Recompensa

Pentru unii gimnastica e casa sacrificiului şi a privațiunilor de toate felurile – mâncare, dans în club, copilărie. Pentru alţii e tinereţe fără bătrâneţe

Exemplul de viaţă al Cătălinei Ponor ar putea deveni un exerciţiu de manual despre cum, din când în când, ar trebui să ne punem în pielea celor din jurul nostru. Sau cel puţin să încercăm.

În interviul acordat zilele trecute de Ponor colegului meu Ionuţ Coman, eu am citit despre un personaj pentru care vârsta este un aspect secundar – ştiţi, acel sfat pe care revistele glossy şi nu numai îl acordă cu ipocrizie laxă tuturor femeilor? Văd o sportivă care, înainte de a-şi găsi echilibrul, înainte de a se „aşeza”, şi-a găsit menirea şi pasiunea. Condimente extrem de importante, esenţiale, care lipsesc din alte existenţe, care la prima vedere, cel puţin, par mai complexe şi mai „grele” decât cea a Cătălinei.
Cu atât mai preţios este să-ţi urmezi pasiunea când ştii exact ceea ce reprezinţi, cât te mai lasă corpul sau mintea să lucrezi sau, dimpotrivă, să dai înapoi, cât de mult din drum ai parcurs şi cât poţi aprecia că va mai dura acesta.

Ştiţi pe câţi sportivi care nu atinseseră anii Cătălinei în gimnastică i-am auzit că de-abia aşteaptă să se lase? Ştiţi câţi fug de ceea ce i-a definit într-o perioadă, pentru că da, e greu, consumă, devorează? Ştiţi câţi spun: „Nu mai vreau să aud niciodată de…” şi aici completaţi voi: „minge”, „sală de antrenamente”, „floretă”, „cantonament”, „bârnă”, „mănuşi”?

În acest timp, Cătălina îşi face planuri, competiţie cu competiţie. Din păcate, îşi face oarecum planuri şi pentru resuscitarea gimnasticii româneşti, iar de sub vorbele ei calculate răzbate totuşi speranţa, aşa, slăbuţă şi cu aripile frânte, cum e ea acum. Nu se poate abţine. E dificil să fii aproape ultima din spiţa ta, să te uiţi în urmă şi să nu mai vezi nimic apropiindu-se. Dar uneori drumurile singuratice oferă recompense cu atât mai mari.

În plus, Cătălina n-are decât să plângă, dacă plânge de bucurie. Lacrimile europene de la Cluj au alungat amintirea celor olimpice de la Rio, locul în care magia a hotărât să se amâne.

În trecut, mi-aş fi dorit într-un fel ca Ponor să se desprindă un pic de gimnastică, să se relaxeze, să facă altceva cu viaţa ei. Ca un fel de răsplată pentru anii petrecuţi în zbor şi în aterizare, uneori cu medalii, alteori cu durere. Acum nu-mi doresc altceva decât s-o văd mergând mai departe.