Palma

Un tată îşi loveşte fiica. Nici măcar nu mai e o ştire, ci o cutumă.

Românii încă îşi plesnesc copiii. Acoperiţi de „aşa te fac eu om pe tine”, baricadaţi moralmente în spatele acelei „bătaia e ruptă din rai”, confortabil […]

Un tată îşi loveşte fiica. Nici măcar nu mai e o ştire, ci o cutumă.

Românii încă îşi plesnesc copiii. Acoperiţi de „aşa te fac eu om pe tine”, baricadaţi moralmente în spatele acelei „bătaia e ruptă din rai”, confortabil amorţiţi în sucul propriu al conştiinţei care ne dă, cel puţin metaforic, dreptul la „eu te-am făcut, eu te omor”. Camuflaţi în fortăreaţa putredă a expresiei „unde dă tata creşte”.

E o tradiţie de care nu ne ruşinăm încă, tradiţia amară de a trata inegal un trup şi un suflet care nu au crescut suficient încît să fie în stare să ne facă faţă. Încă nu ştim să măsurăm umilinţa şi pustiul care se întind pe dinăuntrul unui copil, după fiecare palmă primită peste figură. Nu am învăţat niciodată că nervii materializaţi în abuzuri nu creează caractere, ci doar extensii ale monştrilor din noi.

Ne mîndrim apoi cu capodoperele noastre, cu o mulţime de mini-me, pe care îi scoatem în lume mai valoroşi ca jucători de tenis sau matematicieni eminenţi, dar la fel de trişti, de îndîrjiţi şi de furioşi ca şi noi. În definitiv, şi părinţii noştri ne-au mai tras cîte o scatoalcă şi nu a murit nimeni. Şi uite aşa nu mai auzim plînsetul care va fi urmat loviturii, nici paşii mici de ieşire a unei fiinţe din ea însăşi.