Am evoluat. Înspre ce?

Problema rasismului ne înţeapă doar cînd străpunge epiteliul. Discriminările se adaugă atît de frumos ipocriziei

Recentele zile mondiale ale discriminării au două feţe. Una – de victimă, în Spania. Episodul Dani Alves şi banana azvîrlită din tribună la meciul Barcelonei […]

Problema rasismului ne înţeapă doar cînd străpunge epiteliul. Discriminările se adaugă atît de frumos ipocriziei

Recentele zile mondiale ale discriminării au două feţe. Una – de victimă, în Spania. Episodul Dani Alves şi banana azvîrlită din tribună la meciul Barcelonei cu Villarreal. Cealaltă – de călău, în Statele Unite ale Americii. Donald Sterling, patronul echipei Los Angeles Clippers, care s-a exprimat cît se poate de clar împotriva persoanelor de culoare, într-o înregistrare a unei conversaţii private cu o domnişoară dezinteresată. O fi observat tîrziu – la 80 de ani – că îşi face de zeci de ani o bună parte din afaceri într-o lume, cea a baschetului profesionist din America de Nord – unde, vrem sau nu vrem să vedem sau să spunem răspicat, jucătorii majoritari şi cei mai valoroşi sînt şi au fost mereu cei de culoare.

Tindem să-l compătimim pe unul şi să-l demonizăm pe cel de-al doilea. Aşa, simplu. Ne simţim obligaţi să reacţionăm şi să nu lăsăm loc de nuanţe. Ce atîtea nuanţe? Nouă, brusc, nu ne mai plac culorile. Nu avem tare ascunse, nu avem nici măcar un colţ discriminatoriu în gingii. I-am extirpat de multă vreme pe toţi, în cabinetul stomatologic blînd şi bun al istoriei. Blînd şi bun cu noi.

Într-un excelent editorial din publicaţia Time, fostul mare baschetbalist Kareem Abdul-Jabbar îşi strînge toate forţele de care e capabil şi încearcă să le echilibreze. Cred că i-a fost greu din cale-afară. Îl numeşte pe Donald Sterling „Stăpîn Iritabil de Plantaţie”, apoi încearcă să-l scuze, invocînd dreptul la intimitate şi vîrsta înaintată a celui în cauză.

În paralel, Alves îşi pierde stăpînirea de sine şi îi diagnostichează pe spanioli drept neevoluaţi, trimiţîndu-i în Evul Mediu. „Spaniolii se cred buricul pămîntului, însă, din multe puncte de vedere, sînt înapoiaţi”. Totul în lumea asta este teribil de instabil. Iar uneori ipocrizia condamnată la nivel public şi ilustrată prin exemple limpezi deschide calea paranoică înspre şi mai multă ipocrizie. Practic, ne bănuim între noi de gînduri care discriminează. În mare, avem dreptate cînd facem asta. Paranoia are mai mereu un sîmbure consistent de adevăr.

Ne loveşte mereu ce fac alţii. Cum vorbesc, ce spun ei, ne şochează întotdeauna gesturile şi replicile altora. Noi ne spălăm şi de calitatea de călău şi, mai ales, de aceea de victimă.

E o luptă care nu se termina nicicînd, în ciuda predicilor şi legilor despre egalitate, şanse echitabile în ciuda diferenţelor de piele, de sex sau de vîrstă. Nu e ca şi cum te-ar pîndi cineva din umbră ca să te nedreptăţească. E doar o sferă închisă, fără scăpare. Eşti la nesfîrşit discriminat şi discriminator.