Fakeball

Tinerii fotbaliști nu mai aspiră la fotbal în sine. Stilul de viață, mult mai spectaculos decît viața din cantonament, e adevărata chemare

Adolescenții care au de-a face cu mingea au crescut cu ideea că nu trebuie să fii geniu ca să intri în atenția largă a cetățenilor. Trebuie să fii șmecher. Să ai un nume de familie celebru. Să ridici pretenții nesăbuite și nejustificate fără să duci în spate nici un dosar cu rezultate. Să ai tupeu.

Că uite, generația asta din urmă, care n-a făcut nici un spanac pe unde a umblat, tot a dus-o bine. Oamenii ei apar în reclame la televizor, staruri fabricate, de voie-de nevoie, după dispariția irecuperabilă a celor dinaintea lor. Strălucesc în superficialitate, cu excepțiile de rigoare, dar au devenit modele, pentru că alții mai buni n-am avut. Iar puștii care acum vin să asigure fotbalul românesc încă 10-15 ani de acum încolo nu au avut pe cine să copieze. Nici măcar dacă au avut prin casă vreun tată merituos. E mai simplu, mai convenabil să vezi că dacă și cei mai slabi se descurcă, acolo, la înălțime, păcălind oarecum crestele, pe tine ce te-ar putea opri? E la îndemînă să fii ca Marica-Mutu. Pentru că pe ei i-ai avut sub ochi. Nici un efort, pe tricourile lor nu e transpirația generațiilor trecute. E parcă una mai diluată, mai cool.

Într-un fel e corect să se întîmple așa. Poate că e mai indicat să citești aventurile sumbre ale lui Harry Potter și nu Amintiri din copilărie, pentru că statutul tău de copil al anilor 2000 nu se mai potrivește la nivel ideatic cu chestiile propovăduite de Ion Creangă în scrierile sale. Copilăriile, adolescențele, viețile noastre au alți senzori, alte butoane la capătul degetelor utilizatorilor. Cel mai bun lucru pe care îl poate face un tînăr e să-l citească pe Harry, să sară peste Creangă, dacă i se pare de necitit, dar să bage totuși mîna în bibliotecă după Balzac sau Llosa. Niște repere din trecut sînt temă obligatorie și în cazul unui domeniu ca fotbalul, pentru că riști să te trezești cu credința nezdruncinată ca Gareth Bale e cumva bărbat de stîncă, deși se îmbrăca, acum cîțiva ani, cu bluză cu volănașe și purta în mîini o gentuță pentru care l-am invidiat sincer.

Modelele nu trebuie alese dintre cele zăpăcitoare. Confuzia lui „merge și-așa”, risipită cu atîta larghețe în fotbalul românesc, dar nu numai în fotbal și nu numai în România, te poate face, la fel de repede, din star de carton, frumos luminat și așezat pe soclu, victimă a rîsului și a umilinței.

Tinerețea nu trebuie să însemne sublimare și irosire. Dar mi-e frică de generațiile ce vin. Nu contează că ne dezamăgesc pe noi, privitorii. Dar va conta momentul în care se vor dezamăgi singure.