Casus belli

De ce ne interesează atât dacă Halep se duce sau nu la Rio?

Stilul românilor de a-și asuma gloria sportivilor sau, dimpotrivă, de a se simți de-a dreptul furați în cazul unui eșec sau al unui abandon ar putea deveni studiu de caz într-un manual de psihologie aplicată mulțimii. Gândul că Jocurile Olimpice ar fi cumva obligatorii se răsfrânge zilele astea asupra Simonei Halep, care a anunțat că nu onorează competiția din Brazilia, pare să-i macine pe unii dintre noi mai mult decât starea globală a diverselor conflicte și războaie, ceea ce e un pic aiurea, din mai multe puncte de vedere.

Simona s-a obișnuit de o vreme, cred, cu statutul unui pachețel fragil, așezat în mijlocul nisipurilor mișcătoare. Pe steaua ei ghidușă din cer scrie, probabil, „From hero to zero”. De data asta însă, la fel ca și în ocaziile anterioare, Halep n-a trădat pe nimeni. Poate un pic pe ea însăși, dar asta o va ști numai ea, când va trage linia, la final de carieră. Știți voi, acolo, la întrebarea clasică „Ai vreun regret legat de drumul tău în sport?”.

Ne place să ne agățăm de visul olimpic al altcuiva, fără să ne gândim că poate acesta, pur și simplu, uneori nu există. Dincolo de virusuri care să-ți strice socotelile mai târziu în viață, dincolo de oboseală și de consum, dincolo de distanțe de tot felul, ar trebui să ne consolăm, în îndârjirea noastră, cu gândul că oamenii gândesc diferit și iau ce decizii le convin lor, nu nouă.

Până la urmă, la asta se reduce totul. La alegeri personale, la priorități, la hotărâri care nu implicau nicidecum voința populară. Înainte de a-și reprezenta țara și neamul, sportivii se reprezintă pe ei înșiși. Ei cântăresc unde vor să ajungă și de ce. Până la urmă, nu degeaba Jocurile Olimpice se numesc Jocuri. Pentru că ai voie să le joci sau să nu le joci. Atât de simplă e întreaga poveste.

Ne place dubla măsură. Dreptul de a vota pentru propria persoană parcă n-ar trebui să fie valabil și în cazul altora. Proiectăm falsul nostru sentiment național asupra retragerii Simonei Halep de la Rio. De parcă ne-a scos nouă cineva, cu mâna lui, o medalie olimpică din buzunar și a oferit-o, cu nonșalanță, altcuiva.

Ne vine greu să respectăm alegeri, ne vine ușor să luăm îngrijorarea drept pur egoism. Ne plac conspirațiile, suspiciunile, enigmele, poveștile din tunelurile secrete, din motivele ascunse. Ne plac răspunsurile complicate la orice problemă a lumii, când de fapt soluția Simonei e una foarte simplă. Și asta e de-a dreptul revoltător pentru noi, care practic am face orice pentru țara noastră. Am juca până și tenis la Olimpiadă.