Viața înainte și după Totti

Cei de la Lazio și cei de la Bologna

Sărbătorirea lui Francesco Totti nu a fost o probă ușoară pentru inteligența noastră de pasionați ai fotbalului. Mai întâi și întâi, după cum ni s-a sugerat de către oamenii cei mai serioși, a fost el atât de mare…? Maradona zice că da, „Totti e cel mai mare jucător pe care l-am văzut în viața mea”. Chiar așa? Există multe obiecții…

25 de minute
Totuși, se acceptă – merita acest spectacol, aceste 25 de minute la capătul a 25 de ani trăiți la Roma cu o fidelitate, azi, incredibilă; vine a doua întrebare: V-a emoționat? Nu se răspunde repede – suntem cică pudici, emoția a ajuns o indiscreție, de nu o culpă. Oameni care știu bine ce este o ironie – ca Radu Paraschivescu – au spus-o liniștit: „Am plâns”. E ceea ce îmi dă curajul să recunosc că am lăcrimat odată cu mulțimea din tribune, la toate prim- planurile unor tați, mame și copii care nu știau ce să facă, să fie triști, să fie bucuroși în clipa asta, când Totti al lor pleacă și e mai viu ca niciodată, spunându-le cât mai sobru: vă iubesc. Mă temeam că va ține un discurs pe o scenă, nemișcat, solemn…

„Inamicii te salută!”
Nu, le-a citit o scrisoare, plimbându-se pe gazon, driblându-și gingaș fetița, s-a mișcat ca în sufragerie – vorba lui Decebal Rădulescu – ceea ce îi dădea o omenie care, lipsită de orice emfază, abia așa triumfa. Nu mă feresc să scriu că pentru mine momentul cel mai acut al festivității a fost acela când am citit pancarta celor de la Lazio: „Francesco, inamicii tăi te salută!”. M-a fulgerat, atât aș fi spus evitând orice moralizare, dacă nu mă ajungea, alaltăieri, o știre indestructibil legată de evenimentul de pe Olimpico. Cu o zi înainte de Totti, după ce Juventus a câștigat cu 2-1 în ultimele secunde la Bologna, pe postul radio al gazdelor intra în direct un fan într-un acces de furie incomensurabilă: „Nu mai suport! Juventus fură…Sper să cadă cu avionul în drum spre Cardiff și să nu mai joace nicio finală în Liga Campionilor”. Asta poate că nu ar fi fost de ajuns ca emisiunea să se închidă, dar moderatorul l-a îndemnat să urle: „Continuă! Și eu vreau ca toți juventinii să moară! Ești vocea mea, ești un mit, ești idolul meu!”. Gazeta de miercuri relata exact ce dezvăluia Corriere și numea momentul ca halucinant.

Rămâne cum a scris Cioran
Să mi se permită să obiectez: nu e halucinant! E cu totul normal în condițiile în care până și corectitudinea morală a devenit multora insuportabilă. Apucatul și moderatorul său or fi ei marginali, dar sunt mai ales semnificativi. Ei ne cer să nu idealizăm sărbătorirea lui Totti, iar mie personal să nu vibrez excesiv de virtuos la mesajul celor de la Lazio. Rămâne cum a formulat Emil Cioran: ura e cel mai rezistent sentiment uman. Urlă cineva de indignare? Moderează cineva acest adevăr?