţi ajuta colegii, sau îţi aduni toată furia într-un şut, ca Pădureţu.

11 minute. Nu e romanul lui Paulo Coelho. E numărul fatidic al Unirii. La Stuttgart în 11 minute s-a năruit tot. Joi seară, “lupii” au fost în viaţă, în acelaşi interval de timp, lung cît o pauză de la şcoală. Din 11 şuturi pe poartă, doar unul a fost gol. Întrebat despre penalty-ul ratat în finala Mondialului din SUA, Baggio a răspuns că uneori s-a gîndit că cineva a micşorat poarta. “Nu am o explicaţie logică”, a adăugat fotbalistul care a marcat 9 goluri la campionatele mondiale. Nici statistica întîlnirii cu Liverpool nu are logică, dacă citim rezultatul partidei: 11-9 la şuturi pe poartă, 8-5 la cornere pentru fotbaliştii lui Ronny Levy. Statistica e martora tăcută a unei seri în care minunea nu s-a produs. “Rezultatul este nedrept, avînd în vedere haosul pe care campionii României l-au creat în apărarea oaspete”, scrie “The Guardian”.

 Unirea a părăsit Europa jucînd fotbal. Dacă în tur s-a ascuns în tranşee, la Bucureşti a ieşit cu pieptul gol la atac. A fost ironic că ialomiţenii au bătut mult mai bine cornerele decît englezii, provocînd panică aproape de fiecare dată. Povestea s-a încheiat pentru Prîslea din Urziceni, care a strîns într-un sezon european mai multe puncte decît au adunat alţii în cîţiva ani. Final sau un nou început? Aceasta e provocarea pentru Meme Stoica şi trupa ce a dansat pe “Ibrox Park” şi a învins-o pe Sevilla. Să nu fie doar un capitol efemer, doar o afacere pe termen scurt. Să nu ne întrebăm, mîine-poimîine, ce s-a ales de Unirea, aşa cum ne gîndeam, uneori, unde a dispărut Roberto Baggio.

Pe cei doi arbitri îi leagă o fază. Dar îi separă o lume

Faza a semănat izbitor cu cea din meciul Dinamo-Craiova. Dacă n-aţi văzut Inter-Chelsea, gîndiţi-vă că în locul lui Moţi era Samuel, iar în locul lui Costea a fost ivorianul Kalou. Augustus Constantin a fost dublat impecabil de spaniolul Mejuto Gonzales. Indiscutabil, lovitură de pedeapsă pentru englezi la scorul de 1-0 pentru Inter. “Centralul” n-a fluierat şi le-a dat apă la moară celor ce susţin că greşeala e omenească şi face parte din regulile jocului. “Să ia 8 etape spaniolul!”, “Gigi, du caseta la FIFA!”, “Prunea şi-a întins tentaculele pînă la Milano” au fost cîteva dintre mesajele ce au împînzit internetul în miez de noapte. Sîntem în dilemă. Ori Augustus e un arbitru prost, ori e de Liga Campionilor şi noi l-am judecat aiurea.
Sînt şi cîteva diferenţe pe care poporul dinamovist, incitat de eroarea lui Gonzales, le-a ignorat. Jose Mourinho, antrenorul echipei ce a profitat de gafa arbitrului, a recunoscut că a fost penalty pentru Chelsea. “Am fost onest şi rămîn onest. Italia nu m-a schimbat”, a punctat “The Special One”. Acum să-l rugăm pe domnul Borcea, care văzuse un fault în atac al lui Costea, să rostească prima frază. “Am fost cinstit şi rămîn cinstit”. Ha, ha, ha, ha! Cum? Mai spuneţi o dată? “Am fost cinstit şi rămîn cinstit”. Gata, opriţi-vă, că explodăm! Scuze, domnule Borcea, am rîs şi noi un pic. Altă armă nu avem.

Tatăl lui Gonzales nu e implicat în “Calciopoli”, iar pe banca lui Inter nu a stat un individ cercetat pentru trafic de infuenţă într-un dosar în care sînt anchetaţi mai mulţi arbitri. Sînt detalii care contează atunci cînd aşezăm pe acelaşi cîntar greşeala lui Augustus şi eroarea lui Gonzales. E ca şi cum ai zice că şi în SUA ninge şi noi trăim ca americanii. Un club serios nu l-ar fi angajat pe Prunea pînă cînd fostul director de relaţii internaţionale al FRF nu ar fi fost achitat de instanţă.

Da, sîntem suspicioşi şi cîrcotaşi. Dar cum să fim altfel, cînd Steaua scapă fără suspendare după ce meciul a fost întrerupt şi spectatorii l-au bulgărit pînă şi pe Szekely? Sau cînd, tam-nesam, Comitetul de Urgenţă al FRF îi anunţă pe olteni, cu trei zile înaintea partidei cu Mediaşul, că nu au dreptul să joace la Severin, deşi se ştia de jumătate de an de dorinţa Universităţii, iar arena fusese omologată în februarie de Viorel Duru? Apoi, după o zi, Craiova primeşte acceptul să evolueze la Severin. În cazul Stelei, nu trebuie suspendat terenul, pentru că “regulamentele sînt prost făcute”, zice nea Mitică. În Craiova s-a tras cu ROAF-ul, apoi oştile s-au pupat la o degustare, pardon, derogare de la lege. Ce ziceţi, îl mai reclamă “Ştiinţa” pe Prunea la FIFA?

Gonzales nu ne-a convins să-i acordăm circumstanţe atenuante lui Augustus. Nu ne răzgîndim după o fază reluată la TV. Să nu minţim poporul cu televizorul! În cazul arbitrilor români funcţionează prezumţia de vinovăţie.

A început returul. Pariaţi pe Dinamo?

“Borcea, Borcea, cînd o să-ţi auzi tu melodia asta, Borcică? Iar plînge Borcică!” N-aţi uitat, cu siguranţă, dedicaţia lui Sorin Frunză. Gata, Borcea nu mai suspină! De aceea iubim fotbalul, pentru că e un sport unde orice e posibil. De exemplu, să pretinzi, fără să-ţi tremure vocea, că nu a fost penalty pentru Craiova, ci fault în atac. Borcea, Borcea, cît tupeu ai! Dinu îi ţine isonul, Turcu e pe lîngă subiect. Jucătorii completează tabloul ridicol. Pulhac lasă de la el un “probabil”, Andrei Cristea nu ştie dacă a fost penalty, dar, oricum, nu contează, iar Marius Niculae îi trimite pe olteni să-şi caute dreptatea la FIFA. Cum rămîne cu respectul pentru joc, pentru adversar? Rămîne pe altă dată. Acum întindem hora peste capra vecinului şi le reamintim duşmanilor că şi Dinamo a fost vînată de arbitraje pînă de curînd. Aşa că are tot dreptul să profite de greşelile centralului şi să reintre în lupta pentru titlu. Augh! Augh!

Pe stadionul construit în locul unei foste pieţe, cum îşi amintea Constantin Anghelache, un veteran al Unirii Tricolor, ai dreptul să negociezi orice. Pînă şi adevărul. Dintre legume, morcovul trece cel mai bine, o mică atenţie pentru “cavalerii fluierului”. Pe Augustus nu l-a ajutat să vadă faza din minutul 12. În loc să-l mănînce, a condus partida cu morcovul, mă scuzaţi!, în fund. Tipul cu fluierul n-a înţeles mesajul lui Cîrţu, care-i arăta braţele încătuşate.

Cîteva momente bizare au precedat partida. Ioan Igna ar fi fost văzut pe la clubul Dinamo. Forin Prunea a fost numit manager sportiv la Dinamo. Asta înseamnă solidaritate. Oficialul FRF, trimis în judecată pentru trafic de influenţă în cazul “Penescu”, a venit în “Groapă” pentru a contribui la construirea unei grupări profesioniste, atras, nu-i aşa?, de un proiect interesant. În limbaj fotbalistic se spune că Dinamo este un club bine organizat. Cît despre Igna, probabil că a trecut cu un pachet pentru Torje, că doar sînt timişoreni amîndoi.

Ce coincidenţă că lumea strigă “hoţii” după primul meci cu groparul naţionalei în staff-ul alb-roşu. Propunem magistraţilor de la DNA să verifice dacă Prunea nu are misiunea să-i prezinte lui Borcea unde erau butoanele pe care le pierduse. Nu credem că lui Florin i s-a promis sprijin în procesul în care este implicat. Să lăsăm justiţia să-şi facă datoria. De ce rîdeţi? Pentru că Penescu a fost doar un peşte mic? Rechinii se bălăcesc bine mersi. Craiovei i s-a oferit rolul de plancton, hrană pentru prădătorii de puncte. Sistemul îl va devora pe guralivul Mititelu, dacă nu-l ajută mai mult echipa.

Cînd conducătorii contracandidatelor se temeau de influenţa CFR-ului, Dinamo a revenit în forţă. Borcea a pregătit un remake al peliculei lui Florin Şerban. În “Groapă” rulează “Eu cînd vreau să fluiere, fluieră”.

Pe “Anfield” l-am redescoperit pe Vasile Maftei 

Haita din Bărăgan şi-a păzit poarta, disciplinată ca un pluton de genişti. Intenţiile lui Gerrard au fost dezamorsate de băieţii în alb. N-ar fi fost de mirare dacă englezii s-ar fi oprit din joc să-i numere pe soldăţeii lui Levy: “Cîţi sînt ăştia? Tot 11?”. Rezistenţa Unirii n-a avut nimic hollywoodian, nici măcar clasicul happy-end. Ecranizarea ar falimenta casa de producţie. Mai degrabă ar merge un musical, cu fundalul sonor asigurat de “Ceata lui Piţigoi”. Toţi sînt luptători de soi, treci de unul apar doi să-ţi ia mingea.

Nu ne vom mai aminti mare lucru din flipperul de joi seara. Nu facem o sărbătoare dintr-o înfrîngere, nu putem da vina pe arbitru, ar fi indecent să invocăm ghinionul cînd a fost o dublă greşeală de marcaj. N-ar fi însă un semn de slăbiciune să ne cerem scuze unui fotbalist, deseori servit cu oportuna băşcălie naţională. Îl cheamă Maftei şi nu e un bulevard, cum îl ironiza Vasile Turcu. E fundaşul acela luat la mişto de Alibec înaintea unei partide Rapid-Farul. E fostul căpitan al Rapidului, obişnuit să fie un paratrăsnet pentru colegi cînd fanii erau nervoşi. E un fotbalist la modă, din moment ce pînă şi Cornel Dinu a rupt tăcerea filosofică pentru a-l portretiza scurt şi fără apel: “Nu e de naţională”. Nu ne ascundem după ciulinii din Bărăgan. Nici presa nu l-a menajat pe Vasile.

Ştim că Maftei e un bun încasator. L-am văzut şi în Anglia strîngînd din dinţi după ce a fost confundat cu o brazdă. Nu le-a răspuns detractorilor, e un tip serios, ce-şi respectă fişa postului. Treaba lui Maftei e ca mingea să nu se apropie de poartă. Dacă balonul e obraznic, nu se enervează, îl conduce cu calm, cu capul sus, spre zona neutră. Are plasament, intuiţie şi lipici pe ghete. Dacă avea şi viteză, nu l-am mai fi găsit prin vestiarul Unirii. Cînd Jose Peseiro l-a detaşat pe banda dreaptă a defensivei, am crezut că portughezul e zănatic. Cum să-l muţi pe Maftei? Doar e ultimul libero în viaţă, ca să-l cităm pe Alin Buzărin.

În 1996, Constantin Schumacher îi prezenta directorului Şcolii “Nicolae Dobrin”, Mihai Georgescu, “doi băieţi buni”, aduşi de la Fălticeni, Vasile Maftei şi Ciprian Tănasă. “Mă bazam pe cuvîntul său, era cuminte, juca fotbal toată ziua. L-am reprofilat libero din mijlocaş central, pentru că avea concurenţă. Sînt mîndru de el şi de Bilaşco, am avut o generaţie foarte bună”, îşi aminteşte Georgescu, între două telefoane şi un antrenament la Şcoala “Ardealul”. Povestea lui Maftei, strigat de prieteni “Cănei”, nu e siropoasă, seamănă cu un meci al Unirii Urziceni. Muncă, ambiţie, sacrificiu. Bun, şi care e secretul?, veţi întreba. Nu aşteptaţi un final gratinat cu vorbe patetice. Taina e că, dacă nu-ţi trădezi meseria, poţi să pleci din Fălticeni şi să ajungi fotbalist. Dacă e puţin, întrebaţi-l pe Maftei.

Cînd fanii vorbesc de salvarea Craiovei, nu sună la 112, spun Florin Costea

“Ştiinţa” înlocuieşte antrenorii, schimbă sistemele de joc, se mută la Severin. Sînt anotimpurile unei echipe căreia ursitoarele nu i-au prezis cînd îşi va găsi liniştea. Nici o surpriză pentru cei ce tălmăcesc semne. Pe emblema Universităţii leul ţine o sabie în mînă, nu un buchet de flori. E mereu în gardă, pregătit să lupte, nu aşteaptă “milă şi pomeni”, vorba imnului scris de Adrian Păunescu.

Primul fluier găseşte Craiova pe muchia prăpastiei, într-un echilibru fragil. În noua viaţă a “Ştiinţei”, de după potopul din 2005, găsim puţine repere: culorile alb-albastru şi omul de gol, Florin Costea. Arma Băniei nu s-a decalibrat nici în amicale. A marcat patru goluri în şapte partide, menţinîndu-şi media cu care ne obişnuise în ultimii ani în meciurile oficiale, de o reuşită la două întîlniri. Atenţie, Florin e mai percutant în retur, mai ales dacă e bine pregătit fizic. În sezonul trecut, cînd a ieşit golgeter alături de Gigel Bucur, a înscris 13 goluri după pauza de iarnă!! Pare uneori previzibil în joc, încercînd aceleaşi pătrunderi spre interior cunoscute deja de stoperi, complică nonşalant fazele simple, cînd mingea e condamnată să intre în poartă, însă Florin mai avea treabă cu un fundaş, care, ce să vezi!, i-a citit gîndurile. Dincolo de jocul său zaharisit, de mofturile de copil capricios, de conflictul cu Gîngioveanu, generat de bioenergia oltenească, rămîne ţintaşul de temut al Craiovei. Pînă să se coacă Gogoşoiu, pînă să vină puncte de la Crăciun, pînă ca Dina să rupă resortul ce-l ţine legat de stîlpul infamiei fanilor, pînă cînd Mihai nu va mai fi doar fratele lui Florin, tot atacantul cu numărul 10 pe tricou va ridica mănuşa aruncată Universităţii.

Dacă nu a obosit călătorind de la Glasgow la Porto, de la Madrid la Londra, stimulat de imaginaţia presei şi de foamea impresarilor, Florin trebuie să-şi deschidă centura de siguranţă şi să coboare cu picioarele pe pămînt. Aici, pe zăpadă sau în glod, e dator să-şi intre rapid în rolul de salvatore della patria, să-i demonstreze selecţionerului că l-a etichetat greşit. Răzvan Lucescu a procedat injust în privinţa lui Florin, criticîndu-l în public, profitînd că olteanul nu are susţinători fioroşi ca Mutu, despre care nu a suflat o vorbă.
Costea cel mare are dreptul să fie egoist, să le dea peste nas cîrcotaşilor ce uită că fotbalul se joacă pe goluri, nu se măsoară în kilometri alergaţi. O analiză uşor nedreaptă în plină criză de materie primă, cînd televiziunile de sport îşi întrerup emisia pentru a transmite în direct marea debarcare a lui Tudela, concurentul lui Nutela în dulcegăriile servite zilnic la masa din studio, ofrandă pentru crudul rating.

Golurile îi vor oferi lui Florin un nou contract, nu promisiunile procuratorilor sau odele patronului. E o regulă mai uşor de înţeles decît perfectul simplu.
 

Pe autostrada spre potul Ligii nu contează doar pilotul, ci şi pasagerii

 La intrarea în Los Angeles, convoiul automobilelor formează un şarpe uriaş, colorat, care se tîrăşte, răsuflînd greu, unduindu-se spre oraş. În SUA, pînă şi autostrăzile sînt gîtuite în orele de vîrf. Licuriciul cel mare a găsit o soluţie pentru a descongestiona traficul. Una dintre benzi, de obicei prima, este rezervată automobilelor care circulă cu minim doi pasageri la bord. Măsura este menită să reducă poluarea şi numărul de autovehicule. Dacă ai acelaşi job cu vecinul, mergi împreună cu el la muncă. Pe carpool, aşa se numeşte banda de viteză, ajungi mai repede unde ţi-ai propus şi nu mai ai nevoie de advil, ai scăpat de durerile de cap generate de claustrofobia rutieră.

Înapoi la drumurile noastre. Începe campionatul şi e aglomeraţie pe şoseaua spre Liga Campionilor. Să eliberăm prima bandă pentru formaţiile ce s-au desprins de pluton.  Radarul DNA i-a mai temperat pe trişori, nu mai poţi intra pe culoar doar cu patronul la volan, tipul-care-rezolvă-tot, şi cu valiza în dreapta. Campionatul nu se mai cîştigă lăsînd maşina pe pilot automat.

Rapid a încercat să scape de noxe şi să-şi construiască o echipă sănătoasă. În vehiculul alb-vişiniu nu vor urca arbitri şi nu s-au rezervat locuri pentru mercenarii de profesie, cu care rămîi de căruţă la prima licitaţie a concurenţei sau a caselor de pariuri. Giuleştiul a mutat atipic. Mizează pe rapidişti pentru a cîştiga cursa. Primul a fost Bornescu, care s-a pregătit săptămîni bune aşteptînd un semn de la Copos. În iarnă garda s-a întărit cu Ilie Iordache şi Cristian Săpunaru. Primul a renunţat la AEK pentru iarba verde de acasă. Ilie aduce în fosta “Potcoavă” un strop de fantezie, reabilitează driblingul pe un stadion unde fanii se mîndreau că iubesc mai mult o bară frumoasă decît un gol banal. “Un dribling în cascadă, o pasă cu călcîiul, o foarfecă la vinclu ţin de arta pură. Or, Rapidul a făcut întotdeauna artă pentru artă!”, spunea regretatul Colea Răutu.

Fundaşul împrumutat de la FC Porto nu mai are nevoie de acomodare. “L-aş fi vrut la Steaua, dar e rapidist”, s-a prins recent şi Gigi Becali. Adică, Săpunaru nu e la fel de maleabil precum Rada, care a trecut strada în Ghencea cu cîteva ore înaintea Supercupei. Săpunaru mai are o condiţie de îndeplinit. Să fie şi pe teren la fel de rău ca în afara gazonului. Să nu uităm că pe bancă stă Nicolae Manea, un veteran al rezistenţei vişinii, şi că Straton, Bratu, Tene, Păun, Coman sau Creţu sînt gata să preia ştafeta de la Iencsi.

E nebunie în Giuleşti? Mai degrabă un magnet care-i atrage de zeci de ani pe nostalgicii romanelor de aventuri. Nebunie va fi la finalul lunii mai, dacă motorul cu combustie internă rezistă pînă la sfîrşit.
 

Despre rugby, despre miracolul de a găsi români împreună

E un sport pentru bărbaţi puternici. Cînd cele două echipe se izbesc, formînd o grămadă, îţi vine să suni la 112. Încleştarea voinicilor, ce se războiesc pentru un balon oval, e o copie a bătăliilor descoperite în cărţile de istorie, unde oştile se ciocneau în cîmp deschis. Muşchii trosnesc, ochii devin pumnale, adrenalina creşte. Nu e o joacă, e o lecţie de viaţă. Din grămadă nu poţi pleca, nu poţi ridica mîna să te retragi pe tuşă, nu-ţi poţi părăsi colegii, nu poţi să treci de partea cealaltă a frontului. Nu s-a inventat echipamentul cu airbag. La rugby grupul e important. Nu eşti pe cont propriu, eşti împreună cu ceilalţi 14. Ezitările şi laşitatea nu fac parte din regulament. Cînd colegul e încolţit de adversari, nu pleci capul, nu aştepţi să treacă apa, îi sari în ajutor. Nu există trageri de timp, un eseu nu se cerşeşte, e o incercare reusita. Punctele sînt convertibile în vînătăi şi julituri. Dacă un sportiv solicită intervenţia medicului, sigur e rănit grav, nu scheaună, să impresioneze arbitrul, ca un fotbalist. Aţi văzut stejari plîngînd?

La noi, rugby-ul nu aduce audienţă, nu face rating. Să nu ne mirăm că la Cluj echipa e în pragul falimentului. Cine să investească într-un sport pe care nu-l înţelege? Pentru băieţii deştepţi, rugbyştii sînt cel mult nişte potenţiali bodyguarzi. Degeaba aducem antrenori străini, gena e hiba, nu tactica de joc. E greu să construieşti o naţională zdravănă în Balcani.

E o comunitate inadaptabilă, aşa cum vă spuneam. Altfel, cum vă explicaţi că federaţia a chemat suporterii să deszăpezească stadionul “Arcul de Triumf”? N-au şi ei o relaţie, o pilă, nu ştiu să se descurce? Dinamo şi-a deszăpezit arena cu ajutorul deţinuţilor, Oprescu se înfoia că va apela la armată să astupe gropile din Bucureşti. Nu o să vă vină să credeţi, vă avertizez că nu e o glumă, dar 40 de fani au răspuns apelului săptămîna trecută. Au lucrat cot la cot cu loturile Under 23 şi Under 21 ale României, timp de zece ore, de la 7:00 la 17:00. Din păcate, meciul cu Spania, din Cupa Europeană a Naţiunilor, nu s-a mai disputat din cauza gerului care a îngheţat terenul. Sîmbătă urmează partida cu Germania şi zăpada îşi exercită din nou dreptul de veto. Federaţia programase pentru joi, la ora 9:30, o nouă întîlnire a lopeţilor. Din cauza codului galben, meciul a fost mutat la Constanţa, nu înainte ca federalii să le mulţumească susţinătorilor tricolorilor, care nu au dezertat nici acum de pe baricada solidarităţii. Rămîne pe data viitoare.

În mod normal, cu Germania n-avem emoţii decît la buletinul meteo. Despre prima de victorie, ar fi ridicol să discutăm. Ce răsplată mai mare poate fi decît să ai alături oameni cărora le pasă?

O idee proastă: România va juca în roşu. Am renunţat la galben pe şestache

Federalii spun lucruri trăsnite. Lupescu dorea Anglia în grupa pentru Euro 2012.  Sîntem pe locul 38 în ierarhia FIFA şi ţinem nasul sus, peste pragul ruşinii. Serbia nu ne-a scos fumurile din cap. N-a apărut peste noapte o generaţie de excepţie, vor alerga după balon tot alde Apostol, Maftei sau Marica. Atunci, pe ce se baza domnul director general cînd îi săpa groapa lui Fabio Capello? Tradiţia e răspunsul. N-am pierdut niciodată pe Wembley şi nu ne-am împiedicat de englezi la turneele finale. Lui Ionuţ aproape că i-a ieşit pasienţa. Am dat iar peste Franţa, care nu ne-a învins în ultimele trei partide oficiale. O scurtă rugăminte: Domenech, să nu pleci!

 Să nu credeţi că Lupescu e un tip retrograd, ancorat în meandrele trecutului, un rob al superstiţiilor. “Kaizerul” e un bun negociator, a burduşit bugetul federaţiei. Cînd e vorba de bani, nu mai ţii cont de cutume. Dacă tot am ajuns de nerecunoscut, le-am mai pregătit o surpriză adversarilor, un alt look pentru preliminarii. Nu ne vom schimba jocul, ci culoarea echipamentului. Vor vedea roşu în faţa ochilor. Aparent, nu e mare lucru, sînt şi alte probleme mai grave. Nu avem bază de selecţie, terenuri de antrenament, nu investim în centrele de copii şi juniori, nu mai facem faţă în campionatele decente.

Sîntem obişnuiţi să înghiţim orice. Nu s-a organizat un referendum cînd am intrat sub scutul antirachetă, de ce ar fi fost consultaţi suporterii naţionalei? Nu e o chestiune de nuanţă, ci de substanţă. De ce ne vindem atît de uşor? România a mai jucat în roşu, dar galbenul devenise marcă înregistrată. Amintirile noastre sînt colorate în auriu de la generaţia lui Hagi. Şi în Mexic aveam tricouri galbene. Emoţiile nu au preţ, nu pot fi scoase la mezat, nu pot fi înecate într-o halbă, indiferent cîtă spumă are contractul. Argentina a survolat o cumplită recesiune, dar joacă tot în alb-albastru. Dacă “Squadra azzura” ar semna un parteneriat cu Ferrari, credeţi că-l veţi vedea pe Luca Toni în roşu? Nici Brazilia nu e o putere economică, dar nu-şi scoate la licitaţie echipamentul din respect pentru fani, pentru Pele sau Zico.

În dulcele stil mioritic, Lupescu se mulţumeşte cu puţin, doar a fost un maestru al paselor scurte. Starostele naţionalei ar putea brandui şi steagul tricolor. De ce n-ar participa la tratativele cu sponsorii fluturînd un drapel găurit, aruncînd pe masă o idee revoluţionară pentru cosmopolita lume a publicităţii: “Aici poate fi reclama dumneavoastră”. Pînă va începe goana după puncte, avem timp de o bere, să ne facem curaj. Să încheiem într-o notă optimistă: Hai noroc, România!

Hunedoara, 17 ani fără Klein. I se spunea Mişa şi a fost fotbalist

200 de hunedoreni l-au comemorat pe Michael Klein. Mulţi dintre ei, cu fulare alb-albastre şi bannere cu mesaje nostalgice, nici n-au apucat să-l vadă jucînd. Sînt băieţii răi din jurnalele de ştiri sportive. Uităm deseori că istoria nu se scrie în ţinută obligatorie, la un ceai dansant. Huliţii ultraşi susţin că istoria nu se uită, şi se adună mereu, în februarie, lîngă bustul fostului căpitan. S-au strîns puţini? Important este că au fost acolo.

Klein a plecat în 1993, în timpul unui antrenament la Bayer Uerdingen, la doar un an după ce retrogradase Corvinul din Divizia A. Doar la prima vedere datele sînt întîmplătoare. Doar la prima vedere. Moartea sa subită a generat comentarii maliţioase. S-a vorbit de dopaj, fiindcă era greu de crezut că fundaşul puternic ca un taur putea fi răpus de nişte flotări. Fosta  soţie, Adriana, a risipit misterul, pentru cei care au vrut s-o asculte. Mişa suferea de cardiomiopatie aritmogenă ventriculară dreaptă, o boală greu de descoperit la un control de rutină, o afecţiune moştenită din familie.

Cîteva precizări necesare. Klein a fost prototipul fotbalistului de bandă modern. Juca pe stînga, nu se împiedica de minge, era “rău” ca Mirel Rădoi, ca să înţeleagă şi puştii cu ipod-uri despre cine povestim, alerga mai mult decît Bănel. Din centrările sale, tip covrig, s-au înfruptat o mulţime de fotbalişti, chiar şi Boloni, într-un meci chinuitor cu Cipru, cînd victoria a venit tîrziu, netezind drumul spre Euro ‘84. Mişa a fost liderul Corvinului, plămădit de Mircea Lucescu. Era fratele mai mare pentru Gabor, Andone, Petcu sau Mateuţ. După un scurt sejur la Brad, a intrat în teren în minutul 20 al unei partide de cupă cu Metalul Bucureşti, înlocuindu-l pe Economu, care se accidentase. De atunci n-a mai pierdut echipa. A fost ultimul care l-a urmat pe Lucescu la Dinamo, parcă presimţise că nu se va mai întoarce.

A trecut parcă un secol de cînd nu mai e Mişa. Corvinul nu mai există. Doar cîteva dosare, aruncate pe un dulap de tablă, în biroul înghesuit al lui Mircea Alic, mai amintesc de Barcelona din Ardeal. Complexul sportiv a fost amputat de un hipermarket, cînii vagabonzi se hîrjonesc printre bălării pe terenul unde se antrenau băieţii lui Il Luce, furnalele nu mai respiră. Totul e cenuşiu, s-a furat ce era de furat, s-au făcut averi din fierul vechi. Cînd şomajul cariază liniştea urbei, sportul pare un moft. Mai demult fotbalul era supapa prin care ne bucuram de viaţă, atunci simţeam că trăim cu adevărat, între un telejurnal şi un discurs al tovarăşului. Ne e dor de Corvinul, de Olimpia Satu Mare, de Reşiţa, de Progresul. Le aşteptăm în prime time pe FC Argeş, “U” Cluj, Petrolul, FC Baia Mare şi UTA. Nu săriţi, e un articol scris la comanda miilor de fani uitaţi. Aceasta e declaraţia mea de interese.

Stadionul ce poartă numele fostului căpitan a fost plin ultima oară cînd oraşul s-a strîns pentru a-şi lua la revedere. “Dacă Mişa ar fi trăit, Corvinul nu ar fi murit”, spun cei ce trec prin faţa bustului. Sînt 17 ani fără Mişa, 17 ani de cînd Hunedoara are nevoie de un transplant de inimă.