Caroline, necopilul

Copilăriile fericite și sportul de performanță de multe ori se contrazic.

În epistola către fetița care era odinioară, fostul numărul 1 WTA scrie despre orice pe lumea asta, numai despre copilărie nu, deși cam asta era tema principală. Despre fotbal, despre perseverență, despre sacrificiu. Despre alegerea unui drum. Despre riscurile asumate de părinți, despre banii cheltuiți de aceștia. Adevăruri pragmatice care condiționează evoluția, mai ales într-un domeniu competitiv și costisitor cum e tenisul.

Nu e nicio vorbă despre cum s-a cocoțat, într-o zi răcoroasă de vară daneză, într-un copac bogat și bătrân. Nicio pisică, niciun cățel care să-i fi dormit la picioare, între două turnee de junioare. Nicio tabără. Niciun alt personaj de vârsta ei, într-un text despre copilărie. Nicio prietenă cea mai bună, cu care să împartă jurnalul de preadolescentă. Căreia să-i povestească, la final de competiție, cum e în alte locuri din lume, ce se mănâncă pe acolo, dacă a văzut vreun băiat drăguț.

Doar un ursuleț de pluș. Unul achiziționat de tatăl-mentor, după o înfrângere care i-a rămas bine de tot în cap lui Wozniacki. O jucărie cu o semnificație, dar legată tot de tenis, de succes sau de eșec. Care pare un clișeu sau un gest de consolare un pic dojenitor – „Tati te iubește chiar și atunci când o dai în bară”.
Scrisoarea Carolinei pentru ea însăși mi-a strâns inima. Nu mă îndoiesc că a fost sinceră, de aceea nodul în gât e cu atât mai mare. Tonul serios, emoționant, faptul că daneza pare acum, la vârsta adultă, mult mai zglobie decât își descrie vârsta de început a vieții, toate astea mă fac să mă întreb cum ar fi sunat o scrisoare către varianta copilei de atunci care nu ar fi ales să facă tenis de performanță.

Poate că senzația de sacrificiu care răzbate din cuvintele meșteșugite ale jucătoarei este doar o abordare, o pildă, un avertisment pentru cei care vor să-și plaseze copiii pe traiectoria care duce la stele, cu mici opriri la vestiare sau la cumpărături de ursuleți încărcați, în aceeași măsură, de iubire și de mustrare. Poate sunt planetele aliniate pe partea lor neagră, dar eu am văzut mai mult avertismentul.

Pe de altă parte, știu că un bun prieten, muzician desăvârșit, recunoștea firesc, ca și cum m-ar fi anunțat că se duce să bea o cană cu apă: „Eu n-am avut copilărie”. Cel mai șocant era că nu părea să sufere din cauza asta. Poate că n-are cum și nici nu e drept să te bântuie ceva ce nu a fost niciodată al tău.

Totuși, mi-aș dori să existe o lume, măcar paralelă, în care excelența și copilăria să se suporte și să nu se saboteze reciproc. Ca să nu mai existe scrisori triste.