În 2006, după ce jurnaliştii Gazetei au declanşat ancheta în “Dosarul transferurilor”, şeful ANAF, Sebastian Bodu, a făcut o vizită-fulger la redacţia ziarului.

Totul a început relaxat pentru ei. Oamenii din fotbal. Cei anchetaţi acum în “Dosarul transferurilor”. Relaxat în sensul că nici o clipă nu s-ar fi gîndit că jurnaliştii Gazetei ar fi putut să le ia urma chiar dacă ei nu lăsaseră vreo picătură de sînge.

Doar ancheta ziarului în “Cazul Bratu” i-a făcut să reacţioneze brusc. S-au publicat atunci timp de aproape două săptămîni documente care scoteau la iveală neregului clare. Iar momentul culminant al primăverii din 2006 a fost o vizită neaşteptată la sediul Gazetei făcută de Sebastian Bodu. Era spre seară, toată lumea trăgea tare pentru ediţia de a doua zi, cînd chelia lucitoare a şefului ANAF a răsărit strident printre computere. După el aghiotantul. Colegii mei se uitau surprinşi. Doar un murmur. Nimeni nu s-a ridicat de pe scaun.

A fost exact ca în celebrul film “Dosarul Pelican”. A vorbit cu Tolontan, apoi cu toţi cei care anchetam, adică Marius Mărgărit, Viorel Tudorache şi eu. Preda, fotograful, nu l-a iertat. Vizita s-a vrut a fi discretă, dar nu mai era loc de aşa ceva. Mai ales că în urma dezvăluirilor noastre Gică Popescu plătise statului român suma de 400.000 de dolari, adică impozitele de la transferul lui Bratu.

“Ai stat la masă cu mine”
Din acel moment a pornit un “război” al dialogului pe diferite canale cu 2-3 din cei implicaţi în dezvăluirile noastre. Voi relata din culisele anchetei, din bucătăria jurnalistică, lucruri nespuse. Primul care a dat un mesaj a fost Gică Popescu. Prin telefon: “Nici tu, nici Tolontan să nu cumva să mă mai sunaţi vreodată! Nu mai existaţi pentru mine. Să vă fie clar! Decebal, ai stat la masă cu mine. Nu se poate aşa ceva. M-aţi făcut varză şi n-am absolut nici o vină. O să vedeţi!” Continue reading →

În Zanzibar, pe coasta de est a Africii, oamenii care trăiesc într-un alt secol îl ştiu bine pe Hagi: “Un mare jucător!”

O seară de vară a anului 2011 petrecută alături de cîţiva prieteni apropiaţi s-a încheiat cu o hotărîre care nu mi-a aparţinut. De fapt, doar trei dintre cei patru bărbaţi au fost de acord cu o vacanţă în Africa la începutul lui 2012.

Am fost! Şi nu ne-a părut rău, chiar dacă am făcut cîte 7 vaccinuri fiecare şi am înghiţit pe timpul şederii acolo cîte o pastilă în fiecare zi care să ne ferească de malarie. “Dă depresie şi coşmaruri medicamentul. Nu la toată lumea”, ne-a explicat doctoriţa. “Incredibil”, zic. “Mă duc în vacanţă, oameni buni!”. La nici unul dintre cei 7 prieteni ai mei nu s-a potrivit ce scrie pe prospect. Ne-am simţit bine. Ba din contră, la Crişan, unul dintre prietenii mei, buna dispoziţie a fost de două ori mai mare decît acasă. Şi are destulă. Totuşi, bine că am luat pastilele pentru că toţi am fost înţepaţi de celebra muscă Tse-tse.

Acasă la Freddie Mercury
Tanzania şi Zanzibar au fost destinaţiile. Cu safari în celebrele parcuri Serengeti şi Ngorongoro. Ultimele 6 zile le-am petrecut la Oceanul Indian, în Zanzibar, la doar o oră de mers cu maşina de casa memorială a lui Freddie Mercury. Tanzanienii trăiesc într-o sărăcie lucie. Cel mai mare salariu este de 100 de dolari. În Zanzibar, majoritatea sînt musulmani. În Tanzania sînt jumătate cu creştinii. Bananele îi hrănesc tot anul. Papaia şi mango la fel. Doar ananasul se coace de două ori în 12 luni. De la copilul de 2-3 ani, pînă la vîrstnici, dar toţi!, dacă te văd că vrei să le faci o poză aduc mîna stîngă la faţă şi cu drepta fac semnul că vor bani. În Tanzania, excursia la safari a făcut toţi banii cheltuiţi în vacanţă. Am prins migraţia de antilopă Gnu şi zebră din Kenya în Tanzania. Am stat aproape de lei, leoparzi, elefanţi şi celelalte animale pe care le admiram doar pe Discovery sau National Geographic.

“Hagi mi-a plăcut, dar şi Petrescu”
În Zanzibar însă, departe tare de România, chiar la plecarea spre aeroport, toti cei care eram în maşină am trăit un sentiment frumos. Şoferul, angajat de hotelul în care am stat să ne ducă la aeroport, ne-a întrebat în ce parte a lumii urmează să zburăm “Româniaaaaa!”, i-am strigat cu toţii. La cîteva zeci de secunde, buzele cărnoase ale negrului de la volan au rostit: “Haaagiiii! SUA 1994!”. Nu ne venea să credem ce auzim.

În Zanzibar există un televizor alb-negru la 50-60 de familii. “În 1998 s-au făcut blonzi toţi? Voi sau alţii? Şi Popescu. A fost căpitan la Barcelona”. I-am răspuns şocaţi că-şi aduce aminte foarte bine momentul. “Hagi, mare jucător! Dar îl mai ştiu şi pe Dan Petrescu. Eu sînt fan Chelsea! Mi-a plăcut mult de el”.

Vacanţa se terminase. Ne aştepta un drum lung pînă în ţara lui Hagi. Numai că surpriza pe care ne-a oferit-o Regele, departe de casă, va rămîne memorabilă.

Vezi AICI o GALERIE FOTO spectaculoasă

Aşa cum am scris încă de cînd a fost publicat articolul, Horia Ivanovici are posibilitatea unei replici. Mi se pare normal şi corect să fie aşa. Vă invit să citiţi reacţia lui Horia.

“Decebal inventează o polemică!
Fostul meu amic Decebal Rădulescu, care pe deasupra mai e şi concitadin cu mine (amîndoi fiind din Cîmpulung Muscel), dezinformează, ca să nu spun că inventează pur şi simplu subiectul “Gigi Becali la TV”. Repet, inventează o polemică pe tema Gigi Becali care nu a existat vreodată între mine şi el!

În discuţia pe care o prezintă nu s-a făcut referire niciun moment la cît de mult sau cît de puţin e mediatizat Gigi Becali! De altfel, schimbul de replici a durat maximum un minut. Cam puţin pentru o temă aşa generoasă…  Pur şi simplu i-am spus în faţă că nu e dovadă de caracter şi nu e frumos să-ţi blamezi colegii de televiziune, să le blamezi, practic, emisiunile, lăudînd în oglindă pe altcineva care nu l-a sunat în acea seară pe Gigi Becali, în timp ce eu şi Naum o făcuserăm în emisiunile anterioare. Mai simplu, i-am reproşat că deontologia şi bunul simţ n-ar trebui să-i permită să-şi atace sub centură, chiar şi voalat, colegii de post.

Dacă Decebal Rădulescu spunea strict:”Bravo, Vali, că nu l-ai sunat în această seară pe Gigi Becali!” era ok şi nu mă pasiona absolut deloc subiectul. E opţiunea fiecăruia cum îşi face emisiunea. Dar cînd spui: “Bravo, Vali, că nu l-ai sunat în seara asta pe Gigi Becali, aşa cum au facut-o (nota bene - s-au prostituat) toată ziua ceilalţi!”, atunci nu mai e în regulă. Pentru că aşa cum noi ceilalţi îi respectăm prestaţia, aşa şi Decebal trebuie să respecte celelalte emisiuni ale postului, indiferent că le agreează sau nu. Poate să-l blameze pe Gigi Becali, e dreptul lui, dar nu în contextul atacării altor emisiuni de pe acelaşi post. Mai mult, dialogul de mai sus nu e cel real, întrebările şi răspunsurile fiind scoase din context aşa cum a vrut Decebal!

Îi înţeleg jignirile – fine, vezi, Doamne -  cu “papagalul”, îi înţeleg manipularea (încearcă să mă transforme în susţinătorul frenetic al lui Gigi Becali, sperînd că voi fi înjurat copios, deşi eu nu l-am avut 3 ani pe patronul Stelei la” Fanatik Show”) şi îi înţeleg şi frustrarea (cînd i-am reproşat direct, bărbăteşte, de faţă cu Radu Naum şi Vali Moraru, s-a înroşit şi a cam dat-o în bîlbîială). Nu înţeleg însă minciuna, pentru că acest subiect pur şi simplu nu există!

Nu am discutat sub nicio formă despre cît de bine sau cît de rău e cu Gigi Becali la TV. Personal, fac ce cred eu că e mai bine pentru Fanatik Show şi Digi Sport, nu mă interesează nici cît negru sub unghie gusturile media ale lui Decebal Rădulescu. Doar dacă sunt tendenţioase,  mă interesează. Cei care mă penalizează sau nu sunt doar telespectatorii, care hotărăsc dacă Gigi Becali e în exces sau nu şi atunci au arma cea mai puternică la îndemînă: telecomanda!

Personal, nu sunt nici pro, nici contra Gigi Becali, pur şi simplu îmi fac meseria, finanţatorul Stelei fiind un personaj. Închid definitiv, din punctul meu de vedere, această polemică falsă inventată de Decebal Rădulescu.”
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Iată, în continuare, articolul scris de mine despre discuţia cu Horia Ivanovici

Eu cred că e prea mult Gigi Becali la TV. Şi am spus-o direct, pe post. Horia Ivanovici are o altă părerea. Este un subiect care naşte o posibilă dezbatere. Voi ce părere aveţi?

Timp de două zile după victoria Stelei cu Dinamo, Gigi Becali a intoxicat emisiunile TV din sport. Ziarele infinit mai puţin. Ba din contră, în presa scrisă de sport, Gigi Becali are apariţii sporadice, într-un ritm normal pentru un investitor. La TV lucrurile stau cu totul altfel. În numele audienţei, toată lumea îl sună pe Gigi Becali. “Că face audienţă”, se spune. Că-şi bagă, că-şi drege, că-l face pe unul sau pe celălalt poponar sau ţigan. Şi exemplele pot continua la infinit.

N-am nimic împotrivă. Patronul Stelei trebuie să apară la TV. Nici n-am vreo putere în sensul ăsta. Pînă la urmă e şi anormal şi s-ar încălca un cod deontologic să-i cenzurezi omului dreptul la cuvînt. Dar a-l ţine pe post ore în şir e deja o extremă atinsă. Pentru că şi noi sîntem cei care educăm publicul.

De ce v-am relatat povestea de mai sus?
Sînt unul dintre colaboratorii permanenţi ai emisiunii DigiSport Special realizată de Vali Moraru. Marţea trecută am spus pe post exact ceea ce mi s-a părut. Şi anume: “S-a exagerat toată ziua cu Gigi Becali. Toate televiziunile de sport l-au ţinut la telefon nu mai puţin de 40-50 de minute fiecare. Unele chiar ore. Nu e normal! Şi mă bucur că voi, Vali,  nu l-aţi sunat în seara asta”.

Miercuri sau joi seara, Horia Ivanovici, realizatorul emisiunii Fanatik Show, a venit să-mi spună că s-a simţit ofensat pentru fraza pe care am amintit-o mai sus. Redau dialogul la care au asistat Radu Naum şi Vali Moraru:

- Decebal, nu e frumos ce ai făcut!
- Nu înţeleg! Despre ce vorbeşti?
- Cu Gigi Becali. Că-l sună toată lumea. Nu e frumos!
- Horia, nu înţeleg! Îmi spui tu ce e frumos şi ce nu?
- E vorba de colegii tăi. Tragem toţi la aceeaşi căruţă.
- Noi nu tragem la aceeaşi căruţă, Horia. Dar de corect, e corect ce am spus? E corect că e prea mult Becali pe TV?
- Nu e nici corect. Nu e frumos!
- Horia, n-avem aceleaşi idei despre meseria asta. Asta e clar!
- Da. Asta e sigur.

Pornind de la dialogul cu Horia mi-a venit ideea unei dezbateri. De genul: “E prea mult Becali la televizor?”. M-am gîndit că ar fi interesant răspunsul publicului la întrebarea asta. Şi încă ceva. Nu uit un dialog urît între Horia şi Gigi Becali. Din care am reţinut o singură frază rostită de primul. Frază pe care am acceptat-o ca pe un adevăr. Era o afirmaţie foarte corectă care suna aşa: “Gigiiiii, eu nu sînt ca papagalii ăia care te sună toată ziua!”. Horia, pentru mine a fost şi frumos, şi corect ce ai spus atunci! În cazul în care vrei să publici un text pe tema celor scrise mai sus îţi ofer aici spaţiu cu plăcere.

Ovidiu Taru iubeşte cu pasiune fotbalul. De exemplu, mult mai mult decît îl iubesc eu. La 18 ani de la momentul Cardiff a simţit nevoia să ia atitudine.  Azi îi public pe blog rîndurile pe care mi le-a trimis pe mail. Ovidiu este unul dintre fanii echipei naţionale pe care a iubit-o neîncetat indiferent de vreme, de rezultate sau de înjurăturile primite de suporteri de la şefii fotbalului. Toţi cei ca el merită respect.

Buna ziua. Numele meu este Taru Ovidiu, am 25 ani în slujba fotbalului ca suporter împătimit al fenomenului. M-am născut la Iaşi acum 31 de ani şi pot spune că respir prin sport.  Azi e 17 noiembrie. Sunt 18 ani de la momentul Cardiff. Cea mai fericită seară de după Revoluţie pentru toţi românii. Atunci s-a născut cea mai prolifică generaţie a tricolorilor. În sufletul meu de copil am avut senzaţia la acel moment că plutesc undeva deasupra norilor. Aceeaşi generaţie avea să ne trimită în Rai, lîngă Sfîntul Petru, preţ de cîteva ore, cu ocazia Mondialului american.

A renunţa la creştinism înseamnă, pentru noi, creştinii, a renunţa la viaţă, a te strecura în moarte, desi neantul nu ne sperie. Exista oameni care au făcut asta. Creştinismul, adica organismul, îi elimină de la sine. Inevitabil, acestui proces straniu îi sunt atribuite nuanţe tragice, specifice Vechii Elade, dar total incompatibile cu realitaţile unei lumi aflate la cumpăna dintre milenii. Mustrările ulterioare de constiinţă ale celor care au trecut prin acest proces nu pot fi decît nule din simplul motiv al lipsei oricărei scîntei sufleteşti la asemenea indivizi.

Mircea Sandu a renunţat la fotbalul romanesc şi ştie foarte bine că în România anului 2011 crima se prescrie. Dacă ai ucis pe cineva în 1993, poţi ieşi la oră de mare audienţă la Antena 1 să dai un interviu cu detaliile dezastrului pe care l-ai produs, convins fiind că după 15 ani, conform legislatiei în vigoare, nu ţi se va întampla nimic. Preşedintele FRF nu-şi dă seama că uciderea fotbalului românesc s-a prescris acum 2 ani doar în ceea ce priveşte evitarea de către domnia sa a unei răspunderi în faţa legii. În memoria colectiva a unei naţii fapta sa nu va fi prescrisa niciodată.

Aşa cum bine spunea V. Eftimiu: ” M-am saturat de lichele, dati-mi o canalie.” Ar mai fi varianta unei demisii. De ce? ar fi intrebarea celui în cauza. Din piepturile a milioane de suporteri care au fost pe stadioane pentru a-i vedea pe Bodola, Dobay,  Apolzan, Dinu, Dumitrache, Lucescu, Dobrin, Dumitru, Balaci, Parcalab, Raducanu, Boloni, Cămătaru, Iordănescu, Belodedici, Dumitrescu, Lacatus, Munteanu, Hagi, Popescu, Petrescu, Chivu, Mutu ar fi un singur raspuns. Din respect pentru fotbalul romanesc…

Două episoade, de fapt trei petrecute în ultima vreme, ne dau semnale că Mircea Sandu e pe ultima sută de metri la şefia FRF. Irascibilitatea şefului FRF este direct proporţională cu multitudinea neregulilor şi abuzurilor descoperite de procurorii DNA.

MS nu mai are nici un fel de perdea. După ce şi-a făcut colegii de la UEFA şi FIFA “căcăcioşi”, i-a fost foarte uşor şi la îndemînă să-i jignească pe jurnaliştii români prezenţi cu echipa naţională în Belgia şi Austria. Primul episod s-a petrecut în momentul în care după unul dintre antrenamente, Pintilii acorda un interviu. Sandu a trecut prin spatele jurnaliştilor şi ca să fie auzit a rostit următoarea frază: “Uite-i şi pe terminaţii ăştia ce întrebări pun!”.

Limbaj de vagabond cu fular Hugo Boss la gît şi chiloţi Versace. Proba veridicitaţii celor relatate aici stă pe camerele colegilor mei de la TV şi în mărturiile lor.

Cel de-al doilea episod s-a petrecut la aeroport. Chiar astăzi. Şeful FRF a trecut printre jurnaliştii prezenţi acolo şi n-a vrut să facă declaraţii. În schimb, în timp ce trecea pe lîngă colegii mei, nu s-a abţinut: “Vai mama voastră”, spus cu muuultă aroganţă. Şocant pentru cei prezenţi. La fel ca şi în primul caz, jignirea a rămas înregistrată pe camerele colegilor mei. Mircea Sandu n-a avut nevoie de presă azi.

A înţeles că acum trebuie înjuraţi jurnaliştii. Azi n-avea nevoie de ei ca să se poată apăra în faţa DNA. Să-şi spună punctul de vedere, aşa cum s-a întîmplat zilele trecute pe toate posturile TV. Bărbatul trecut de 60 de ani e rătăcit. E rătăcit undeva între frica de trecut, de faptele trecutului şi perspectiva unui dezastru profesional în ceea ce-l priveşte.

Mircea Sandu şi Dragomir trebuie să plece din fotbalul românesc. Să fugă de el cît or vedea cu ochii. Dar pînă acum nici unul dintre ei, dintre cei doi urmăriţi penal, nu-şi dă seama cît de inteligent ar fi fost să demisioneze. Şi probabil că e prea tîrziu s-o mai facă acum.

Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir n-au fost jigniţi sau înjuraţi niciodată de vreun coleg al meu. Niciodată cineva din presă n-a coborît cu limbajul atît de jos cum a făcut-o astăzi Mircea Sandu. Presa sportivă i-a deconspirat acestui om, timp de 20 de ani, aproape toate manevrele. Acum a venit timpul să nu ne mai răspundă nouă, jurnaliştilor, la întrebări, ci procurorilor. Asta nu înţelege şeful FRF!