Un „11” care contează cât nr. 1

La orice gală FIFA aştept echipa ideală

Azi, după Gala FIFA de la Londra, aceea care l-a consacrat pe Modrici The Best 2018, mă uit cu plăcere la creionul meu Faber Castell. Nu o fac prea des. Nu-mi place, nu ştiu să mă laud, dar nici nu pot avea ipocrizia de a mă ignora. L-am văzut demult pe croat ca o best-ie: după barajul Croaţiei din 9.11.2017, cu Grecia, scriam aici că fusese peste toţi, mă fermecase, îmi imputam că „nu l-am pus niciodată lângă cei mari, acolo unde îi e locul” şi mă întrebam de ce nu e niciodată măcar pe podium, lângă Ronaldo, lângă Messi; mă făceam singur de copil incompetent.

Acum, într-un elan de tandreţe faţă de Faber Castell-ul meu, mă opresc ca să mi-l ascut şi ca să trec mai departe, la ceva care m-a interesat cât laureatul: echipa ideală, acel „11” care mi s-a părut întotdeauna la fel de important ca acel 1. Număr repede 6 oameni de la Real Madrid – ceea ce îmi aduce imediat în minte ce-a făcut Sevilla cu ei miercuri noapte, irealul 3-0 la pauză şi până la final. Desigur, am mintea prea barceloneză, totuşi nu jubilez.

Jubilez doar pentru îi găsesc în echipa ideală pe Hazard şi Mbappe. Lângă Modrici, ei sunt oamenii mei – preferinţele mele, indiferent de vârsta lor. Sunt formidabili şi punct. Sunt extraordinari în totul: viteză, dribling, pasă, şut – cu o uşoară superioritate a lui Mbappe în naturaleţea geniului. De multă vreme nu a mai apărut în fotbalul lumii un personaj dotat cu geniul lui Mbappe; urmează întrebarea clasică: şi cât va dura? Cât va străluci şi când va apune?

Deocamdată mă bazez doar pe ochiul lui Pele, entuziasmat de băiat. Şi – păstrând toate proporţiile – pe ochiul lui Săpunaru, cel care în preferinţele sale l-a numit după 1. Cristiano Ronaldo exact pe 2. Hazard şi 3. Mbappe. În toate anchetele şi sondajele, îi caut febril pe cei cu care sunt de acord. E forma mea de protest tăcut, la dispreţul cu care nu ne citim unii pe alţii în această lume în care nu contează decât banii, banii, banii… Care bani?

M-a topit dialogul din avion al lui Ovidiu Ionescu cu un pasager care l-a recunoscut ca medaliat european şi l-a întrebat câţi bani a încasat pentru locul 2 în finală. „Niciun ban”. Omul a rămas stupefiat, deşi toţi ar trebui să fim stupefiaţi la cum a ajuns să se joace azi ping-pong. Uluitor. Şi câţi bani câştigă azi un campion european la tenis de masă? 1 milion pe sezon! Cât? Sancho Panza avea dreptate când îi spunea lui Don Quijote: „Stăpâne, nedreptatea nu are odihnă”.