Cînd România e impresionantă

Un top în care conducem detaşat în Europa

Luaţi de mizerabilităţile zilei, nu am detectat (apropo de reapariţia detectorului în afacerile interne ale fotbalului nostru) nici o tresărire la pagina aceea din Gazeta noastră în care Daniel Scorpie, bazat pe […]

Un top în care conducem detaşat în Europa

Luaţi de mizerabilităţile zilei, nu am detectat (apropo de reapariţia detectorului în afacerile interne ale fotbalului nostru) nici o tresărire la pagina aceea din Gazeta noastră în care Daniel Scorpie, bazat pe un studiu al Gazzettei dello Sport, ne aducea la cunoştinţă că România deţine locul fruntaş într-un clasament european. La atîtea lăudăroşenii cu campionatul nostru trăsnet, nu am citit o vorbuliţă referitoare la acel top 10 european al falimentelor din ultimii 5 ani şi jumătate, de cînd criza financiară îşi face de cap, afectîndu-ne grav în pălărie. În acest top 10 al echipelor dispărute din 2007 încoace, ţărişoara noastră conduce detaşat, cu 28 de echipe pierite, la  distanţă insurmontabilă de a doua clasată, Rusia (10 echipe), care ne poate face să spunem masochist că nici aici, în falimente, nu avem cu cine ne bate. Caţavencu cerînd „Să avem şi noi faliţii noştri” e un biet copil. Nu numai că avem faliţii noştri, dar aici, în Europa fotbalului rege, sîntem primii şi – conform italienilor – „cel mai impresionant caz”. Cum ar întreba presant preşul Ligii: „Unde mai sîntem noi impresionanţi?”.

Nefiind masochist şi nici posesor de pălărie, dar avînd şi eu obsesii, am citit lista celor 28 de dispărute ale noastre, căutînd-o imediat pe cine alta decît pe Progresul? Nu era, fiindcă probabil încă mai joacă în divizii obscure, dar pentru mine e dusă şi apusă cît Urzicenii, Timişoara sau Craiova, cu care începea lista. Ca durerea să-mi fie şi mai dură, s-a întîmplat, cum se întîmplă cînd e să fie tristeţe, să am la îndemînă, exact în ziua aceea, două documente. În primul rînd, stocul de mesaje primite la articolul meu din ultimele zile ale anului, cînd mă perpelisem de dor după Dr. Staicovici. Erau nu doar surprinzător de numeroase, făceau la un loc vreo trei echipe de suporteri – dar mai ales emoţionante, dacă acest adjectiv mai înseamnă ceva, şi, credeţi-mă, Progresul mai înseamnă! Apoi, eram după lectura celor două volume ale cărţii domnului Valentin Căltuţ: „Fotbal în Parcul cu Platani”, o monografie pînă la infinitul mic a istoriei clubului, de la înfiinţare (1944) pînă la apus (2009).

Nu-i fac reclamă, căci n-o puteţi cumpăra în librării, e o ediţie artizanală de cîteva zeci de exemplare, în care e consemnat, pentru nu ştiu care eternitate, totul, minut cu minut, meci cu meci, om cu om. Pe o vreme ca asta, de „economie” în efort, e (aproape) buimăcitor. Pot spune atît: cu excepţia Craiovelor lui Ion Jianu, nici un club de-ale noastre nu are un monument editorial ca Progresul. Ca să fim cît de cît împăcaţi şi cu fruntea sus, acum, cînd, cum îmi scrie internautul Barbu: „Ştiţi că poarta de la complexul BNR este încuiată şi păzită…?”.