Dragă Novak,

Până acum îmi păreai inabordabil.

Ştiu, ai umor cu carul, eşti inteligent şi deschis, dar pentru mine erai bestia din castel, cu nici cea mai mică şansă de spulberare a vrăjitoriei. Păreai că vrei să rămâi aşa, mai multe de jumătate monstru, în trupul tău de om, cu bucuria ta deşănţată la aproape fiecare punct câştigător, cu carapacea impenetrabilă, ca o bilă de foc care ţinea pe oricine la distanţă.

Ai devorat pe toată lumea din circuit şi, într-un sfârşit, te-ai săturat.

Când ai pierdut la această ediţie de Roland Garros în faţa lui Thiem, eu nu am văzut că ai cedat. Nu am văzut că ţi s-ar fi scurs din vene spiritul de luptă sau cine ştie ce alt elixir motivaţional. Nu s-a stricat nimic la tine.

Dimpotrivă, eu cred că ai început să te repari. 2017 nu e deloc anul dispariţiei tale din specia restrânsă şi pretenţioasă a jucătorilor de tenis. Felicitări, m-am liniştit, eşti om din nou!
N-am văzut deloc un sportiv învins, ajuns la finalul soluţiilor, la capătul pământului tenisului. Am văzut un bărbat aflat în inima cea mai frumoasă a tinereţii sale care şi-a dat seama că existenţa de dincolo de turnee şi de zgomotul monoton al mingilor care izbesc diverse suprafeţe trebuie gustată. Chiar tu spuneai că un meci nu mai înseamnă pentru tine o chestiune de viaţă şi de moarte. Ştii ceva? Nici înainte nu era.

Unii te consideră o stafie, alţii spun că îngenuncherea ta din meciul cu Thiem nu e altceva decât o metaforă desăvârşită a umilinţei pe care o trăieşti după 6 ani în care ai înghiţit adversar după adversar, scuipându-le scheletul la final de meci. Eu nu am văzut umilinţă sau resemnare.
Am văzut un tip care privea deja de după tribunele de pe arena „Suzanne Lenglen”. Nu mai vedea nici sfere verzi, nici pe tânărul Thiem, nici spectatorii şocaţi.

Dragă Novak, uneori deruta duce spre un drum mai grandios. Mai liniştit. Diferit. Aşa cum ţi-l doreşti. Deruta, de data asta, nu e a ta, ci a celor din jur, care nu pricep transformarea. Unora nu le plac schimbările, chiar dacă nu e vorba despre ei în poveste, şi se sperie de fenomenele pe care nu le înţeleg, aşa cum se întâmplă pe pământ încă din ceaţa istoriei.

Dar altora le place mai mult când Hulk se dezumflă şi îşi pierde culoarea verde.

Printre aceştia din urmă mă număr şi eu. Ţi-am dat, în sfârşit, Like pe Facebook, acest semn suprem de admiraţie din vremurile noastre superficiale.

Mnogo srece, Novak!