Mașina neamțească a eșecului

Selecționerul spune în fiecare interviu că jocul României e în creștere. În același timp, o țară întreagă vede că naționala a ajuns într-un punct în care pare a avea o satisfacție a predării, o plăcere masochistă de a pierde fără să riposteze.

Minutul 75, la Podgorica.

Muntenegreanul Stevan Jovetic simte centrarea din banda dreaptă înainte ca mingea să plece spre el. Atacantul transferat în carieră pentru sume care totalizează 60 de milioane de euro se desprinde din marcajul adormitului Chiricheș și atacă balonul, trimițându-l în colțul porții lui Tătărușanu.

Cu acest gol s-a terminat o nouă campanie de necalificare și a eșuat experimentul străin Christoph Daum.

Acum, urmează linșajul public al selecționerului german și al conducerii FRF.

De fapt, linșajul a început de mult. În dimineața meciului se pregătea un rând nou de pietre. Intrat în direct la o televiziune de sport, Dumitru Dragomir a vorbit despre “oamenii din federație care nu au jucat niciodată fotbal și care au adus fotbalul românesc în halul ăsta”.

Apoi a început să înșire o listă de oameni pe care el îi consideră cu adevărat de fotbal. Potriviți, adică, să ne scoată din încurcătură. Ca fapt divers, unul e acuzat că a făcut dispăruți banii obținuți de clubul său din Champions League, pe altul l-a acuzat chiar Dragomir că aducea femei în hotelurile echipei naționale în mandatele lui Mircea Sandu.

Contondentul și inconsecventul fost șef al Ligii, trecut acum în opoziție, a stat 16 ani în funcție. Prietenul său, Mircea Sandu, a petrecut 23 de ani în fruntea federației. În timpul ăsta, generații întregi de fotbaliști români au crescut și s-au ratat. De fapt, s-au născut și au eșuat pentru că în perioada asta cluburile au fost încurajate să renunțe la centrele lor de copii și juniori.

Nimeni nu a dat doi bani pe creșterea unor jucători care să facă tranziția de după Generația de Aur, produsă – să fim bine înțeleși – nu de cei doi, ci în laboratorul social cu circuit închis numit comunism.

Finanțatorilor complici cu cei doi li s-a îngăduit prin articole de regulament să facă economii exact acolo unde fotbalul românesc avea cel mai mare nevoie de investiții.

Acum, Dragomir și Sandu nu mai sunt în funcții, dar ei și prietenii impută situația fotbalului celor care au venit în 2014 la FRF.

Sunt trei ani de la apariția controversată a echipei lui Burleanu, adică exact cât îi trebuie unui viitor fotbalist să ajungă din scutece la creșă. Ce ar fi putut face federația cu niște fotbaliști născuți și crescuți în perioada în care amicii cooperatiști ai lui Sandu și Dragomir practicau sistemul “trei puncte la mine, trei la tine”?

Evident, e o discuție absurdă care trebuie făcută pentru a înțelege misiunea lui Iordănescu, a lui Daum și a oricărui viitor selecționer.

Dar absurdul acestor socoteli nu elimină responsabilitatea actualei conduceri FRF în cazul ultimei necalificări.

Alegerea lui Christoph Daum s-a dovedit un eșec. Neamțul a fost cândva un antrenor plin de energie care câștiga Bundesliga cu VfB Stuttgart, dar, între timp, și-a consumat gramele de efervescență și s-a transformat într-un funcționar meticulos și neinspirat.

Selecția sa a născut tot timpul controverse, însă niciodată ca în ultimele săptămâni, după neconvocarea lui Alibec. Chiar și așa, Daum putea trece peste situațiile de criză dacă jocul naționalei ar fi crescut din abisul văzut de o țară întreagă la meciul cu Albania de la Euro 2016.

Nici nu părea greu, dar s-a dovedit o misiune imposibilă pentru cel mai bine plătit antrenor din istoria naționalei.

Selecționerul spune în fiecare interviu că jocul României e în creștere. În același timp, o țară întreagă vede că naționala a ajuns într-un punct în care pare a avea o satisfacție a predării, o plăcere masochistă de a pierde fără să riposteze.

România are fața și nervii căpitanului Chiricheș.

De 4 ani, fostul nou Gică Popescu nu mai joacă fotbal, ci adună bani lustruind băncile de rezerve prin Anglia și Italia.

E vina lui Daum că nu joacă? Nu.

E vina lui Daum că nu a reușit să găsească antidotul apatiei mentale a lui Chiricheș și a altora ca el, convocați meci de meci de german.

La sosire, selecționerul vorbea despre creierul unui fotbalist, numindu-l “The Boss”. Pe vremuri, Daum își punea jucătorii să meargă pe cărbuni încinși pentru a-i face să-și depășească barierele mentale.

În România, doar Daum a mers pe jar, ajungând să folosească o mârlănie tipic românească în fața criticilor dure. Pe jucători i-a învățat, în schimb, să se comporte ca niște funcționari dintr-o bancă provincială din Palatinatul Rinului care vin zilnic la muncă la ora 9 și pleacă la ora 5 după-amiază.

Nimic emoționant, nimic original, doar etica muncii imprimată unor jucători învățați deja să piardă. Numai că acum pierd mai meticulos, de unde și impresia de mașinărie a eșecului bine pusă la punct.

Trăgând linie, Daum nu a fost cel mai mare rău din istoria naționalei, dar a fost cel mai scump.

Mai complicată este discuția legată de conducerea FRF pentru că aici intrăm pe alunecosul tărâm politic, unul familiar actualilor șefi de la Casa Fotbalului.

Evident, e nevoie de sânge pentru o asemenea necalificare, iar capul lui Daum va fi pus probabil de Burleanu pe o tipsie care, ținând cont de prețul rezilierii contractului, ar putea foarte bine să fie și de platină.

Nu va fi suficient, însă.

Se vor mai cere capete, iar Burleanu și colegii săi de organizație – vegheați în tribunele de la Podgorica de protectorul lor, Vasile Dâncu – nu sunt dispuși să se sacrifice pentru bunul mers al fotbalului. Nici n-ar fi logic acum, cu un an rămas din mandat.

Cu o gestiune inspirată a numirii noului selecționer, federalii pot supraviețui prin Harvey-ul necalificării până la alegerile din primăvara lui 2018 pe care, se pare, sunt convinși că le vor câștiga.

“Cine să vină, tot ăia care au distrus fotbalul 20 de ani?!”, e sloganul intern de la FRF.

E primul semn de boală a puterii.

Pozând în salvatorii și, mai ales, în apărătorii absoluți ai fotbalului românesc, Burleanu și apropiații săi se transformă încet, încet în noii Dragomir și Sandu. Diferența e că vechii stăpâni ai sistemului își înnoiau parcul auto după calificările Generației de Aur (au fost până la urmă 5 calificări și 7 necalificări în perioada Sandu), cei de acum se ceartă pe dotările mașinilor primite de FRF de la sponsori, după o necalificare.

Decontul îl plătește tot fotbalul românesc, folosit ca armă de manipulare în jocurile de putere.