Oana Dușmănescu

Descoperă subiecte de viață în sporturi extreme și povești extreme în sporturi la care toată lumea crede că se pricepe

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Oana Dușmănescu
Unde va fi fotbalul?

Alan Shearer, care dă semne timpurii de demenţă, a anunţat că-şi va dona creierul savanţilor ca să-l analizeze minuţios, după ce el va muri. Peste Ocean, s-a demonstrat de ani buni că practicanţii de sporturi dure, cum ar fi hocheiul […]

...

Oameni obişnuiţi. Şi nedoriţi

Chile i-a închis în nas lui Tyson porţile ospitalităţii. Trecutul ispăşit la închisoare, pentru viol, şi numeroasele acuzaţii de violenţă le-au determinat pe autorităţile unei ţări-model să respingă, ca pe un microb cu potenţial letal, un personaj care, în ultimii […]

...

Lumea lui Mile Svilar

Se pare că de asta şi-⁠a dat seama şi Jose Mourinho, care a început tratativele cu cei de la Benfica pentru transferul portarului de 18 ani. Cu părul de fată şi silueta filiformă, Mile Svilar e o prezenţă, iar naivităţile/⁠nebuniile […]

...

Un băiat, undeva, departe

Am ajuns să tresar la fiecare mărgică făcută de vreun sportiv român, la orice oră, în orice concurs, pe orice meridian al lumii. Eu încă mai ţin minte serile de vineri, când Gabriela Szabo ne „strica” începuturile weekend-urilor de vară, […]

...

Tristeţea McKaylei

Maroney era imaginea dezamăgirii mondiale, după ce în 2012, la JO de la Londra, se strâmba de ciudă când Sandra Izbaşa i-a suflat aurul la sărituri. S-au făcut meme-uri pe Facebook cu ea, cu mutriţa ei drăgălaşă schimonosită într-un zâmbet […]

...

Să te uiți la tine și să te recunoști

Credeam că Nadia Comăneci a depășit de multă vreme bariera emoțiilor

Permalink to Să te uiți la tine și să te recunoști
duminică, 28 februarie 2016, 10:03

Cine nu tremură pe bârnă nu mai poate avea tresăriri de inimă când își vede trecutul pe un ecran. Credeam că, în mintea ei de superstar internațional, povestea primei note de 10 a devenit mai banală decât mersul la supermarket în existențele noastre. Nu știu de ce, dar credeam că Nadia, ca mai toate gimnastele, și-a robotizat mișcările, trăirile, amintirile, dacă nu pentru altceva, măcar pentru supraviețuire.

Revenirea Nadiei în arena de la Montreal, unde acum 40 de ani a devenit supraom în ochii omenirii, a fost expresia emoției pure. Fără dramatisme nejustificabile. Fără surplus de lacrimi. Fără nostalgii exagerate. A fost imaginea unei femei care și-a construit împlinirea exact de când se întrupa doar în fetița de 14 ani care nu știa să comită erori. Modestie, decență, continuarea unei frumuseți sobre și constante pe care, în 1976, Nadia Comăneci o promitea lumii și pe care nu și-a luat-o înapoi niciodată.

Minutele petrecute la încercarea de a reconstitui gloria – știm cu toții că așa ceva nu se poate, dar ne-a plăcut momentul și am apreciat momeala – au arătat aceeași ființă fără ezitări. Fără vârstă, deși, cu siguranță nu mai are 14 ani. Poate e un îndemn să scoateți de prin cutiile prăfuite de pantofi filmările de când aveați aceeași etate și să nu vă mai rușinați cu ele. Cu freza, cu țoalele, cu adidașii, cu elasticele de păr. N-om fi toți multipli campioni olimpici, dar de la atitudinea și de la privirea aceea de atunci a plecat totul. În viața Nadiei și în viețile noastre, ale tuturor.

Desigur, uneori oglinzile mai și mint. Aceasta însă a avut grijă să-și elimine, pe drum, toate imperfecțiunile, toate denivelările. Personajul știe atât de bine cine este și cine a fost, încât fragilitatea trupului de gimnastă, de femeie, devine mai puternică decât orice nuanță masivă, agresivă sau sfidătoare care s-ar fi putut strecura în acest portret dublu.

Și lacrimile, lacrimile discrete. În care s-a scurs tot drumul străbătut de acolo până în ziua de azi. Numai că în momentul reîntoarcerii Nadiei în sala de la Montreal cei 40 de ani s-au simțit în aer ca și cum n-ar fi trecut niciodată. Poate că numai supereroii au talentul acesta, de-a fixa timpul în loc și de a-l marca pentru totdeauna în calendar, cu foc de artificii.

Nadia s-a uitat la ea însăși și s-a recunoscut. Semn că, pe parcurs, dacă a pierdut vreodată ritmul, a recuperat. Semn că uneori copilele și femeile în toată firea sălășluiesc laolaltă, în aceeași minte, în același trup.