Ce e clar şi normal

Nu avem ce-i obiecta lui Dan Petrescu

Deci e clar – Dan Petrescu ia titlul cu CFR Cluj şi pleacă în China să antreneze o echipă retrogradabilă, nu-mi cereţi să-i ştiu şi numele. E şi mai clar de ce, exact cum ne-o spune liniştit Bogdan Mara: „Dan a plecat în China pentru multe milioane de euro”. Nu numai că e clar, dar e şi normal. Cine ar putea avea, azi, vreo obiecţie? Doar vreun întârziat mintal, unul care nu trăieşte pe lumea asta şi nu ştie ce înseamnă să câştigi 1,8 milioane euro pe an în China faţă de 400.000 la Cluj. Îmi place să cred că nu sunt dintre aceştia, dimpotrivă, sunt un pix normal, care ştie pe ce hârtie scrie, pe ce glob trăieşte şi sub a cărui domnie. Domnia banilor, a pieţei libere şi a libertăţii de expresie. Nu trebuie să fii de dreapta sau de stânga ca să-l înţelegi pe Dan Petrescu sau pe Cristiano Ronaldo, care vrea să câştige mai mult decât Messi.

Zilnic aud elogii la adresa aceluia, singurul, de altfel, care bagă bani în fotbal, indiferent dacă e cult sau inteligent. Fără bani, nu se poate juca fotbal nici în China. Cine are ceva de obiectat? Urechea mea s-a obişnuit cu patronul care anunţă calm: „Ăla e de vânzare, îl dau cu cât l-am luat…”. Nu e cazul să-i imput vulgaritatea expresiei. E vulgar, dar are bani şi investeşte. E în ordine, aşa cum e în ordine ca un emir să conducă un club la Paris, cu condiţia să nu încalce fair-playul financiar… Mi-a plăcut expresia – fair-play financiar; vine cât de cât de la noi, din fotbal. O păstrez pentru ce urmează.

Fără să ne cunoaştem personal, am o relaţie obscură, dar tenace, cu Dan Petrescu. O relaţie de fair-play care îmi dă dreptul să dezvălui că demult de tot, pe când mai trăia, tatăl lui mi-a spus că ţine un caiet cu toate cronicile despre Dan şi care începe cu articolul meu la debutul lui la naţională, în meciul cu Italia. Adevărată sau nu, această prezenţă în cariera lui Dan m-a făcut acum să mă gândesc intens a-i telefona şi să-i spun, cu toată naivitatea de care mai sunt capabil, că eu, în locul lui, nu aş fi plecat… aş mai fi luat un titlu la noi… poate şi naţionala… aş fi aşteptat să mă cheme la Chelsea… Mi-am imaginat scena şi m-am răzgândit. Nu mi-ar fi zis că sunt un întârziat mintal, ci mai dur: „Caraghiosule! Termină cu dulcegăriile!”. Nici până azi nu ştiu ce i-aş fi putut replica. Mai bine încerc să memorizez numele unei echipe chinezeşti.