TIMISOARA ↓

Ioan Chirilă folosea sintagma acum 30 de ani, sperînd că într-o zi vom scăpa de ea

În anii ‘70, cînd o echipă românească nu putea să facă faţă unui adversar din lumea bună a acelor vremuri, (exemple au fost destule, Dinamo cu Real Madrid, Argeşul cu Nottingham Forest, Craiova cu Bayern, Steaua cu Roma şi altele) nea Vanea folosea expresia “diferenţa faţă de ţările cu fotbal avansat”. Cu timpul, plictisit probabil de propria sa frază, venea cu un addagio interogativ, între liniuţe sau în paranteză :”pînă cînt vom mai folosi această sintagmă?”

O folosim şi astăzi, maestre, şi parcă nu nici nu mai avem speranţa că vom scăpa de paranteză!. Atunci, în acei ani, Dinamo mai scotea pe Inter, Craiova pe Leeds United, Timişoara pe Celtic, UTA pe Feyenoord. Astăzi, nu te poţi apropia. Steaua e jucărie în mîinile lui Lyon şi Bayern, Dinamo nu poate trece de Lazio, CFR, chiar dacă bate la Roma, pierde apoi categoric acasă în faţa echipei lui Totti. Şi-atunci, Timişoara n-are cum să facă mai mult de acest 0-2 în două minute cu Stuttgart! N-avem nici o şansă să ne agăţăm de vestul catolico-protestant al Europei, ne putem descurca doar pe-aici, prin partea ortodoxă sau musulmană. Batem la Kiev, eliminăm Şahtiorul, trecem de Galata, însă ne pierdem eficienţa şi calităţile pe autostrăzile netede ale Occidentului.

Marian Iancu vorbea despre umiliniţă. Nu, nu e umilinţă, e doar stare naturală! Umilinţă ar fi fost un 0-4, 0-5, dar nemţii nu urmăresc asta în turul preliminar, ei vor doar să se califice. Pentru Timişoara e bine că a  respectat regula zonei şi a trecut de Şahtior. Dacă acei brazilieni ai lui Ahmetov erau îmbrăcaţi, toţi sau măcar unii dintre ei, în tricoul lui Stuttgart, Poli n-avea nici o şansă. Aşa, fenta braziliană şi boema braziliană ajunse pe pămînt ex-sovietic şi venite la două luni după marea performanţă a cîştigării unui trofeu european, au dat acea zeamă dulceagă şi portocalie pe care Neluţu Sabău a înghiţit-o fără probleme.

La pauză, pe GSPTV, cînd era deja 2-0 pentru nemţi (Marica, onul-penalty, şi Hleb, omul slalom, sînt produse ale Estului disciplinate de spiritul german înconjurător), profesorul Jackie Ionescu spunea că abia acum plătim tribut anilor Cooperativei. Că atunci se blătuiau într-o etapă 7 meciuri din 9 şi n-aveau cum să apară fotbalişti, iar acum, pe fond de sărăcie, trebuie să-l importăm pe Bonfim, pe care Hleb îl răsuceşte ca pe fus, şi pe Magera, care dă cu capul împotriva naturii. În acest răstimp, occidentalii, care n-au avut cooperative, ci doar cîte un blat izolat, ca să iasă ceva la pariuri, au produs mereu şi atunci străinii pe care i-au cumpărat au trebuit să fie de nivelul “băştinaşilor”. Aşa a ajuns Hleb să joace lîngă Hitzelsperger, titular în naţionala Germaniei, şi Bonfim lîngă Claudiu Ionescu, un tip care acum cîteva luni rupea cîntarul la Gloria Buzău. Poate peste 5-6 ani, cînd juniorii de azi ai lui Poli, campioni naţionali la două categorii, vor ajunge la maturitate, nu va mai fi nevoie de importuri lipsite de valoare. Dar aşa spera şi Ioan Chirilă, ale cărui “ţări cu fotbal dezvoltat” continuă să ne înfioare peste decenii.

Problema nu e cu cine a căzut Timişoara, ci cu cine a picat Şahtior

Poli n-are ce pierde. Ca să cităm o maximă a antrenorului advers, Mircea Lucescu spunea că orice pas de-aici înainte e un dar de la Dumnezeu. Violeţii (sau galben-negrii?) din Banat şi-au recuperat cele 6 puncte, au urcat pe loc de Ligă şi acum n-au decît să încerce Doneţkul cu degetul. Dacă reuşesc minunea să se califice, bravo lor! Dacă vor fi eliminaţi, mai au un tur de play-off şi apoi grupele Europa League, competiţie care e şi ea tot pentru oameni.

Problema e la Şahtior. De fapt, nu la Şahtiorul în sine, ci la Mircea Lucescu. La o zi după operaţia pe inimă, asta-i mai trebuia! Să cadă cu o echipă românească, mai mult, cu una antrenată de Sabău, unul dintre copiii săi, pe care l-a crescut şi l-a valorificat la Dinamo şi apoi în Italia. După ce l-a pupat pe creştet pe fiul biologic Răzvan, acum probabil că-l va pupa şi pe adoptivul Neluţu. Cum să n-ai probleme cu inima, cînd cazi numai cu ai tăi, cînd trebuie să vii mai mereu în România, ca adversar, pe stadioane de care te leagă amintiri dragi? La cum i se potrivesc sorţii, Mircea Lucescu mai are să cadă în cupele europene cu doamna Nely şi cu nepoţii, în rest i-a cam avut adversari pe toţi cei apropiaţi!

Probleme şi dincolo, la Vaslui. În faţa echipei lui Cristi Dulca (va trebui să ne obişnuim cu expresia asta!) va sta Omonia, care acum cîţiva ani s-a agăţat ca scaiul de gîtul lui Dinamo, “cîinii” calificîndu-se greu şi tîrziu, dintr-o lovitură liberă a lui Claugol. Tineţi minte  şi debutul lui CFR în Europa cu Anorthossis! Pe ciprioţi, dacă-i baţi, victoria trece drept un loc comun. Şi ce dacă?! Dar dacă te bat ei, începe lumea să te arate cu degetul şi să-ţi zică, bună, dragă, ce mai faci, Famagusto? Omonia are brazilieni, nemţi, polonezi, greci şi mai are şi cele 40 de grade de la începutul lui august. Dar Wesley vine din Brazilia, unde e măcar la fel de cald.

Puţin şi despre Steaua, mai ales că-l ascultăm din ce în ce mai des pe Bergodi şi ne place acel “magari” cu care ne invită la calm. Vorba lui Cristiano, mai întîi returul de la Budapesta. Flamurtari şi Motherwell, adică un castru albanez şi o distilerie scoţiană, mai au de jucat o manşă. Parcă ar fi mai buni scoţienii, pentru că la albanezi nu ştim dacă mai găsim vreun Kastrati, să ne dea pasă de gol!

Marian Iancu nu e de acord cu delegarea băimăreanului la finala Cupei

Patronul lui Poli spune că Balaj e un visător. Asta nici n-ar fi rău, dacă n-ar adăuga că băimăreanul e legat afectiv de CFR Cluj, iar Iuliu Mureşan e părintele lui spiritual.

O judecată nedreaptă din mai multe puncte de vedere. Din toate, chiar.

Înainte de a fi visător sau fiu spiritual, Balaj e arbitrul numărul unu al României în 2008, conform ierarhiei CCA.
Apoi e arbitrul care a condus în această primăvară un meci de Cupa UEFA, Sampdoria - Harkov, fiind primit ostil de o tribună italiană care n-are nici un motiv să-i iubească pe români. La final, însă, ostilitatea a dispărut, deşi Sampdoria a fost învinsă pe teren propriu.

Mai departe, Cristi Balaj, alături de Tudor, Deaconu şi alţii, a trebuit să suporte, pe finalul returului, asaltul brigăzilor străine mai bune sau mai slabe, tocmai pentru că preşedinţii de cluburi, prin telefoanele şi influenţele lor, au reuşit să demonetizeze noţiunea de arbitru român corect.

Nu în cele din urmă, Balaj a stat suspendat toată luna mai (exagerat, dar s-au băgat nişte băieţi de bine, ale căror butelii n-a avut nici un chef să le distribuie în Maramureş) tocmai pentru că a greşit, sau s-a spus că a greşit, tocmai la un meci al Timişoarei cu Farul, şi tocmai în favoarea Timişoarei.

Da, într-adevăr, Balaj a greşi grav pentru CFR într-un meci la Bistriţa, acordînd un penalty care n-a fost. Asta se întîmpla însă acum mai bine de un an şi jumătate, timp în care i s-a amintit de zeci de ori eroarea, pe care n-a negat-o, ci a insistat doar ca ea să fie luată drept greşeală omenească. De atunci a mai arbitrat de cîteva ori CFR-ul, fără să recidiveze. Dacă asta înseamnă filiaţie spirituală, atunci Balaj poate fi, în egală măsură, şi urmaşul spiritual al lui Iancu, pentru că a greşit şi pentru Poli, nu şi pentru Cluj.

În aşteptarea punctelor de la TAS, Marian Iancu începe încălzirea pentru finala Cupei, iar atacarea arbitrului e un program de stretching mental obligatoriu. Abia apoi vin exerciţiile cu mingea, unde patronul va jongla cu dexteritatea unuia care întotdeauna, înainte de orice partidă, se pregăteşte individual mult mai bine decît propria sa echipă.