Mou < dragostea
Beigbeder spunea că dragostea durează trei ani. Cam acesta e termenul de expirare și al portughezului, poate chiar mai puțin
De fapt doi ani. Doi ani e perioada ideală pentru Mou, după care, în cel de-al treilea sezon prăbușește dezastrul asupra echipei sale. Dacă nu el, o face altceva. Feliile lui de succes și eșec susțin povestea de iubire și ură a celor trei sezoane. Unul bunicel, unul excepțional, al treilea catastrofal. Un tipar capricios, un gen de tulburare gen ADHD – de parcă interesul față de propria echipă dispare ca un colac de fum.
E o mică boală, e un wanderlust. Opus loialității necesare afecțiunii pentru totdeauna din partea unui grup sau altul de fani. Scuzabil prin motivația căutării nesfîrșite. Nescuzabil prin urmărirea sumelor din ce în ce mai mari care îi intră pe card. De ce să mai stai să antrenezi încă două sezoane pe 10 milioane de euro fiecare, cînd poți lua 30 la reziliere și poți trece imediat la alt contract, de alte 10-12 milioane? Bara nu s-a inventat deocamdată pentru el, și nici echipele mari care vor să-l aibă nu s-au terminat. De data aceasta, probabil pe listă urmează PSG. Sau, uite, Manchester United!
Răscoala jucătorilor de de Chelsea, neînțelegerile dintre cele două părți esențiale ale unei echipe, cred că lucrurile acestea au cîntărit greu deasupra conștiinței profesionale, dar nu numai, a lui Jose Mourinho. Lui îi place să fie detestat, dar nu în felul acesta. A scris istorie pentru clubul acesta, chiar în momente cînd era și mai arogant, și mai dominator. Cu toate acestea, conducerea clubului a renunțat la el, în speranța unei atmosfere mai senine în vestiar, care s-o ridice pe Chelsea din apropierea zonei cu primejdie de retrogradare. Mourinho a descoperit dintr-odată că vocea oarecum îi pălește și că modelul instaurat de el poate încasa lovituri, chiar dacă e departe de a pieri de tot.
Lumea, fie chiar și cea a fotbalului, poate merge mai departe și fără el, aceasta este concluzia răutăcioasă a universului îndreptată către tehnician. I s-a mai demonstrat asta și cu alte ocazii, dar povestea se repetă și cred că nu e plăcut să fii în pielea portughezului. Dar e frumos că, din cînd în cînd, cineva îi mai ascultă și pe „copii”, nu doar pe „profesori”. Oricît de carismatici, competenți, impunători sau autoritari ar fi.
De data aceasta, elementul perturbator s-a numit Mourinho. Mie mi se pare că, în contextul general al fotbalului, el a fost dintotdeauna, într-un fel sau altul, elementul perturbator.