Dreptate și adevăr în cazul Neymar

E clar: s-a depășit istoria fotbalului!

Sunt de acord: hai să fim serioși!, dar imediat întreb: e posibil? E posibil să rămânem serioși în fața acestui spectacol Neymar? O știu de la bătrânii înțelepți: granița dintre foarte serios și foarte caraghios este foarte subțire. Cu trei de „foarte”. Am stat foarte capsat pe toate telejurnalele franceze; zile la rând, înainte de ce fac Trump și Putin, înainte de această știre la zi: până în 2030 omenirea își epuizează resursele de hrană, aceasta era prima știre: Neymar a decolat de la Doha, Neymar aterizează la Paris, Neymar etc.

Nici un etc, atunci când la 220 de milioane de euro este vorba de cel mai scump transfer din istoria fotbalului. S-a depășit fotbalul – am văzut economiști, eseiști, specialiști în relații internaționale discutând problema în emisiuni fără legătură cu balonul rotund. Cei mai mulți susțineau că e doar începutul unei explozii financiare. Cei mai discreți sugerau că totuși „e puțin cam mult” să faci din Neymar o cauză de 5 stele a Franței. Încercam – fără succes – să fiu serios. Mă amuzam constatând că acolo fac jocuri de cuvinte ca la noi, în titlurile rubricii noastre internaționale: puneau înainte de Neymar trei litere, Dis și ieșea Dis Neymar Park, cu trimitere evidentă la celebrul parc de distracții pentru copii.

Într-adevăr, totul mi se părea că ține de desene animate precum scena aceea de pe stadion, la întâlnirea cu fanii, când Neymar a făcut câteva giumbușlucuri cu mingea, ca orice copil-minune de pe la noi, din strada Poterași. După care m-a cuprins un sentiment românesc al ființei. Setea de dreptate. E, oare, drept ca Neymar să prețuiască aproape dublu decât ai mei și ai noștri? Dacă pleacă de la Barca fiindcă nu-l mai suportă pe Messi – căci acesta e și adevărul -, e drept să fie cotat de două ori mai mult decât un… Las lista deschisă, puneți pe cine vreți dumneavoastră. Primul la care m-am gândit a fost acest extraordinar Cavani. Cu ce e mai prejos Cavani decât Neymar? Dacă nu-l va suporta Cavani?

M-am domolit cât de cât văzând, sâmbătă, în Gazetă casetele cu Sporting Lisabona și FCSB. În dreptul fiecărui jucător era pusă cota lui în milioane de euro. Noi aveam unul singur la maximum 3 milioane (Alibec), ei doi, restul sunt de la 7 milioane până la 25. Totalul dădea o diferență de aproape 100 de milioane în favoarea lui Sporting. Atunci mi-a apărut în toată luminozitatea ei, întrebarea lui Ion Crăciunescu, după ce la palatul cu lei de aur s-au bucurat că au căzut cu Sporting și nu cu Liverpool: „Dar de ce nu vă gândiți ce bucuroși sunt portughezii că au căzut cu Steaua?”.