Sportul ca scuză

Nu mai există porție de meciuri preliminare fără incidente grave. De parcă nu mai încăpem toți în Europa ori pe stadioanele de fotbal

În luna octombrie a anului trecut, drona trimisă deasupra arenei la meciul de la Belgrad dintre sîrbi și albanezi, care purta cu ea steagul Marii Albanii – cea cu pretenții teritoriale în stînga și în dreapta și neconforme cu împărțeala geografică a zilei de astăzi –, crea haos fotbalistic și politic. Focurile mocnite din interiorul mai multor sfere etnice au prins momentul potrivit pentru a mai arde și la suprafață, iar concluzia confirmată, deja aplicată în unele cazuri și aproape generală a fost că, pur și simplu, unele nații nu trebuie să se întîlnească niciodată, nici măcar ca adversare într-un joc, fie că e el fotbal, table sau, Doamne ferește!, Monopoly.

Vineri seară, scenariul s-a repetat la partida dintre Muntenegru și Rusia, tot din calificările pentru turneul final Euro 2016, meci întrerupt și în cele din urmă abandonat definitiv după ce portarul oaspeților, Igor Akinfeev, a fost lovit de suporterii de la Podgorica cu o torță. Violențele nu s-au oprit acolo și, deși nu au escaladat ca astă-toamnă la Belgrad, concluzia a fost că singura măsură de bun-simț este oprirea confruntării în minutul 67. Zona aceea pare a dăuna grav fotbalului, chiar și atunci cînd nu există dispute istorice atît de bătătoare la ochi, ci doar o situație de egalitate în clasament. Mai mult, teoria conform căreia „Acum toată lumea îi urăște pe ruși” nu este decît o variațiune a unei teme primejdioase, care se referă, în diverse momente ale istoriei, la felurite neamuri.

Mi-e teamă că lumea de azi își ascunde falsul progres și falsa civilizație în spatele ultimelor lupte oficiale rămase în picioare – competițiile sportive. Am înaintat, dar nu suficient. Unii suporteri se camuflează în pădurea mulțimii, iar acei suporteri – de la cazuri izolate la turme turbate – nu ar mai trebui mîngîiați pe cap și cauționați sub acoperirea că așa cum simt ei nu mai simte nimeni. Inima unei echipe, oricare ar fi, este galeria, dar galeria aceea care ar trebui să-i determine pe oameni să meargă la stadion ca la un spectacol palpitant, dar nu ca la scena unui potențial atac, de unde nu știi cum vrei să pleci mai repede și să nu te mai întorci niciodată.

Meciurile acestea întrerupte și nereluate în veci consemnează un stadiu trist al unei lumi prin ale cărei cusături stîngace ies, din cînd în cînd, cruzimile reprimate și micimea, bucuria măruntă de a deturna un eveniment înspre dezordine și învălmășeală.