Anul acesta, gimnastele române par mai simpatice ca oricînd. Se observă muncă, seriozitate, linişte în parohia Belu-Bitang.

Şi parcă sînt mai destinse ca generaţiile trecute. Parcă nu ne mai apar atît de fragile, atît de copile, deşi unele dintre ele chiar sînt. Au reacţii, au voce. Aşa se vede la televizor. Sînt colege, dar şi indivizi. Dacă atitudinea şi încăpăţînarea Cătălinei Ponor - care are 24 de ani, vîrstă matusalemică pentru o gimnastă obişnuită - sînt contagioase, atunci poate ar fi trebuit să punem mai mulţi sportivi în preajma ei. La Bruxelles s-a închegat o echipă care suportă bine două vedete, pe ea şi pe Sandra Izbaşa.

Chiar îmbrăţişate la final de concurs, chiar ţinîndu-se de mînă aşteptînd în tensiune împreunată nota Larisei Iordache de la sol. Nişte legături făcute în leagănul uneori spinos de la Izvorani şi care ar trebui să rămînă nedesfăcute măcar pînă la vara asta londoneză.

Parcă sînt toate mai zîmbitoare şi îşi savurează mai plin victoria de la Campionatele Europene. Parcă vorbesc mai mult între ele, parcă se împing din spate mai mult una pe alta. Parcă trec mai uşor peste ratări, cu mai puţine înnegurări şi reproşuri ca generaţiile din spate, la fel de merituoase, ba poate chiar şi mai merituoase, dar mai puţin comunicative şi mult mai econoame cu exprimarea emoţiilor în public. Formula, cel puţin formula aceasta, în condiţii strict europene, pare să funcţioneze.

Ştim, ştim, la Olimpiadă vin SUA, China, ba chiar şi Rusia s-ar putea să-şi arate o faţă pe care a ascuns-o cît a putut la Europenele de la Bruxelles, de săptămîna trecută. Dar echipa aceasta a României, campioană europeană, arată bine şi se comportă bine.

Şi parcă şi antrenorii lor sînt mai destinşi. Nu ştiu dacă mai implicaţi, căci implicaţi au fost întotdeauna. Se vede însă că s-au întors acasă şi că acasă le merge bine. Doar că de data aceasta au revenit mai maturi Şi ei, mai flexibili, deşi flexibilitatea nu este, în cele mai multe cazuri, o caracteristică de bază a maturităţii. Le place şi lor adrenalina, provocarea, aşteptarea şi rezultatul. La televizor s-au văzut doi antrenori lipiţi de echipa lor. Cei care au lipit-o.

Şi toate acestea, fără să vrem, ne fac să visăm pentru Londra. Pentru români, de la Nadia Comăneci încoace, Olimpiada înseamnă pe jumătate gimnastică. Ne mai rămîn două luni, şi lor, şi nouă, să ne reacomodăm cu luciditatea echilibrată a unei veri grele şi a unui concurs olimpic şi mai greu.

Da, azi parcă se circulă mai greu decît de obicei. Dar cînd nu se circulă greu în oraşul ăsta plin de maşini şi de şoferi închipuiţi? Da, e agitaţie pe străzi şi se bea bere, tot drumul din Centrul Vechi pînă la hotel şi înapoi.

Ne place însă lucrul acesta cînd mergem la Oktoberfest-ul munchenez sau, la orice oră din zi şi din noapte, pe străzile din Barcelona sau Amsterdam. Da, s-au cheltuit bani cu organizarea finalei Europa League la Bucureşti. Dar se vor şi scoate bani de pe urma ei.

Există un cor al celor care nu ştiu sau nu vor să se bucure de o zi din viaţa lor, din existenţa oraşului în care locuiesc. O zi diferită, o zi bucuroasă. Nu vreau să cred că oameni de vîrsta mea refuză să priceapă faptul că ei înşişi ar trebui să fie gazdele din suflet ale unei manifestări fericite. Nu înţeleg supărarea, îndîrjirea, închiderea, chiar supărarea faţă de faptul că acest eveniment le-a fost adus chiar în casă, în cămin.

Fotbalul e un joc, pînă la urmă. Nu trebuie să-ţi placă neapărat. Poţi să urăşti mingea aceea idioată care se plimbă dintr-o parte în alta, printre picioarele unor simpli muritori, aşa, ca tine. Dar ai ocazia să îţi placă oamenii care ţi-au invadat cu bună credinţă oraşul, care trăiesc cu adevărat, care te pot molipsi cu fericire, măcar pentru două sau trei zile.
Două sau trei zile din viaţa ta. Ceri toleranţă, dar nu eşti tolerant. Ceri să fii primit cu braţele deschise peste hotare, dar tu eşti ca un melc morocănos. Ceri deschidere, dar tu nu eşti dispus s-o dai.

Finala Europa League este şi finala voastră, a celor supăraţi pe ea. Vă doresc, totuşi, să vă treacă, măcar puţin, supărarea. 

P de la pensie. Ziua care întîrzie glorios pentru veteranii lui Chelsea

“V-am avertizat încă de la începutul sezonului să nu îi scoateți din discuție pe pensionarii de la Chelsea”, a spus John Terry sîmbătă seară, după ce echipa sa a cîștigat finala FA Cup, 2-1, în fața lui Liverpool. Mai important e că pensionarii de la Chelsea nu s-au eliminat singuri din ecuație pe parcursul unui sezon în care au lăsat disputa din campionat orașului Manchester, dar visează la trofeul UEFA Champions League.

John Terry, 31 de ani. Lampard, 33 de ani. Cole, 31 de ani. Drogba, 34 de ani. Cech, la 29 de ani, nu a trecut încă pragul, dar nu e departe. Cu toate acestea, în ciuda cifrelor respectabile, jucătorii londonezi par a fi din noi ei înșiși, cei de acum 3-4-5 sezoane, și singurul obstacol din ultima vreme a fost lipsa de comunicare și empatie cu fostul antrenor, Andre Villas-Boas. Ca o eșarfă neagră legată la ochi, doar incapacitantă, nu și palpitantă. Chelsea nu s-a reinventat cu Di Matteo. Chelsea doar s-a trezit din somn.

Victoria din finala de sîmbătă seară de pe Wembley – stadionul lui Drogba, după cum îl numește Petr Cech - este o injecție cu adrenalină în inima fotbaliștilot și a suporterilor albaștri înainte de finala UCL, cu Bayern, în căminul nemților. Chiar o injecție cu adrenalină în inima fotbalului însuși, căci această mînă de pensionari nu este una obișnuită. Cel puțin pentru următoarele săptămîni Barcelona și Real Madrid au ieșit din modă, scoase temporar din catalogul fastului și şic-ului fotbalistic. La modă este Chelsea, o modă poate puțin retro. Dar așa e moda, ciclică, iar Chelsea e vintage.

Bătrînii, de obicei, nu își mai doresc mare lucru. Vor confort, vor respect, vor recunoaștere și odihnă. Bătrînii de la Chelsea vor altceva. Ei știu că există continuarea poveștii și că depinde numai de ei. Sînt mai calculați, mai înțelepți. Sau poate mai încrezători în picioarele și creierele lor. Sau, dimpotrivă, poate mai nerăbdători ca la început de carieră. Bătrînii aceștia au în fiecare sezon vise pe care și le transformă în obiective. Ceva necaracteristic pentru cei în vîrstă, care, de obicei, susțin că le-au văzut pe toate. Veteranii de la Londra știu că mai sînt multe de făcut pe lumea asta. Le trebuie o noapte bună de somn. Sau de ieșit prin cluburi.

Horia Tecău și Robert Lindstedt par uniți și hotărîți. Turneul de la București nu a fost doar o datorie pentru ei

Terenul Central de la Arenele BNR nu este ceva imens. Dacă te obișnuiești puțin cu locul, după ani de privit din tribune, știi orice. Îți găsești cunoscuții din priviri, știi pe de rost sectoarele, ai locuri preferate din care urmărești meciurile. E un spațiu mic, familiar.

Cînd triumfă un român acolo însă, arena principală se face, dintr-o dată, mai mare. Așa s-a întîmplat și sîmbătă, cînd perechea Horia Tecău-Robert Lindstedt a cîștigat BRD Năstase-Țiriac Trophy la dublu, cu 7-6 (2), 6-2, în fața tandemului format din Jeremy Chardy și Lukasz Kubot.

Bucuria a fost autentică, și de pe zgură, și din public. Pe Tecău și pe Lindstedt îi urmărim mai ales de la distanță, acum au ajuns la turneul bucureștean. Și s-au dus pînă în ultimul act, o promisiune împlinită, față de oamenii de pe scaune și față de ei înșiși.

Horia și Robert sînt la cel de-al șaptelea titlu cîștigat împreună, iar echipa lor mică și bazată atît de mult pe contraste crește și se consolidează. Aceste șapte titluri cucerite cot la cot par mai degrabă un început pentru ei, pentru echipa lor restrînsă, care se perfecționează și se leagă și mai bine de fiecare dată cînd intră pe teren.

Cînd unul dă puțin înapoi, celălalt preia comanda. În curînd ar putea să renunțe și la gestul conspirativ de a-și ascunde planurile de pe teren în spatele mîinilor ridicate strategic în dreptul gurilor, căci se vor înțelege, probabil, telepatic. Așa cum fac mecanismele unei echipe, e adevărat, o echipă alcătuită din numai două persoane, o echipă mică, minusculă, cu toate acestea o echipă mare.

Lucrurile vor fi și mai relaxate atunci cînd românii vor renunța la gîndul că Lindstedt e pe jumătate român. Ne place să adoptăm oameni care nu au nicidecum nevoie să fie adoptați, să împingem tricolorul pe umeri care au deja protecția și căldura drapelului lor.

Vrem ca totul să fie îmbibat de genialitatea și temperamentul nostru, de culorile noastre, de ospitalitatea noastră, care este uneori falsă și supralicitată, în treacăt fie spus. Să complicăm lucrurile cînd ele sînt simple ca bună ziua. Un român și un suedez. Se înțeleg bine, joacă bine, evoluează și iau în serios faptul că s-au întîlnit în oceanul larg care este circuitul ATP. Ar trebui să ne ajungă aceste lucruri.

Teama este tatăl curajului și mama precauției, spunea un scriitor. Poate că Răzvan nu a citit asta, dar o aplică

Declarația de după meciul Rapidului de la Mioveni este sinceră, umană. “Mi-a fost frică de meciul acesta”, a spus Răzvan Lucescu la final, făcând unele sprîncene să se ridice întrebător sau chiar neîncrezător. Păi dacă și de fotbaliștii de la Mioveni, care nu au strîns puncte nici măcar cît să li se suspende carnetul de conducere, ți-e frică, atunci de cine nu îți este? Atunci antrenorii de prin Spania sau Anglia ce să mai zică? Înseamnă că aceștia trăiesc doar pe calmante și pe cursuri intensive de yoga, într-o teamă constantă și uneori în teroare, dacă e vorba să întîlnească, de pildă, Barcelona sau Manchester United.

Da, s-a văzut, jucătorilor alb-vișinii le-a tremurat puțin sufletul la Mioveni, s-a observat cu ochiul liber, 2-1 a fost rezultatul pentru bucureșteni, diferența de valoare nu e aceasta. Dar uneori e suficient să pui pași mici și precauți, iar cînd contează cu adevărat să faci pasul cel mare și important. Cu frică sau nu, asta e treabă de feeling și opțiune de abordare a obstacolului. Ar fi o chestie, să fii reținut în războaiele mici și relaxat în cele mari. Uneori funcționează, indiferent de pierderi.

Dar uite-așa, din frică în frică, exprimată public sau nu, uneori mai vizibilă, alteori camuflată, Rapidul și-a ales drumul. E o cale bună, iar suporterii se tem de un singur lucru: ca nu cumva echipei să i se facă, în cele din urmă, teamă chiar de titlu. Lucru oarecum reflectat în rezerva cu care Lucescu junior, dar nu numai el, se încăpățînează să spună că nu titlul e visul lui și al jucătorilor lui, ci doar locul în Europa League. Dar nu știu cine crede asta. Nici măcar ei nu o cred. Nu ai cum să nu-ți dorești ceva care pare, dacă nu chiar este atît de aproape, deși acest lucru vine la pachet cu frica asumată, cu riscurile și cu elementul-surpriză. Însă uneori e mai bine să nu rostești dorința, s-o ții închisă în tine, pentru tine. Mai ales la Rapid, unde obiectivele anunțate au fost întotdeauna prilej de distracție, dar și de disperare și suspans.

Vrei-nu vrei, însă, presiunea apare, chiar și cînd faci declarații reținute. De fapt mai ales atunci. Uneori afirmînd ceva trezești în cei interesați de subiect chiar contrariul. Rapidul nu vrea titlul. Rapidului îi este frică. O declarație nu o exclude nicicum pe cealaltă. Farmecul vieții.

Foarte mulţi români iau parte la competiţii epuizante de alergare sau ciclism. O modă sau calea de salvare din inerţie?

Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, dar, de cîţiva ani buni încoace, lumea aleargă. Aleargă cu nesaţ, aleargă cu antrenamente grele, aleargă organizat, chiar dacă alergătorii aceştia nu sînt profesionişti. În timpul săptămînii, sînt tipii aceia în costume cenuşii sau negre care lucrează cu sobrietate şi rigoare în corporaţii. Sînt publicitarii mai relaxaţi pe dinafară, dar plini de deadline-uri şi idei pe dinăuntru. Sînt fete şi femei - au costume-taior, muncesc în birouri, sînt oameni de marketing, sînt planneri, sînt superviseri, sînt traineri. Şi au şi alte meserii cu nume noi-nouţe, la fel de noi pentru lumea noastră precum aceste maratoane, semimaratoane sau concursuri de Iron Man epuizante pentru mase. Ca şi cum job-urile lor de avocaţi, manageri sau analişti IT nu i-ar surmena suficient.

Să alergi mult a devenit mai mult decît o modă. A devenit o goană disperată după porţia de sănătate, un antidot la statul pe scaun, pupat calculator, mîngîiat smartphone pînă la delir. Oamenii de pe scaunele ergonomice fug ca şi cum ar fugi pentru vieţile lor, iar răutăcioşii îndrăznesc să spună că aceştia fug inclusiv de vieţile lor. De stres, de repetiţie, de asfalt, de şefi, de ei înşişi, de varianta lor statică.

Dar alergătorii din birouri se mîndresc cu locul 11.326 de la semimaratonul de la Berlin. În competiţia din mintea lor, cea mai ascuţită dintre toate, ei au învins. Cine e pe locul 1 nu are nici cea mai mică importanţă. Ei şi-au făcut treaba, au terminat o cursă care i-a golit de energie, limitele au fost depăşite. Obiectivul următor - următoarea cursă.

E o armă alergatul acesta modern, urban sau scos în natură. Arma omului de oraş, obişnuit pînă de curînd să fugă doar după autobuz sau metrou. Declaraţia universală a drepturilor cetăţeanului care ştie să conducă şi maşina, dar şi bicicleta. Medicii au o singură obiecţie la acest efort colectiv, care uneori se întinde pe distanţe mult mai lungi decît un maraton olimpic. Ei spun că astfel de exerciţiu fizic împins la limită uzează celulele pe care le conţine, fragil, organismul unui om.

E adevărat, un singur individ a ajuns să le poată face pe toate. Să alergi 42 de kilometri este la îndemîna multora, nu, nu vor cuceri aurul la Olimpiadă, asta este pentru cei cu adevărat antrenaţi, dar propriii demoni au fost deja călcaţi în picioare. Cu timpul stă cam prost omul nostru, alergătorul de oraş. Timpul cronometrat în antrenamentele sale de aparate subţiri, aproape inexistente, ca să nu rămînă prea mult despărţit de computere, de cifre.

Despre Balotelli se pot spune multe. Că e sărit de pe fix, obraznic, agresiv. Nu se poate spune însă că nu ar fi fotbalist.

Un meci al lui Manchester City poate fi urmărit cu nesaţ şi de cineva care nu are nimic în comun cu fotbalul. De exemplu, de un împătimit al filmului. Intrigă, rătăcire şi revenire, aventură, suspans, dramă, Boy, Interrupted, toate oferite de actorul Balotelli. Aş fi vrut să spun că în regia lui Mancini, dar nu. Regia îi aparţine tot lui Mario, băiatul care pare că are 21 de ani de o veşnicie.

Oricum, echipa şeicilor e în zona crepusculară în întregime, aşa, ca să intrăm şi pe tărîmul serialelor de televiziune. Să recapitulăm. În meciul de sîmbătă, cu Sunderland, în care City a fost condusă cu 1-3, Mario a înscris pentru egalare. După care s-a certat cu Kolarov să bată o lovitură liberă, în huiduielile propriilor lui suporteri. A înscris un gol minunat de 2-3. Iar după un minut şi 9 secunde, partenerul său de hîrjoneală, acelaşi Kolarov, a egalat. Visul lui City de a deveni campioană în Anglia se îndepărtează, dar senzaţia de a-l avea în echipă pe nebunul Balotelli rămîne un fior de imprevizibil săptămînă de săptămînă.

Mario Balotelli ar fi fost vedetă în orice domeniu şi-ar fi ales să-şi facă drumul în viaţă. Nenumăratele prostioare cu semnătura de Peter Pan le face parcă numai noaptea. Ziua, pe teren, îşi vede de treabă şi, cel puţin în teorie, nimeni nu ar avea ce să-i reproşeze la capitolul fotbal. Este băiatul rău, dar de fapt este băiatul bun. Este mereu, mereu certat – sîmbătă Mancini a apreciat că Balotelli a jucat prost. “Treaba lui Balotelli este să aducă diferenţa în timpul meciului, nu să aştepte pînă în ultimele minute”, a spus italianul despre celălalt italian. Poate are dreptate. Poate pentru Mario trebuie inventat fotbalul individual, ca să nu se mai supere nimeni. Oricum, criticile par să treacă prin el ca printr-o perdea de fum. Vorbeşte fără cap, sparge conferinţele de presă de la fosta sa echipă, Inter, cu degajarea unui Terminator, îşi permite să nu dea mîna cu nimeni la final de meci.

E un Mr. Hyde care îl ascunde pe Dr. Jekyll, nu invers, ca în scrierea lui Robert Louis Stevenson. Şi de cele mai multe ori îl ascunde bine de tot. E tot ce bunul simţ şi civilizaţia resping mai puternic, etichetîndu-l ca model negativ, ca măr stricat. Cu toate acestea, nu prea se aud voci categorice care să spună, clar şi raspicat: “Mie de Balotelli ăsta nu-mi place!”
Dacă aş fi antrenor, mi-aş dori să am un Balotelli în lot. Nu, nu mai mulţi, unul singur mi-ar fi mai mult decît suficient.

“Stejarii” nu mai cîştigă meciuri. Şi riscă să fie părăsiţi de publicul care s-a strîns în ultimii ani, cu drag, în jurul rugbyului.

Naţionala de rugby a României este foarte iubită. Sigur, mai mult cînd e vară şi cald afară şi îţi permite vremea să vii la stadionul Arcul de Triumf cu tot familionul. Poţi să îi aduci şi pe seniorii familiei – pentru că lumea din tribune nu înjură, se poartă mai frumos decît la fotbal, să zicem -, dar şi pe cei mici – au loc să se fugărească atît cît le pofteşte inima şi te lasă să te uiţi în linişte la meci.

Poţi să bei bere, da, bere! Dacă nu ştii chiar toate regulile jocului de rugby, cineva de lîngă tine, de regulă un fost rugbyst ajuns acum la senectute, îţi explică răbdător tot ce nu ai înţeles. Pleci de acolo cu sentimentul că sportul poate fi, în sfîrşit, civilizat, normal, relaxat. Mai ales la IRB Nations Cup atmosfera este cosmopolită. Se vorbesc multe limbi ale pămîntului.

Naţionala de rugby a creat în ultima vreme în jurul ei senzaţia de căldură. Ne plac băieţii ăştia puternici, bătăioşi, care poartă pe echipament tricolorul. Ne sînt simpatici, chiar dacă nu sînt fotbalişti. Stadionul se umple cînd joacă ei şi pentru că, de cîte ori deschid gura, vorbesc legat, dedicat, cu modestie şi bun-simţ. Şi se mai umple şi pentru că, în ultimii ani, fără să facă totuşi parte din reprezentativele naţionale de prim rang ale lumii, “stejarii” cîştigau. Îşi cîştigau meciurile care contau, cum a fost, de pildă, acela cu Uruguayul din barajul pentru calificarea la Cupa Mondială de anul trecut (scor nimicitor, 39-12). Atunci s-a văzut cel mai tare că rugbyul românesc reuşise să nască un club lărgit, format din cunoscători şi mai puţin cunoscători deopotrivă. Un club de 7.000 de oameni şi alte cîteva sute rămase pe dinafară, pe la porţile arenei bucureştene.

În ultima vreme, naţionala de rugby a României nu a mai cîştigat meciuri. A pierdut sîmbătă, 12-13, în deplasare cu Spania, în Cupa Europeană a Naţiunilor. Cu o săptămînă înainte, era rîndul Georgiei să îi învingă pe “stejari”. Două echipe care acum cîţiva ani nu le dădeau tricolorilor mari bătăi de cap. De aici senzaţia că se construise ceva bun, primitor şi valoros, dar fragil şi efemer. De aici teama că tot acel aer unit, de familie extinsă, de spectacol şi inimă laolaltă, va dispărea dacă şi rezultatele echipei naţionale se vor topi. De aici ameninţarea anonimatului, a meciurilor jucate trist, fără suflete în tribună.

Publicul ajunsese sufleteşte la un echilibru. Da, ştia că România nu va bate curînd Franţa sau Scoţia, aşa cum o făcea odinioară. Dar avea cîteva certitudini, numite Georgia, Spania, Portugalia – liga noastră! Ar fi păcat să nu mai aibă nimic.

Marian Oprea nu a intrat în finala Mondialelor de sală. Cu toate acestea, România mai speră ceva de la triplusalt.

E an olimpic. Aşteptam - ziariştii şi publicul deopotrivă- fiecare competiţie importantă ca nişte cîini de rasă bloodhound, ca să mirosim în aer posibilitatea, haloul, întîmplarea unei medalii la Londra. În lipsă de fire de păr noi, ne-am agăţat mereu de firele vechi, care s-au arătat însă trainice în trecut.

Marian Oprea este unul dintre ele. Medaliatul cu argint de la Atena nu are încă biletul pentru Londra. Şi pare să nu poată să treacă nici peste pragul de 17 metri, o bornă chinuitoare, un număr noduros şi incomod ca o piatră legată de picior. Baremul pentru Jocurile Olimpice de la Londra este de 17,20 metri. O sumă şi mai îndepartată, pe care o vrem de la un sportiv excepţional, care însă şi-a petrecut la vîrf peste 10 ani de activitate. Iar corpul l-a trădat adesea pe “Struţ”, cu accidentări frecvente, care l-au destabilizat nemilos cînd i-a fost lumea mai dragă.

Din aceste motive ar fi recomandabil să privim cu seninătate mersul sau nemersul lui Marian Oprea la Olimpiada britanică. Dacă nu va să fie, e simplu: triplusaltistul are un sac plin în spate şi fără Londra. E drept, ar încăpea în el şi regretul de a nu prinde o altă ediţie a Jocurilor Olimpice, la 30 de ani, ca atlet experimentat.

Dacă va ajunge să sară la vară pe Stadionul Olimpic londonez, cu atît mai bine. Înseamnă că Marian Oprea îşi va fi revenit şi, cum oricine apreciază o întorsătură bună de situaţie, putem spera nederanjaţi în continuare. Putem să ne bucurăm că ne-a mai oferit o dată ocazia să-i fim suporteri şi să ne amintim de vara ateniană, cînd a fost la o palmă de titlul olimpic.

Pînă acum, Olimpiadele românilor semănau mai mult cu nişte filme de aventuri. Cu multe personaje, care scoteau din mînecă trucuri nemaivăzute, medalii surprinzătoare. Ediţia de la Londra promite tot mai mult să semene cu un thriller – totul e noir, personajele principale sînt puţine, acţiunea ne dă fiori de pe acum, deznodămintele par departe de happy ending, cu cîteva excepţii. Singurele care par nezdruncinate la nivel înalt sînt spadasinele tricolore, care aproape weekend de weekend urcă pe podiumuri la etapele de Cupă Mondială şi-şi întăresc poziţia de fete de nădejde cu care ne-au obişnuit în ultimii ani. Nu ştiu cine poate contoriza însă presiunea care le apasă pe umeri şi pe arme. Constanţa a fost întotdeauna un aliat dificil şi capricios.

Pînă şi populaţia sportivă a României este îmbătrînită. A cui e vina că tinerii nu sînt împinşi în faţă?

Serghei Reviakin are 16 ani. Cu toate acestea, la sfîrşitul săptămînii trecute a ajuns să apere poarta lui ŢSKA Moscova în meciul de campionat cu Zenit Sankt Petersburg (2-2). E adevărat, primii doi portari lipseau din motive întemeiate. Dar a treia opţiune, asumată de tehnicienii moscoviţi, este o declaraţie de curaj şi de responsabilitate. Băiatul ăsta şi-a luat două goluri, dar e posibil să se fi dus la culcare simţindu-se curajos şi un pic mai matur. Curajul lui este, de fapt, curajul celor care l-au crescut şi i-au suflat în vele, probabil nu fără emoţii.

Este genul de risc cu care antrenorii români de fotbal preferă să nu se întîlnească prea des. Îşi clocesc elevii, chiar şi pe cei valoroşi, alegînd să se abţină de la experimente, alegînd în general să nu privească în direcţia celor foarte, foarte tineri. Din fotbalul nostru actual, la prima strigare, îmi vin in cap doar două exemple de jucători care au făcut cunoştinţă cu prima divizie la vîrste fragede (fragede pentru noi, dar normale pentru alte campionate care ştiu să echilibreze experienţa cu noutatea). Primul ar fi Torje – 17 ani. Al doilea ar fi Ianis Zicu, tot 17 ani.

Dar toate acestea nu mai par atît de grave cînd ne gîndim că pînă şi la gimnastică România va merge, cel mai sigur, la Olimpiada de la Londra cu două sportive de peste 20 de ani, Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor. Aici nu e vorba, desigur, de lipsa de îndrăzneală a antrenorilor, ci de resursele limitate într-un sport unde odinioară nu ne ajungeau degetele de la mîini să numărăm puştoaicele talentate dintr-o singură generaţie.

Zilele acestea mi-am amintit şi de o scenă dintr-un alt sport la care România a avut o campioană mondială, pe Dorina Mihai. Acum vreo 5 ani, sala Floreasca din Bucureşti a găzduit un concurs internaţional de sabie pentru copii. Erau plîngăcioşi, se ofticau dacă pierdeau, erau ambiţioşi şi bătăioşi. Toti cei prezenţi se uitau atunci fascinaţi la un ghemotoc de fetiţă, cu părul ondulat, care îi stătea în toate direcţiile. Fetiţa avea 10 ani, dar părea mai mică. Şi se lupta excepţional. A luat locul 3 atunci, iar competiţia a fost cîştigată de o mică sportivă română.

Fetiţa aceea este o turcoaică şi are azi 15 ani. Sîmbătă, în acelaşi weekend cu recordul lui Reviakin, Ilgin Sarban a cucerit bronzul la Europenele de cadeţi de la Porec. Lucru puţin ciudat, căci turcii, exceptînd perioada iataganelor, nu s-au remarcat niciodată la scrimă. La proba de sabie a acestei întreceri, România nu a avut nici o participantă.